Stabilirea dreptului de superficie pe terenul proprietatea pârâtei, în lipsa acordului acesteia la edificarea construcţiei, şi a bunei credinţe a reclamanţilor la ridicarea construcţiei, prin încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti

Comentarii

0

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. este fondat pentru că, faţă de sentinţa judecătoriei, care s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 480, 494 şi 998 C.civ. şi pe puterea de lucru judecat a celor trei hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior între aceleaşi părţi şi rămase irevocabile, tribunalul a pronunţat o hotărâre prin care a stabilit o situaţie contrară celor reţinute prin acele hotărâri, încălcând astfel puterea de lucru judecat a acestora, potrivit art. 1201 alin. (4) C.civ. şi lipsindu-le de conţinut şi nu a arătat motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, în sensul art. 261 pct. 5 C.proc.civ. De asemenea, tribunalul nu a arătat motivele pentru care a înlăturat apărările formulate de pârâtă privind condiţiile legale de constituire a dreptului de superficie şi efectele hotărârilor judecătoreşti anterioare şi nici motivele pentru care soluţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat este greşită. Trebuie reţinut că doctrina şi practica judiciară de specialitate au stabilit că dreptul de superficie se poate dobândi doar în două moduri, respectiv prin contract încheiat între părţi sau prin uzucapiune, iar în cauza de faţă, instanţa de apel fără a analiza vreunul dintre aceste moduri şi fără a indica textul de lege pe baza căruia îşi întemeiază hotărârea, a stabilit un drept de superficie în favoarea reclamanţilor, ignorând hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior între părţi. În acest sens, trebuie reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 9254/15.11.2005 a Judecătoriei B., rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 417/R/2006 a Tribunalului B., reclamanţii au fost obligaţi să respecte dreptul de proprietate şi posesie al pârâtei asupra terenului pe care se află construcţia proprietatea reclamanţilor. Odată ce această hotărâre judecătorească a intrat în puterea de lucru judecat ea împiedica, potrivit dispoziţiile art. 1201 alin. (4) C.civ., pronunţarea unei alte hotărâri judecătoreşti prin care s-ar stabili, contrar sentinţei civile nr. 9254/15.11.2005, că reclamanţii ar avea dreptul de a folosi terenul proprietatea pârâtei, indiferent cu ce titlu, dacă acel titlu ar avea o cauză anterioară pronunţării acelei sentinţe, cum se invocă în cauza de faţă. Deosebit de important este faptul că, atât în cauza soluţionată prin sentinţa civilă nr. 9254/15.11.2005, cât şi în cauza înregistrată sub nr. 11548/288/2009, reclamanţii au invocat aceeaşi uzucapiune de 30 ani, prin joncţiunea posesiilor, ca mod originar de dobândire a proprietăţii, astfel cum se arată chiar în acţiunea înregistrată sub nr. 11548/288/2009. O altă hotărâre judecătorească intrată în puterea de lucru judecat şi de care trebuia să ţină cont instanţa de apel, este sentinţa civilă nr. 33/CA/23.02.2007 pronunţată de Tribunalul N., rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 565/2007 a Curţii de Apel B., prin care acţiunea reclamanţilor, prin care s-a solicitat obligarea Primarului Comunei A., judeţul N., la emiterea autorizaţiei de construire, precum şi obligarea pârâtei Mănăstirea A., ca proprietar al terenului, la a-şi da acordul pentru eliberarea autorizaţiei de construire, a fost respinsă. În considerentele acestei hotărâri judecătoreşti s-a reţinut că reclamanţii nu sunt titularii vreunui drept care să le permită să construiască pe terenul proprietatea pârâtei. Ca urmare a eliberării ulterioare către reclamanţi a autorizaţiei de construire, prin sentinţa civilă nr. 133/CA/19.05.2008 a Tribunalului N., irevocabilă prin decizia nr. 352/8.04.2009 a Curţii de Apel B., a fost admisă acţiunea pârâtei şi s-a constatat nulitatea acestei autorizaţii pentru lipsa acordului proprietarului terenului, respectiv a pârâtei Mănăstirea A. Contrar celor stabilite prin aceste hotărâri irevocabile, intrate în puterea de lucru judecat şi pe care şi-a întemeiat pârâta apărarea în cauza de faţă, instanţa de apel a admis acţiunea reclamanţilor şi a stabilit în favoarea acestora un drept de superficie asupra terenului proprietatea pârâtei, fără a indica temeiul legal şi fără a avea în vedere că dreptul de superficie se poate constitui doar prin convenţia părţilor sau prin lege, situaţii ce nu se regăsesc în cauza de faţă. Se ştie că dreptul de superficie se referă la folosinţa terenului pe care se află construcţia, având aceeaşi durată ca şi existenţa construcţiei, or, în cauza de faţă, demolarea construcţiei vechi s-a dispus legal, la cererea reclamanţilor, iar construcţia nouă edificată de aceştia, a fost ridicată fără acordul proprietarului terenului şi cu intenţia conservării dreptului de superficie, care a încetat odată cu demolarea construcţiei vechi. Instanţa de apel a reţinut că dreptul de superficie subzistă, întrucât construcţia veche la care s-au adus îmbunătăţiri de reclamanţi a fost edificată legal, potrivit deciziei civile nr. 376/23.04.2008 a Curţii de Apel B. Numai că, decizia civilă nr. 376/2008 se referă la construcţia veche, ce s-a solicitat a fi demolată într-o cauză anterioară, nr. 1326/12.05.2003 şi nu la construcţia ce face obiectul dosarului nr. 1663/321/2009 al Judecătoriei T.N., prin care Mănăstirea A. a solicitat obligarea reclamanţilor-pârâţi la demolarea acesteia. Această construcţie, casă cu parter şi mansardă construită din panouri OSB pe schelet de lemn şi acoperită cu tablă Lindab, a fost edificată de reclamanţi în contra hotărârilor judecătoreşti intrate în puterea de lucru judecat, privind proprietatea terenului, lipsa acordului proprietarului terenului de eliberare a autorizaţiei de construcţie şi nulitatea acelei autorizaţii. În aceste condiţii, în mod corect a respins instanţa de fond excepţia autorităţii de lucru judecat ridicată de reclamanţi, stabilind că reclamanţii sunt constructori de rea credinţă, iar în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 494 C.civ., în baza cărora a fost admisă acţiunea ce formează obiectul dosarului nr. 1663/321/2009 al Judecătoriei T.N. Tribunalul nu s-a pronunţat şi nu a arătat motivele pentru care soluţia respingerii acestei excepţii este greşită, dar în motivarea deciziei recurate reţine că, potrivit deciziei nr. 376/2008 a Curţii de Apel B. dreptul de superficie subzistă, nefiind vorba de o construcţie nouă. Numai că, potrivit considerentelor menţionate mai înainte, reclamanţii nu puteau fi consideraţi constructori de bună credinţă, decât în contra puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti irevocabile, pronunţate anterior între aceleaşi părţi.

Secţia I civilă, Decizia nr. 921 din 4 aprilie 2012

La data de 4 noiembrie 2009, s-a înregistrat sub numărul 11548/288/2009, în urmă strămutării judecării cauzei de la Judecătoria T.N. la Judecătoria R.V., conform încheierii nr. 7545/15 septembrie 2009 pronunțată de îCCJ în dosarul nr. 2111/1/2009, acțiunea înregistrată inițial sub numărul 469/321/2007 pe rolul Judecătoriei T.N., formulată de reclamanții M.F. și M.E. în contradictoriu cu pârâta Mănăstirea A., județul N., solicitând să se constate dobândit prin uzucapiune prin joncțiunea posesiilor autorilor juridici ai reclamanților, dreptul de superficie asupra terenului în suprafață de 800 m.p. situat în comuna A., înscris în CF nr. 59/N A., nr. cadastral 78 și CF nr. 60/N A., nr. cadastral 79; să se constate că pe acest teren s-a edificat înainte de anul 1908 o construcție, care a fost refăcută în anul 1925; să se dispună efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată.

în motivarea acțiunii s-a arătat că în CF nr. 59/N A., nr. cadastral 78 și CF nr. 60/N A., nr. cadastral 79, sunt înscrise imobilele teren și construcție în suprafață de 787 m.p., situate în comuna A., iar dreptul de proprietate este înscris pe seama reclamanților cu drept de vânzare-cumpărare (7 septembrie 2000). S-a mai arătat că antecesorul juridic al reclamanților, P.L., același cu L.P. s-a născut la 21 iunie 1908, într-o casă veche, în locul căreia, în anul 1925 s-a construit imobilul în litigiu, ambele construcții fiind edificate pe același amplasament. Imobilul a fost folosit cu mulți ani în urmă de părinții lui P.L., documente existând însă doar din 1925. Construcția edificată în prezent se află în stare avansată de degradare. Posesia acestui imobil a fost în tot acest timp publică, pașnică, netulburată, continuă, neviciată și sub nume de proprietar, posesorii plătind taxe și impozite către stat. Din anul 1908 niciodată posesia acestui imobil nu a fost tulburată (aici locuind părinții și ceilalți membrii ai familiei, inclusiv L.P.). De altfel, sătenii care locuiesc pe această vale afirmă că străbunii lor au construit casele în urmă cu aproximativ 200 de ani, pentru care au acte de proprietate și cărți funciare.

Au precizat reclamanții că între părți s-a mai purtat un proces care a fost soluționat prin sentința civilă nr. 9254/15.11.2005 a Judecătoriei B. și decizia civilă nr. 462/29.06.2006 a Tribunalului B. în aceste împrejurări au fost reținute diferite împrejurări care nu au putut fi deduse judecății din motive independente de voința părților. Astfel, actul prin care se atestă că imobilul în litigiu a fost construit în anul 1925 și actele de stare civilă au fost depuse doar în recurs, situație în care ele nu au putut fi analizate în această cale de atac.

Din aceste motive reclamanții au formulat o nouă acțiune prin care solicită instanței analiza prescripției achizitive începând cu anul 1908, an în care s-a născut proprietarul acestei case și, ulterior, conform adeverinței eliberate de pârâtă la 25.02.1959, din care rezultă că antecesorul reclamanților locuia în casa sa și lucra ca îngrijitor, salariat al Ministerului cultelor.

Reclamanții au arătat că acțiunea de față se referă la recunoașterea unui drept de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui imobil, care constă în dreptul de proprietate al unei persoane numită superficiar, cu privire la plantațiile, construcțiile sau alte lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosință. în cauza de față se poate dovedi că situația de fapt - premisă a superficiei - este întrunită și că, în mod cumulativ, sunt întrunite cerințele prevăzute de lege pentru dobândirea acestui dezmembrământ prin uzucapiune și înscrierea lui în cartea funciară.

în drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1846-1847 și art. 1860 C.civ.

Prin întâmpinarea depusă la fila 31 a dosarului nr. 469/321/2007 al Judecătoriei T.N., pârâta Mănăstirea A., prin reprezentanții săi legali S.O.C., a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca fiind inadmisibilă, cu motivarea că dreptul de superficie nu este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, dezmembrămintele dreptului de proprietate fiind uzus, fructus și abuzus. între aceste dezmembrăminte nu se poate pune semnul egalității, iar superficia se creează doar pe timpul existenței unei construcții și nu se poate uzucapa. Acțiunea este inadmisibilă și pentru motivul că, printr-o acțiune separată s-a cerut să se constate îndeplinite cerințele uzucapiunii de 30 de ani asupra casei și suprafeței de teren de 637 m.p. + 140 m.p., acțiune respinsă, existând în acest moment autoritate de lucru judecat. Imobilul cu destinație de construcție este degradat în proporție de 80-90%, nu se mai poate locui în el, parte din el s-a prăbușit fără vreo intervenție și în aceste condiții el trebuie demolat, nefiind motiv de creare a dreptului de superficie sau temei juridic pentru aceasta.

Răspunzând întâmpinării, reclamanții au precizat că din raportul de expertiză întocmit de inginer P.S. rezultă că acest imobil a fost locuit până în anul 1995 și în prezent, cu eforturi financiare, poate fi amenajat spre a fi locuibil. Au solicitat respingerea excepției autorității lucrului judecat, având în vedere că dosarul la care se referă pârâta în întâmpinare a avut ca obiect revendicarea suprafeței de 800 m.p., nefiind îndeplinite condițiile cerute de art. 1020-1021 C.civ.

Prin încheierea de ședință din 4.04.2007 pronunțată în dosarul nr. 469/321/2007 al Judecătoriei T.N., instanța a dispus rectificarea obiectului acțiunii din „uzucapiune” în „ stabilirea unui drept de superficie”.

Prin sentința civilă nr. 928/18 mai 2007 pronunțată în dosarul nr. 469/321/2007 al Judecătoriei T.N., a fost admisă acțiunea în constatare drept de superficie formulată de reclamanți, stabilindu-se un drept de superficie în favoarea acestora pe terenul pârâtei în suprafață de 647 m.p. situat în intravilanul comunei A., județul N., învecinat la N - C.C. și cale de acces, E- M.T., S- drum sătesc, V- C.C. și drum acces pe durata existenței construcției ai cărei proprietari sunt reclamanții, pârâta fiind obligată la 320 lei cheltuieli de judecată față de reclamanți.

împotriva sentinței civile menționate a formulat recurs pârâta Mănăstirea A., precizând că sentința pronunțată de instanța de fond este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Prin decizia civilă nr. 288/AC/02.10.2007 pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr. 469/321/2007, în urma recalificării căii de atac ca fiind apel, a fost admis apelul pârâtei, fiind desființată în totalitate sentința apelată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de fond.

Motivând decizia civilă, Tribunalul N. a arătat că la termenul din 2 aprilie 2007 instanța de fond a recalificat acțiunea în stabilire drept de superficie în loc de constatare dobândire drept de superficie prin uzucapiune. Cu toate acestea instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1846-1847 și ale 1860 C.civ., privitoare la posesia utilă și a constatat că reclamanții au dobândit un drept de superficie prin uzucapiune. Față de această împrejurare instanța de apel a apreciat că instanța de fond nu a analizat fondul litigiului în raport cu obiectul acțiunii care, așa cum s-a stabilit la termenul din 2 aprilie 2007, este stabilire drept de superficie, în temeiul art. 492 C.civ., urmând ca, în rejudecare, să se verifice îndeplinirea condițiilor privind nașterea dreptului de superficie.

împotriva deciziei civile a formulat recurs pârâta Mănăstirea A., criticând-o ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Prin decizia civilă nr. 437/R/19 mai 2008, pronunțată de Curtea de Apel B. în dosarul nr. 469/321/2007, a fost respins recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 288AC/2.10.2007 pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr. 469/321/2007.

Cauza a fost înregistrată spre rejudecare pe rolul Judecătoriei T.N. sub numărul 469/321/2007.

Prin sentința civilă nr. 2177/14 octombrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 469/321/2007 al Judecătoriei T.N., s-a luat act că prin încheierea nr. 7545/15 septembrie 2009 pronunțată de îCCJ în dosarul nr. 2111/1/2009 s-a admis cererea de strămutare a cauzei formulată de Mănăstirea A. și s-a dispus strămutarea judecării procesului civil ce formează obiectul dosarului nr. 469/321/2007 al Judecătoriei T.N. la Judecătoria R.V., dispunându-se trimiterea dosarului la această instanță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei R.V. sub numărul nr. 11548/288/2009.

Prin cererea înregistrată sub numărul 1663/321/2009 pe rolul Judecătoriei T.N., reclamanta Mănăstirea A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții M.F. și M.E. să se dispună obligarea acestora să-și demoleze construcția (casă cu parter și mansardă construită din panouri OSB pe schelet de lemn și acoperită cu tablă Lindab) și să-și ridice materialele rezultate de pe terenul proprietatea reclamantei pe cheltuiala lor; să plătească reclamantei daune interese în sumă de 100.000 lei RON pentru prejudiciile și vătămările provocate prin ocuparea terenului și construirea unei case cu rea credință, tulburând liniștea și activitatea mănăstirii și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

în motivarea acțiunii s-a arătat că în baza sentinței civile nr. 2478/11.10.2002 a Judecătoriei T.N., irevocabilă, Mănăstirea A. este proprietara terenului în suprafață de 49 ha., ce constituie vatra Mănăstirii A., teren din care fac parte și suprafețele ocupate abuziv de către pârâți de 647 m.p. înscris în CF nr. 59/N A., nr. cadastral 78 și de 140 mp înscris în CF nr. 60/N A., nr. cadastral 79. Pe aceste suprafețe, proprietatea mănăstirii, pârâții, prin abuz, au construit ilegal și cu rea credință (fără autorizație de construcție, fără acordul proprietarului și fără avizul Direcției Monumentelor istorice) o casă cu parter și mansardă din panouri OSB pe schelet de lemn și acoperită cu tablă Lindab. în baza sentinței civile nr. 9254/15.11.2005 a Judecătoriei B., irevocabilă, pârâții M.F. și M.E. au fost obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile de mai sus, ocupate abuziv. Deși cunoșteau faptul că Mănăstirea A. este proprietara acestor terenuri, pârâții au cumpărat, pe riscul lor, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 4364/7.09.2000, o casă situată pe aceste terenuri, care, în plus, era degradată în proporție de 95%, așa cum prevede proiectul de demolare, anexă la contract, parte integrantă a acestuia. Pârâții au cumpărat o casă în vatra Mănăstirii A., pe riscul lor, pentru a o demola în baza proiectului de demolare, pentru a-și însuși materialele rezultate din demolare și, în ultimă instanță, pentru a lăsa reclamantei terenul liber din vatra mănăstirii, vatră ce este protejată prin Legea patrimoniului național și a monumentelor istorice, sit și monument istoric. Că acesta a fost scopul cumpărării acestei case (demolarea), o demonstrează și avizul de demolare nr. 24 din 13.11.2000, prin care s-a aprobat demolarea casei cumpărate eliberat pârâtului M.F. de către Comisia județeană a monumentelor istorice N., imediat după cumpărarea imobilului.

Prin încheierea din 23.08.2007, pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr. 1953/321/2007, s-a dispus accesul pârâților la acest imobil și s-a respins capătul de cerere cu privire la efectuarea lucrărilor de întreținere și renovare la casă. Această dispoziție de a nu de a nu efectua lucrări de întreținere și renovare la casă a fost nesocotită și încălcată de pârâți, astfel că aceștia au demolat în totalitate casa cumpărată și, fără a avea autorizație de construcție, acordul mănăstirii și avizul Direcției Monumentelor Istorice, au construit o nouă casă pe terenul proprietatea reclamantei, pe fundații de beton, având parter și mansardă, acoperită cu tablă Lindab, având pereți din panouri OSB pe schelet de lemn. Construcția casei a început la sfârșitul lunii septembrie 2007, cu rea credință, fără a avea documentele legale. Reaua credință este de notorietate publică, întrucât construcția acestei case a făcut obiectul mediatizării excesive în mass-media. Prin sentința civilă nr. 2082/08.11.2007 a Judecătoriei T.N., pronunțată în dosarul nr. 3239/321/2007, pe cale de ordonanță președințială s-a dispus sistarea lucrărilor începute de pârâți pe terenul proprietatea Mănăstirii, sentința fiind pusă în executare prin executor judecătoresc, conform procesului verbal de executare din 13.11.2007. Pârâții nu au respectat niciodată hotărârea instanței. După ce construcția casei începuse, Primăria comunei A., prin abuz, fără acordul proprietarului terenului și avizul Direcției Monumentelor Istorice, le-a eliberat pârâților autorizație pentru consolidarea și renovarea casei vechi și nu pentru construirea casei noi. Prin sentința civilă nr. 133/CA/14.05.2008, irevocabilă, a fost anulată autorizația primăriei din 13.11.2007.

Prin cererea înregistrată la fila 80 a dosarului nr. 1663/321/2009 al Judecătoriei T.N., reclamanta a completat temeiurile de drept pe care își susține acțiunea principală în această cauză, invocând dispozițiile art. 1076-1077 C.civ. și dispozițiile Legii nr. 50/1991.

Prin sentința civilă nr. 1046/21.04.2010 pronunțată de Judecătoria T.N. în dosarul nr. 1663/321/2009, irevocabilă, s-a admis excepția de conexitate formulată de pârâți și s-a dispus trimiterea dosarului nr. 1663/321/2009 Judecătoriei R.V. în vederea conexării la dosarul civil nr. 11548/288/2009.

în cauza astfel formată, instanța a încuviințat și a administrat proba cu înscrisuri și expertiză tehnică specialitatea construcții.

Judecătoria R.V., prin sentința civilă nr. 10749/18.11.2010, a respins excepția autorității lucrului judecat invocată de reclamanții-pârâți M.F. și M.E., a respins acțiunea formulată de aceștia, a luat act că pârâta-reclamantă Mănăstirea A. a renunțat la judecata cererii de la fila 165 dosar, a admis în parte cererea reclamantei Mănăstirea A. în contradictoriu cu pârâții M.F. și M.E., de la fila 7 formulată în dosarul nr. 1663/321/2009 al Judecătoriei T.N., completată prin cererea fila 80 același dosar și a obligat pe aceștia din urmă să demoleze construcția casă cu parter și mansardă construită din panouri OSB pe schelet de lemn și acoperită cu tablă Lindab și să-și ridice materialele rezultate de pe terenul proprietatea pârâtei-reclamante Mănăstirea A., pe cheltuiala lor, iar în caz de refuz, a fost autorizată pârâta-reclamantă să demoleze construcția pe cheltuiala reclamanților - pârâți.

Totodată, reclamanții-pârâți M.F. și M.E. au fost obligați, în solidar, să plătească pârâtei-reclamante Mănăstirea A. suma de 845 lei, daune interese și suma de 7018 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 9254/15.11.2005, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr. 8569/2004 (fila 88 dosar), a fost admisă în parte acțiunea reclamantei Mănăstirea A., fiind obligați pârâții M.F. și M.E. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 140 mp înscris în CF60/N/Agapia sub nr. cadastral 79, precum și terenul în suprafață de 647 mp înscris în CF 59/N/ A., sub număr cadastral 78, ambele terenuri fiind identificate în raportul de expertiză topografică nr. 459/2005, întocmit de expert P.R., raport ce face parte integrantă din hotărâre, depus la filele 197-223 dosar. Totodată a fost respinsă ca neîntemeiată cererea conexă cu caracter reconvențional formulată de pârâții-reclamanți M.F. și M.E., având ca obiect constatare dobândire drept de proprietate prin uzucapiune.

Prin sentința amintită (irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate de SC B. SA și M.F. și M.E., conform deciziei civile nr. 417/R/29.06.2006 a Tribunalului B.) s-au comparat titlurile de proprietate deținute de părți: Mănăstirea A. și, respectiv, M.F. și M.E., dându-se eficiență titlului reclamantei Mănăstirea A. Astfel, s-a reținut că reclamanta Mănăstirea A. a primit în anul 1942 la înființarea acesteia, cu titlu de danie ctitorie de la Hatmanul G., fratele domnitorului Moldovei, V.L., o suprafață de 49 ha. teren ce a constituit Vatra Mănăstirii A. Această împrejurare rezultă și din procesul verbal din data de 24.091940 întocmit de Primăria comunei F., N., care inventariază averea bisericească ce „poartă asupra 49 ha. teren Vatra Mănăstirii A., proprietatea acesteia, pe care se află zidită Biserica, incinta Mănăstirii, cimitirul și casele de locuință ale călugărițelor din sobor, fiind dobândite prin donație-ctitorie de la înființarea mânăstirii”. Sub aspectul dreptului de proprietate s-a reținut și sentința civilă nr. 2478/11.10.2002, pronunțată de Judecătoria Târgu N. în dosarul nr. 3256/2002, prin care s-a constatat existența dreptului de proprietate al Mănăstirii A. asupra terenului în suprafață de 49 ha. situat în comuna A., învecinată la nord, sud, est și vest cu pădurea statului, administrată de Ocolul Silvic V., terenul reprezentând, conform dispozitivului hotărârii, Vatra Mânăstirii A. și cuprinzând incinta propriu-zisă, terenul înconjurător cu casele maicilor și zona de protecție, sentința având caracter declarativ de drepturi, specificându-se expres că „hotărârea judecătorească urmează să țină loc de titlu de proprietate pentru teren”. S-a reținut, de asemenea, caracterul abuziv și unilateral al ocupării inițiale a terenului de către L.P., acesta ocupând terenul încă din 1953 fără acceptul Mănăstirii, pe care nu l-a obținut niciodată. După decesul acestuia, terenul a fost înstrăinat prin acte succesive de vânzare-cumpărare, ultimii dobânditori, pârâții M.F. și M.E. dobândindu-l conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 4364/7.09.2000, obiectul înstrăinării constituindu-l o locuință pe fundații din piatră, construită din lemn, împreună cu terenul de 647 mp și 140 mp, suprafață totală de 787 mp. Analizând titlurile succesive ale autorilor pârâților M.F. și M.E., instanța a constatat că primul titlu nu constă într-un act juridic translativ de proprietate, apt să stea la baza unor transmisiuni succesive legale până la patrimoniul pârâților, primul transmițător din șirul de transmisiuni succesive nefiind titularul unui drept de proprietate asupra imobilului dobândit prin act juridic apt să-i confere acest drept. Față de aceste împrejurări, instanța a constatat că titlul reclamantei Mănăstirea A. este preferabil celui opus de pârâții M.F. și M.E., provenind de la adevăratul proprietar al imobilului, fiind evident anterior, în condițiile în care cel de-al doilea provine de la un neproprietar. De asemenea, s-a dat eficiență titlului reclamantei, fiind considerat preferabil celui al pârâților și în urma analizării prescripției achizitive (ca urmare a joncțiunii posesiilor) invocată de aceștia din urmă. Astfel, instanța a constatat că posesia exercitată de fiecare dintre autorii pârâților a fost viciată din diferite motive. Unul dintre posesorii anteriori (P.A.), după anul 1991 a cerut, alături de Mănăstirea A., anularea în instanță a contractului de vânzare încheiat între R.A. și C.M., având convingerea că imobilul a aparținut mănăstirii.

în concluzie: reclamanta Mănăstirea A. este proprietara terenului în suprafață de 140 mp înscris în CF60/N/A. sub nr. cadastral 79, precum și a terenului în suprafață de 647 mp înscris în CF 59/N/A., sub număr cadastral 78, pârâții M.F. și M.E. fiind proprietarii imobilului o locuință pe fundație din piatră, construită din lemn, șarpantă din lemn, învelitoare tablă, compusă din șase camere, două holuri și o verandă, în suprafață construită de 240 mp, o magazie fără fundație construită din lemn, acoperită cu tablă, în suprafață de 27 mp, o magazie fără fundație construită din lemn, acoperită cu tablă în suprafață construită de 109 mp, aflate pe acest teren, construcțiile prezentând un grad de uzură de 95%, așa cum rezultă și din proiectul de demolare depus ca anexă la contractul de vânzare-cumpărare. Prin proiectul de demolare întocmit de AF Axa Proiect - Arh. C.N. s-a stabilit că „structura constructivă a locuinței este realizată din pereți de lemn, fără fundație locuința având „un grad de degradare de 95%, constând în auto-demolări de pereți, tâmplărie, planșee, prezentând un grad de periculozitate, impunându-se demolarea ei”. Față de aceste concluzii și văzând planșele foto depuse în cauză, planșe provenind de la părțile în cauză și din dosarul penal nr. 30/P/2009 (acestea din urmă efectuate în urma percheziției imobiliare autorizată de instanță, aflate în dosarul nr. 1663/321/2009 al Judecătoriei T.N.), instanța a apreciat că imobilele construcții cumpărate de pârâți reprezintă cel mult material lemnos pentru foc.

Reclamanții M.F. și M.E. au solicitat instanței obligarea Comunei A. - prin primar să elibereze autorizația de construire necesară renovării construcției proprietatea lor, precum și obligarea Mănăstirii A. să-și dea acordul pentru emiterea autorizației de construire.

Cererea reclamanților a fost respinsă irevocabil (conform deciziei nr. 565/2007 a Curții de Apel B.) prin sentința civilă nr. 33/CA/23.02.2007 a Tribunalului N., instanța reținând că, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, republicată, pentru eliberarea autorizației de construire legiuitorul a solicitat să se facă dovada titlului asupra terenului. Prin sentința civilă nr. 9254/15.11.2005 a Judecătoriei B., rămasă definitivă și irevocabilă conform deciziei nr. 417/R/29.06.2006 a Tribunalului B. s-a stabilit calitatea de proprietar a Mănăstirii A. pe suprafețele de 140 mp și 647 mp teren intabulat în Cartea Funciară. Terenul în cauză - pe care se află construcția pentru care se solicită autorizația de construire - se află în vatra Mănăstirii A., zonă considerată monument istoric. Instanța a reținut că, datorită gradului ridicat de uzură al construcției - în procent de 95% - reclamantul M.F. a obținut avizul favorabil dat de către Comisia Județeană a Monumentelor Istorice N. pentru proiect de demolare a casei. S-a reținut astfel, că Mănăstirea A., în calitate de proprietar al terenului pe care se află construcția a cărei renovare stă în intenția reclamanților, are un drept de dispoziție și administrare asupra terenului, conferit de dispozițiile art. 490-494 C.civ., astfel că nu poate fi obligată să își dea acordul pentru emiterea autorizației de renovare contrar voinței sale, cu atât mai mult cu cât, așa cum rezultă din memoriul justificativ la proiectul de demolare, intenția reală a reclamanților era amplasarea unei noi locuințe.

Reclamanții au cumpărat un imobil-construcție degradat în proporție de 95%, asumându-și riscul de a nu putea folosi acel imobil.

De asemenea, reclamanții au solicitat, pe cale de ordonanță președințială, respinsă conform sentinței civile nr. 1207/05.07.200 a Judecătoriei T.N., irevocabilă, obligarea Mănăstirii A. să le permită accesul la imobilul construcție în vederea întreținerii și accesul în jurul clădirii la o distanță de 1,5 m. de zid.

La rândul său, Mănăstirea A. a obținut, pe calea ordonanței președințiale, conform sentinței nr. 2082/8.11.2007 a Judecătoriei T.N., sistarea lucrărilor de construcții la imobilul casă de locuit situată în intravilan A., județul N., amplasată pe terenul în suprafață de 647 mp proprietatea Mănăstirii A.

Prin sentința civilă nr. 133/CA/14.05.2008 a Tribunalului N., la cererea Mănăstirii A. s-a constatat nulitatea autorizației de construire nr. 31 din 15.10.2007 emisă de Primarul comunei A., reținându-se că a fost emisă fără a respecta hotărârile judecătorești rămase definitive și irevocabile în ceea ce privește proprietarul terenului, cât și zona în care este amplasată construcția, dar și cu încălcarea prevederilor și a normelor legale în materie, respectiv fără obținerea acordului proprietarului terenului și fără avizul Comisiei naționale a monumentelor istorice.

Prin cererea principală ce face obiectul cauzei de față, reclamanții M.F. și M.E. solicită să se constate, dobândit prin uzucapiune prin joncțiunea posesiilor autorilor juridici ai reclamanților, dreptul de superficie asupra terenului în suprafață de 800 mp situat în comuna A., înscris în CF nr. 59/N A., nr. cadastral 78 și CF nr. 60/N A., nr. cadastral 79; să se constate că pe acest teren s-a edificat înainte de anul 1908 o construcție, care a fost refăcută în anul 1925; să se dispună efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară .

Prin încheierea de ședință din 4.04.2007, pronunțată în dosarul nr. 469/321/2007 al Judecătoriei Târgu N., instanța a dispus rectificarea obiectului acțiunii din „uzucapiune” în „ stabilirea unui drept de superficie”.

Dreptul de superficie este definit în literatura de specialitate, ca fiind un drept real care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană denumită superficiar asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări care se află pe terenul aparținând altuia, teren cu privire la care superficiarul capătă un drept de folosință. Fiind un drept real, acesta nu se stinge prin neuz, este aparent și continuu, conferind titularului său atributele de posesie, folosință și dispoziție. Superficiarul are un drept material de dispoziție asupra terenului care constă în posibilitatea de a dispune de substanța terenului numai în vederea folosirii construcției. Ca atare, dreptul de superficie se referă la folosința terenului pe care se află construcția, având aceeași durată ca și existența construcției. în cazul în care construcția este demolată, iar demolarea a fost dispusă legal, dreptul de superficie invocat nu mai subzistă. Demolarea construcției s-a făcut la inițiativa proprietarului ei, reclamanții M.F. și M.E., în urma obținerii autorizației de demolare. Obținerea autorizației de construire, în vederea renovării, anulată de altfel de instanța de judecată, a fost obținută cu scopul vădit de a ridica o nouă construcție, de data aceasta fără acordul proprietarului terenului și cu intenția „conservării” dreptului de superficie al terenului, eventual, chiar cu intenția dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului.

Prin urmare, existența dreptului de superficie încetând odată cu existența construcției, un nou drept de superficie nu poate lua naștere decât cu acordul proprietarului terenului, acord ce lipsește în situația de față, ori în baza legii, ceea ce nu este cazul în speță.

A fost respinsă, astfel, acțiunea formulată de reclamanții M.F. și M.E., având ca obiect constatarea ca fiind dobândit prin uzucapiune prin joncțiunea posesiilor autorilor juridici ai reclamanților, dreptul de superficie asupra terenului în suprafață de 800 mp situat în comuna A., înscris în CF nr. 59/N A., nr. cadastral 78 și CF nr. 60/N A., nr. cadastral 79, ori stabilirea unui drept de superficie, constatarea că pe acest teren s-a edificat înainte de anul 1908 o construcție, care a fost refăcută în anul 1925 și să se dispună efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară.

Deși anulată autorizația de construire, dar și dispusă sistarea lucrărilor de construire, reclamanții-pârâți M.F. și M.E. au ridicat construcția casă cu parter și mansardă construită din panouri OSB pe schelet de lemn și acoperită cu tablă Lindab fără acordul pârâtei-reclamante Mănăstirea A.

Din cuprinsul art. 494 din C.civ. rezultă că, în cazul constructorului de rea-credință, proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru obligarea constructorului să-și ridice, pe cheltuiala sa, lucrările, ceea ce înseamnă că nu se pune problema despăgubirilor, sau să păstreze lucrările, situație în care este recunoscut dreptul constructorului la despăgubiri.

Dimpotrivă, art. 494 C.civ. nu se aplică celui care a construit fără a avea puterea materială asupra terenului, nefiind posesor, ori chiar detentor.

Constatând calitatea de constructor de rea-credință a reclamanților Marin F. și M.E., întrucât aceștia, neavând calitate de detentor precar, urmare a sentinței civile nr. 9254/15.11.2005, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr. 8569/2004, prin care au fost obligați pârâții Marin F. și M.E. să lase reclamantei Mănăstirea A. în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 140 mp înscris în CF60/N/A. sub nr. cadastral 79, precum și terenul în suprafață de 647 mp înscris în CF 59/N/A., sub număr cadastral 78, nu puteau construi pe terenul asupra căruia nu dețineau un drept de proprietate, știut fiind că buna-credință este dată de convingerea constructorului că edifică pe terenul proprietatea sa.

Reaua credință a constructorilor rezultă și din faptul că au început construcția clădirii în baza unei autorizații de demolare a construcției degradată în proporție de 95% și a unei autorizații de renovare anulată de instanță, după ce, comparându-se titlurile de proprietate, s-a constatat irevocabil de instanța judecătorească dreptul de proprietate al Mănăstirii A. asupra terenului pe care se ridica noua construcție.

Din cuprinsul normei legale menționate (art. 494 din C.civ.) rezultă că, în cazul constructorului de rea-credință, proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru obligarea constructorului să-și ridice, pe cheltuiala sa, lucrările făcute, ceea ce înseamnă că într-o asemenea ipoteză nu se pune problema despăgubirii constructorului, sau pentru păstrarea lucrărilor, situație în care se naște dreptul constructorului la despăgubiri.

Cum reclamanții sunt constructori de rea-credință, opțiunea pârâtei privind obligarea acestora la demolarea construcțiilor edificate pe terenul său se circumscrie dispozițiilor art. 494 din C.civ., astfel că instanța a admis cererea de la fila 7 formulată în dosarul nr. 1663/321/2009 al Judecătoriei T.N., completată prin cererea fila 80 același dosar, privind obligarea reclamanților la demolarea construcțiilor ridicate pe terenul, luându-se act că pârâta-reclamantă Mănăstirea A. a renunțat la judecata cererii fila 165 dosar. Au fost obligați reclamanții-pârâți M.F. și M.E. să demoleze construcția casă cu parter și mansardă construită din panouri OSB pe schelet de lemn și acoperită cu tablă Lindab și să-și ridice materialele rezultate de pe terenul proprietatea pârâtei-reclamante Mănăstirea A., pe cheltuiala lor, iar în caz de refuz a fost autorizată pârâta-reclamantă Mănăstirea A. să demoleze construcția pe cheltuiala reclamanților-pârâți M.F. și M.E.

A fost respinsă excepția autorității lucrului judecat invocată de reclamanții-pârâți M.F. și M.E., instanța apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C.civ.

Potrivit art. 1201 C.civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere judecătorească are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute de ele în contra lor, în aceeași calitate.

Astfel, prin cererea ce a format obiectul cauzei nr. 1326/2003 aflată pe rolul Judecătoriei T.N., Mănăstirea A. a solicitat demolarea construcției având un grad de degradare de 95%, iar prin cererea de față se solicită demolarea noii construcții ridicată de reclamanții-pârâți M.F. și M.E. Temeiul primei cereri îl constituia dreptul de proprietate al Mănăstirii A. asupra terenului, iar cel al acțiunii de față este reaua credință a constructorilor.

Prin atitudinea lor de a construi pe terenul pârâtei-reclamante Mănăstirea A., știind că aceasta nu își dă acordul la ridicarea construcției, reclamanții-pârâți Marin F. și M.E. i-au creat acesteia un prejudiciu constând în lipsa de folosință asupra terenului, lipsă de folosință evaluată de expert la suma de 845 lei pe ultimii trei ani. Cum pârâta-reclamantă Mănăstirea A. nu a dovedit că avea în intenție construirea unei pensiuni sau altă construcție cu regim hotelier (de ex. prin demersurile pe care ar fi trebuit să le întreprindă pentru obținerea unei autorizații de construire), pentru a-i putea fi acordate despăgubiri constând în prejudiciul suportat ca urmare a neînchirierii unor astfel de spații, instanța nu a putut acorda despăgubiri pentru un prejudiciu presupus. Ca urmare, raportat la dispozițiile art. 480 C.civ. și art. 998 C.civ., reclamanții-pârâți M.F. și M.E. au fost obligați în solidar să-i plătească pârâtei-reclamante Mănăstirea A. 845 lei, daune interese, iar în baza art. 274 C.proc.civ., cheltuieli de judecată în sumă de 7018 lei.

împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții-pârâți M.F. și M.E. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie arătând următoarele:

1. Prin sentința civilă cu numărul 10749 dată de instanța sus-menționată, instanța de judecată dispune demolarea construcției, constatând calitatea de constructor de rea-credință a reclamanților, motivat de faptul că această construcție a început în baza unei autorizații de demolare, fapt neadevărat din două motive:

- autorizația de demolare a fost emisă după cum se specifică și în motivare, în anul 2000 și are termen de valabilitate doar un an, deci aceasta era nulă de drept în momentul începerii lucrărilor, prin depășirea termenului de execuție.

- toate lucrările de consolidare și renovare efectuate au fost efectuate în baza autorizației de construcție nr. 31 din 15.10.2007, emisă pentru evitarea unor accidente grave în regim de urgență de către Primăria comunei A. în urma recomandărilor Inspectoratului de Stat în Construcții a județului N., prin procesul-verbal de control din 12.10.2007, efectuat în urma reclamațiilor făcute de Mănăstirea A., lucru confirmat și de expert, prin conținutul expertizei prin care spune clar că, construcția este în perimetrul vechiului amplasament (s-au găsit elemente din vechea construcție), ori consolidare înseamnă înlocuirea și îmbunătățirea elementelor degradate cu altele noi, repararea celor vechi, ocazie cu care se executa și lucrări de dărâmare.

- prin procesul verbal de inspecție - parțial, încheiat de Inspectoratul în construcții al județului N. la primul punct, se observă că este foarte clar specificat că „în suprafața de 49 ha obținută prin revendicare de către Mănăstirea A. un număr de 69 de parcele de teren proprietatea localnicilor, pe care au fost construite un număr total de 51 de clădiri” în anii precedenți. La punctul doi din același act se specifică clar că la locuința familiei M.F. s-au efectuat lucrări de consolidare, lucrări ce au fost oprite prin diferite sentințe civile judecătorești, iar punctul 3 vine și întărește faptul că au fost executate lucrări de consolidare și nu de construcții : „nu erau executate lucrări de construcții în baza autorizației de construcție 31/15.10.2007, drept pentru care s-au luat unele măsuri, inclusiv cea de retragere a autorizației de construcție. Așadar, toate lucrările, așa cum reiese clar și din avizele de lucrări și din facturile depuse ca probe la dosar, dar care nu au fost luate în considerare, toate lucrările au fost executate în perioada în care autorizația de construcție cu nr. 31 emisă la data de 15.10.2007 era valabilă, bineînțeles că modul de percepere și interpretare a acestor documente de către cele două părți este total diferit.

Reprezentanții Mănăstirii A. susțin că scopul cumpărării acelei case a fost demolarea, motivat de faptul că s-au obținut avize în acest sens, lucru cu totul nereal, scopul cumpărării acestui imobil a fost ca proprietarul să poată folosi și dispune de imobilul cumpărat compus din construcție plus teren proprietatea sa, în bune condiții ca orice cetățean de bună credință, ori Mănăstirea A. la momentul cumpărării acelui imobil nu era proprietarul terenului, acest lucru întâmplându-se ulterior printr-o hotărâre judecătorească, „acțiune în constatare” de fapt un aranjament grosolan între Primăria A. și Mănăstirea A. prin care au fost deposedați de proprietate un număr de 69 de cetățeni prin încălcarea art. 44 din Constituția României care prevede: „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”, ori familia M. a fost deposedată de proprietatea sa, cu referire la terenul în suprafață de 800 m.p. fără nicio despăgubire.

Consideră apelanții-reclamanți, că în momentul în care Primăria A. a devenit parte în procesul ce viza acțiunea în constatare avea obligația de a anunța proprietarii imobilelor ce se aflau pe acel teren, de pericolul fără precedent de a fi rămas fără agoniseala de o viață, astfel furându-li-se dreptul elementar la apărare, sau mai târziu după primirea Hotărârii prin care Mănăstirea A. a obținut proprietatea celor 49 ha., avea obligația de a înștiința proprietarii acestor terenuri pentru a-și putea apăra drepturile prin atacarea sentinței respective, ori nici măcar ei nu au declarat recurs, fapt ce dovedește cârdășia celor două părți.

Dacă obținerea titlului de proprietate pe suprafața de teren de 49 de ha. ar fi fost legală, consideră că nu era necesară o acțiune în constatare, pe baza actelor doveditoare în virtutea legilor de retrocedare Prefectura județului N., Consiliul Județean ar fi eliberat titlu de proprietate fără a prejudicia gospodarii comunei A., care ulterior sau constituit într-o asociație și care au făcut plângere penală reprezentanților primăriei pentru abuzul grosolan de putere, plângere ce se află în curs de cercetare pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria T.N.

Prin sentința civilă nr. 9254/15.11.2005, Judecătoria B. obligă pe M.F. și M.E. să lase Mănăstirii A. în deplină proprietate posesia terenului în suprafața de 807 m.p. fără a face vreo referire la anularea actului de vânzare-cumpărare, acest act este valabil și în prezent, nici o instanță nu l-a anulat și nu poate fi anulat, încheierea acestuia făcându-se în baza unor acte legale, deci există dreptul de proprietate.

Tot astfel, susțin apelanții, prin Decizia 376 emisă de Curtea de Apel B. la data de 23.04.2008, moment la care lucrările de consolidare se găseau în stadiul actual, instanța a reținut că „toate aceste elemente analizate de instanțele anterioare nu au legătura cu cauza, întrucât așa cum s-a arătat mai sus, ne aflăm în fața unei situații clare de superficie și nu de accesiune”, ori exact aceasta interpretare a fost dată și de către Judecătoria R.V., care nu a ținut seama de faptul că momentan se suprapun două titluri de proprietate, pe același teren.

în acest sens, arată apelanții, rezoluția dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria T.N., rămasă definitivă prin necontestare, constată că demersurile și aprobările obținute de cei doi soți sunt legale. Mai mult, există sentința civila nr. 2495 din 10.11.2009, definitivă și irevocabilă, prin care Judecătoria T.N. recunoaște legalitatea lucrărilor efectuate și dreptul de proprietate asupra acestora, recepția lucrărilor efectuându-se înainte de pronunțarea Tribunalului N. asupra desființării autorizației de construcție.

2. în momentul în care B.P., pentru recuperarea prejudiciului a scos la vânzare prin licitație publică ipoteca cu care a fost garantat un credit a fost făcut un anunț public așa cum cere legea, apelanții arată că Mănăstirea A. nu a intervenit în acel moment, pentru că știa că are de luptat cu un colos financiar, că acesta are la bază acte legale și nu are șanse, ori luând pe rând fiecare gospodărie în parte și cu complicitatea unor instituții care sunt menite tocmai pentru a apăra drepturile cetățeanului este mai ușor. Suprafața de teren de 49 de ha. nu a fost naționalizată, Mănăstirea N. a fost deposedată de această suprafață prin decretul de secularizare emis de domnitorul A.I.C. în anul 1863, drept pentru care aceasta nu avut cum să ceară reconstituirea dreptului de proprietate. în acest sens există procese-verbale prin care a fost inventariată proprietatea statului în anul 1940, deci ei nu au fost expropriați prin abuz de către statul comunist.

în dovedirea motivelor de apel, apelanții au depus la dosar înscrisuri: procesul-verbal de control încheiat de Inspectoratul Județean în Construcții N., la data de 12.10.2007 prin care se dispune emiterea unei autorizații în regim de urgență; procesul-verbal de inspecție - parțial, încheiat de același organ la data de 28.11.2010 în care din conținutul punctului doi rezultă că au fost executate lucrări de consolidare și nu de construcție; xerocopie după autorizația de construcție nr. 31 din 15.10.2010; xerocopie după Sentința civila 2495 emisă de Judecătoria T.N., xerocopie după anunțul de licitație dat de B.P.; xerocopie după două procese-verbale de inventariere a patrimoniului ce aparținea statului în anul 1940; xerocopie după ordonanța de scoatere de sub urmărire penală a lui M.F. și alții; xerocopie după Decizia civilă 376 emisă de Curtea de Apel B.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 31 martie 2011, intimata-pârâtă Mănăstirea A. a solicitat respingerea apelului promovat, apreciind că motivele invocate nu au suport probator pe motiv că interpretările făcute de apelanți atât a înscrisurilor cât și a legislației în vigoare la momentul judecării cauzei, sunt complet eronate și împotriva dispozițiilor în vigoare, atât sub aspectul capătului de cerere al creării unui drept de superficie cât și a construcției ridicate fără autorizație, dar în mod special fără acordul proprietarului terenului, respectiv a Mănăstirii A.

în întâmpinare, Mănăstirea A. a înțeles să răspundă motivelor de apel în ordinea în care sentința civilă nr. 10749/18.11.2010 este criticată de apelanți. Cu privire la modul de soluționare a capătului de cerere privind demolarea construcției ridicată de soții M., cu încălcarea tuturor prevederilor legale în vigoare pe teritoriul României, dar în special a Legii nr. 50/1991, privind obligațiile celui ce ridică o construcție; calitatea de proprietar a constructorului pe teren, eliberarea certificatului de urbanism, a autorizației de construcție și tot ceea ce implică ridicarea unei construcții pentru ca aceasta să rămână în picioare și să nu existe nici o posibilitate de a cere și obține demolarea acesteia.

Demolarea construcției, respectiv a casei cu parter și mansardă, construită cu panouri OSB, pe schelet de lemn și acoperită cu tablă Lindab, ce s-a dispus prin dispozitivul sentinței civile nr. 10749 din 18.11.2010, este de fapt o nouă construcție, ridicată de apelanții M., prin demolarea totală a celei vechi, sau mai bine spus a ceea ce a rămas din cea veche, construcție ridicată pe terenul proprietatea exclusivă a intimatei Mănăstirea A., așa cum rezultă din sentința civilă nr. 9254/15.11.2005 a Judecătoriei B., rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 417/R/2006 pronunțată de Tribunalul B. Noua construcție a fost ridicată fără acordul Mănăstirii A., dovada fiind nulitatea autorizației de construcție cu nr. 31/15.10.2007 emisă de Primăria comunei A., cu încălcarea Legii nr. 50/1990, adică fără acordul proprietarului terenului, respectiv a Mănăstirii A.

Invocarea în motivele de apel a acestei autorizației nu poate duce la admiterea apelului, pentru că apelanții se prevalează de un act declarat nul, prin sentința civilă nr. 133/CA/14.05.2008 pronunțată de Tribunalul N., Secția Comercială și contencios Administrativ în dosar 4976/103/2007, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 352/08.04.2009 a Curții de Apel B.

Din dispozitivul acestei sentințe civile rezultă că instanța „constată nulitatea autorizației de construcție nr. 31 din 15.10.2007 emisă de Primarul comunei A.”. însăși constatarea nulității acestei autorizații are semnificația, din punct de vedere juridic, că această autorizație nu a existat niciodată, iar pretenția că ea a fost eliberată în regim de urgență pentru a consolida construcția cumpărată conform actului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2000, nu poate fi reținută. împotriva apelanților, legat de ridicarea unei construcții în forță, plecând de la principiul că dacă apucă să ocupe terenul cu această construcție va rămâne și pe teren, instanțele de judecată au pronunțat sentințe de sistare a construcției, au pronunțat sentințe care limitează accesul la construcție, sentințe care interzic să se construiască sau să se facă orice lucrare de construcție. în acest sens, intimata a invocat sentința civilă nr. 2082/08.11.2007 a Judecătoriei T.N., de sistare a lucrărilor de construcție, rămasă definitivă prin respingerea recursului și care a fost pusă în executare silită conform procesului-verbal de executare din 13.11.2007. Dar apelanții nu au respectat această sentință judecătorească și au continuat să lucreze la casă, în momentul de față pozând în fața tuturor ca niște victime.

în ciuda faptului că apelanții motivează că autorizația de construcție a fost eliberată pentru consolidarea construcției vechi, în realitate s-a ridicat o construcție cu totul nouă, diferită de cea veche, atât în ce privește compunerea casei, poziționarea ei pe alt amplasament decât cea veche. Apelanții se mai apără în motivarea ridicării noii construcții, deși, fără nici un suport probator susțin că este vorba despre o consolidare, că i s-au făcut recomandări din partea Inspectoratului de Stat în Construcții al județului N., potrivit procesului-verbal de control din 12.10.2007. Apelanții uită să învedereze în motivele lor de apel, că acest proces-verbal a fost infirmat și că ulterioarele inspecții făcute au constatat modul abuziv de eliberare a acestui proces verbal de inspecție, au recomandat sistarea construcției și au făcut cunoscut primarului comunei A. să-și retragă autorizația, să o anuleze pentru că a fost eliberată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 50/1990. în opisul cu înscrisuri în dosarul instanței de fond de la R.V. s-au depus toate aceste procese verbale ulterioare celui din 12.10.2007, care contrazic întrutotul conținutul celui invocat, astfel că instanța de judecată a apreciat just nelegalitatea acestui proces-verbal, a dat eficiență juridică sentințelor judecătorești amintite și care fac dovada luptei dusă împotriva acestui constructor de rea credință.

în aprecierea capătului de cerere privind demolarea construcției ilegal ridicată, instanța de judecată a avut în vedere și conținutul actului de vânzare-cumpărare, încheiat în septembrie 2000, în care se face mențiunea expresă că imobilul cu destinație casă de locuit este degradat în proporție de 95%, iar la 13 septembrie 2000, cei doi apelanți obțin și un aviz special de demolare dat de Comisia Județeană a Monumentelor Istorice N. Acest aviz este absolut necesar pentru că terenul pe care se află casa în litigiu este în Vatra Mănăstirii A., zonă considerată monument istoric.

Intimata a susținut că terenul în suprafață de 640 mp.+ 147 mp. pe care se afla construcția degradată în proporție de 95 % a fost dintotdeauna proprietatea Mănăstirii A., adică de la înființarea ei, terenul fiind dobândit prin actul de donație a hatmanului G., fratele domnitorului V.L., în anul 1642.

Sentința civilă nr. 9254/15.03.2005 a Judecătoriei B. s-a obținut prin comparare de titluri, terenul nu fost câștigat în baza hotărârii judecătorești ce a avut ca obiect constatare drept de proprietate, ci analizând acte de proprietate, ale ambelor părți, stabilind care dintre aceste acte este mai consolidat, cum s-a transmis proprietatea în timp, cine a stăpânit și folosit acest teren și s-a comportat ca un adevărat proprietar.

De altfel, sentința civilă de revendicare ce recunoaște Mănăstirii A. proprietatea absolută asupra celor două suprafețe de teren, fiind definitivă și irevocabilă nu se mai poate discuta, ea are putere de lege și trebuie respectată. Invocarea de apelanți a sentinței civile nr. 2495/10.11.2009, pronunțată de Judecătoria T.N., prin care se constată calitatea de proprietari ai acestora pe lucrările de construcție efectuate, nu este o sentință de natură să demonstreze că apelanții sunt constructorii de bună-credință. Mai întâi de toate sentința nu s-a pronunțat în contradictoriu cu Mănăstirea A., proprietara de drept a terenului.

în al doilea rând, o hotărârea judecătorească poate constata calitatea de proprietar pe o casă sau pe un teren, deci ce are în vedere o acțiune în constatare formulată în temeiul dispozițiilor art. 111 C.proc.civ., nu poate constata un drept de proprietate pe lucrări de construcție, dar mai ales legalitatea unor lucrări de construcție executate pe alt teren și fără autorizație de construcție. Pe bună dreptate instanța de fond nu a ținut seama de o asemenea sentință judecătorească pentru că ea nu poate produce efecte juridice față de Mănăstirea A., nefiind pronunțată în contradictoriu cu acesta.

în concluzie, sentința civilă pronunțată de Judecătoria R.V. este legală și temeinică și nu există niciun motiv de anulare a sentinței nr. 0749/18.11.2010. Instanța de fond admițând capătul de cerere privind demolarea construcției noi ridicate de soții M., în mod firesc a respins cererea de crearea unui drept de superficie pentru această construcție, soluționând acest capăt de cerere având în vedere atât practica juridică creată în această materie, cât și doctrina, dar mai ales practica CEDO. în acest sens s-a invocat soluția dată de CEDO, B. și P. contra României și din care reiese că dreptul de superficie rezultă numai din lege, din prescripția achizitivă, din legat sau din acordul părților.

T.V., prin decizia civilă nr. 244/A/29.11.2011, a admis apelul și a schimbat în parte sentința civilă nr. 10749/18.11.2010, pronunțată de Judecătoria R.V. în dosarul nr. 11548/288/2009, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanții M.F. și M.E., în contradictoriu cu pârâta Mănăstirea A., stabilindu-se în favoarea acestora un drept de superficie asupra terenului de sub construcție și calea de acces la drum, pe perioada existenței construcției, fiind respinsă în totalitate cererea formulată de intimata-reclamantă Mănăstirea A. în dosarul nr. 1663/321/2009 al Judecătoriei T.N. (fila 7 și 80 dosar), inclusiv cererea pentru plata daunelor interese.

A fost menținută în rest sentința apelată și a fost obligată intimata-pârâtă Mănăstirea A. la plata sumei de 6.000 lei cheltuieli de judecată către apelanții-reclamanți.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:

Apelanții-reclamanți M.F. și M.E. au dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. 4364/7.09.2000, dreptul de proprietate asupra unei construcții și teren în suprafață de 787 m.p., intimata Mănăstirea A. devenind ulterior proprietara acestui teren, ca urmare a promovării unei acțiuni în constatare, finalizată prin sentința civilă nr. 2478/11.10.2002 pronunțată de Judecătoria T.N. în dosarul nr. 3256/2002. Această judecată nu s-a purtat în contradictoriu cu reclamanții M.

Prin această sentință s-a constatat existența dreptului de proprietate al Mănăstirii A. asupra terenului în suprafață de 49 ha. situat în Comuna A., învecinată la nord, sud, est și vest cu pădurea statului administrată de Ocolul Silvic V., terenul reprezentând conform dispozitivului hotărârii, Vatra Mănăstirii A. și cuprinzând incinta propriu-zisă, terenul înconjurător cu casele maicilor și zona de protecție, sentința având caracter declarativ de drepturi.

Obiectul acțiunii de față promovată de reclamanții M. a fost lămurit prin decizia de casare nr. 288/AC/02.10.2007, pronunțată de Tribunalul N., acesta constând în stabilire drept de superficie, în temeiul art. 492 C.civ., instanța de trimitere fiind obligată să se conformeze celor statuate, iar judecata să se desfășoare în acest cadru procesual.

în mod greșit instanța de fond a constatat că apelanții-reclamanți sunt constructori de rea-credință, ignorând și respingând în totalitate probele administrate de instanță în acest sens.

Astfel, pe de o parte, tribunalul a constatat că dreptul lor de superficie asupra casei de locuit subzistă, întrucât construcția veche pe care au consolidat-o și cu privire la care au adus îmbunătățiri a fost edificată legal, astfel cum s-a constatat cu putere de lucru judecat prin Decizia Curții de Apel B, nr. 376/23.04.2008. Pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 2495/10.11.2009 pronunțată de Judecătoria T.N. în dosarul nr. 2367/321/2009 (fila 16-17 dosar apel), rămasă irevocabilă, s-a statuat că apelanții-reclamanți M.F. și M.E. sunt proprietarii îmbunătățirilor aduse la casa lor de locuit, respectiv: consolidare fundații, renovare pereți interiori și exteriori prin izolații termice, planșeu din lemn de rășinoase, asteriala cherestea din rășinoase, învelitoare din tablă Lindab, tâmplărie exterioară cu geam termopan, racord electric.

Instanța de fond practic a ignorat aceste statuări irevocabile în favoarea apelanților-reclamanți, considerând fără temei că aceștia sunt constructori de rea-credință și având în vedere doar argumentele nejustificate în fapt și în drept aduse de către intimata Mănăstirea A.

Referitor la regimul juridic al dreptului de superficie, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că dreptul de superficie este un drept real pe care o persoană, proprietar asupra construcțiilor, a altor lucrări sau plantații, îl are pe suprafața de teren care aparține altei persoane, teren asupra căruia superficiarul capătă un drept de folosința.

Astfel definit, dreptul de superficie are caracter imobiliar și perpetuu prin natura sa, existența acestuia fiind dependentă de caracterul definitiv al construcției, plantației sau lucrării ce grevează terenul pe care se afla construcția.

Superficiarul are un drept de dispoziție material asupra terenului care constă în posibilitatea de a dispune de substanța terenului numai în vederea folosirii construcției. Ca atare, dreptul de superficie se referă la folosința terenului pe care se află construcția, având aceeași durată ca și existența construcției.

în speță, dreptul de superficie invocat de apelanții-reclamanți M.F. și M.E. subzistă, întrucât construcția veche la care s-au adus îmbunătățiri de către aceștia a fost edificată legal, astfel cum s-a constatat cu putere de lucru judecat prin Decizia Curții de Apel B. nr. 376/23.04.2008.

Prin această decizie, instanța de recurs a statuat irevocabil că ne aflăm în prezența unei situații clare de superficie (filele 62-66 dosar), drept care subzistă în condițiile în care litigiul între cei doi proprietari vizează un imobil vechi, îmbunătățit cu lucrări de primă necesitate, lucrări efectuate într-o perioadă scurtă de timp (aspect care vine să întărească mai mult convingerea că nu poate fi vorba de ridicarea unei construcții noi, distinctă de cea veche), și nu unul nou, așa cum greșit susține intimata Mănăstirea A.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că pe terenul în suprafață de 800 mp. există o casă edificată în anul 1925, casă la care apelanții au adus îmbunătățiri prin consolidare și renovare, conform certificatului de urbanism nr. 75/19.10.2006 și a autorizației nr. 31 din 15.10.2007 emisă de Primăria Comunei A., județul N., ca urmare a recomandărilor Inspectoratului de Stat în Construcții al Județului N,, așa cum rezultă din procesul verbal de control din data de 12.10.2007. în același act, depus la dosar la fila 6, se precizează în mod clar că la imobilul proprietatea apelanților-reclamanți s-au efectuat lucrări de consolidare, lucrări executate în perioada de valabilitate a autorizației nr. 31/15.10.2007.

Prin sentința civilă nr. 2495 din 10.11.2009 pronunțată de Judecătoria T.N. în dosarul nr. 2367/321/2009 (fila 16-17 dosar apel), rămasă irevocabilă, s-a statuat că apelanții-reclamanți M.F. și M.E. sunt proprietarii îmbunătățirilor aduse la casa lor de locuit, conform contractului de vânzare cumpărare nr. 4364/7.09.2000, respectiv: consolidare fundații, renovare pereți interiori și exteriori prin izolații termice, planșeu din lemn de rășinoase, asteriala cherestea din rășinoase, învelitoare din tablă Lindab, tâmplărie exterioară cu geam termopan, racord electric. Aceste elemente au fost reținute și în raportul de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic judiciar Bododea.

S-a constatat astfel, că această construcție renovată este edificată în perimetrul inițial al vechiului amplasament, pe aceeași structură de rezistență din care s-au găsit elemente din vechea construcție, bârnele vechi fiind observate și la cercetarea la fața locului efectuată de instanță, fiind practic înlocuite elementele de construcție degradate, periculoase. Așa cum s-a constatat și prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul tehnic B., construcția fiind într-un grad mare de degradare, s-au realizat lucrări de consolidare conform Proiectului nr. 5/2008 elaborat de S.C NHS P.N., la care s-au folosit și materiale lemnoase din construcția inițială.

în considerarea celor expuse, tribunalul nu a reținut susținerea intimatei-pârâte Mânăstirea A. în sensul că apelanții au edificat o nouă construcție ceea ce ar impune încetarea dreptului de superficie, în condițiile în care lucrările au fost efectuate într-un timp foarte scurt, pe perioada de valabilitate a autorizației (în care nu era posibilă edificarea unui nou imobil).

Practica judiciară, în aplicarea dispozițiilor art. 494 C.civ., a stabilit unele coordonate în ceea ce privește aprecierea relei credințe în fiecare cauză în mod concret, în funcție de împrejurările de fapt care caracterizează acțiunea pârâților. Astfel, în deciziile de îndrumare ale instanței supreme s-a arătat că la aprecierea relei credințe instanța nu trebuie să deducă reaua credință numai din faptul că cel care a edificat construcția, lucrarea sau plantația, nu avea titlu asupra terenului, ci trebuie să observe și dacă nu cumva acțiunea reclamantului nu îmbracă forma unui abuz de drept, introducerea acțiunii după efectuarea acestora.

în speță, tribunalul a apreciat că cererea intimatei-pârâte Mănăstirea A., în sensul demolării construcției proprietatea apelanților-reclamanți, constituie,într-adevăr, un abuz de drept, dat fiind faptul că cererea privind constatarea nulității autorizației nr. 31/15.10.2007 emisă de Primăria Comunei A., județul N., a fost promovată la data de 19.11.2007, doar după consolidarea și renovarea construcției, finalizată la data de 16.11.2007, conform procesului verbal de recepție finală nr. 17/16.11.2007.

Faptul că în cauză a existat o autorizație de construcție care a fost ulterior anulată (după efectuarea lucrărilor de îmbunătățire a construcției vechi), nu îndreptățește prin ea însăși, concluzia că la momentul edificării construcției a existat rea credință din partea constructorilor, cu atât mai mult cu cât în cauză s-a făcut dovada că intimata-pârâtă a solicitat anularea autorizației pentru construcția astfel renovată, nu la momentul efectuării lucrărilor, ci la o perioadă mai mare de la terminarea acestora.

Mai mult decât atât, instanța a reținut că în cauză autorizația de consolidare și renovare a construcției reglementează, eventual, raporturile între autorități și constructori vizând aspecte legate de siguranța imobilului construit, integrarea sa în planul urbanistic al localității, și nu raporturile între constructor și proprietarul terenului pe care se află amplasat imobilul.

Cum în cauză singurul temei pentru obligarea apelanților-reclamanți la demolarea construcției ar fi constatarea relei credințe la edificarea acesteia, instanța a constatat, față de toate considerentele anterioare, că nu poate fi reținută o astfel de condiție, câtă vreme aceștia nu au calitatea de simpli constructori, ei fiind chiar proprietari ai construcției în discuție.

Reținând cele ce preced, tribunalul a apreciat că nu suntem în ipoteza reglementată de art. 494 C.civ., ci în prezența unui drept de superficie în favoarea apelanților, drept concretizat în dreptul de proprietate asupra construcției, unit cu dreptul de folosință asupra terenului aferent acesteia, realizarea construcției în modul expus (respectiv consolidarea și renovarea construcției vechi existente la data cumpărării de către apelanți) fiind de natură a răsturna prezumția dreptului proprietarului terenului asupra construcției de pe teren, posibilitate recunoscută de art. 492 C.civ., în partea sa finală.

Dreptul de superficie constituie, în mod evident, o excepție de la regula prevăzută de art. 488 C.civ., potrivit căreia proprietatea asupra terenului cuprinde și proprietatea asupra tot ce se află pe suprafața lui, precum și de la principiul că proprietatea asupra lucrului principal se extinde și asupra a tot ce se unește, ca un accesoriu, cu acel lucru.

Ca atare, este fără îndoială că, față de situația de fapt expusă, reclamanții au dreptul la instituirea unui drept de superficie, motiv pentru care a fost admisă această cerere, cu consecința respingerii cererii reconvenționale a intimatei-pârâte de a se dispune demolarea construcției casă de locuit, proprietatea apelanților-reclamanți.

Dacă s-ar dispune în sens contrar, respectiv dacă s-ar ajunge la situația în care apelanții-reclamanți ar pierde atât terenul, cât și construcția (dobândite în mod legal, cu titlu oneros, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4364/7.09.2000), fără acordarea unei despăgubiri corespunzătoare, în mod cert s-ar ajunge la o restrângere nejustificată a dreptului de proprietate și s-ar încălca prevederile art. 44 din Constituția României și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată de România.

în consecință, tribunalul a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat în parte sentința civilă nr. 10749/18.11.2010 pronunțată de Judecătoria R.V. în dosarul nr. 11548/288/2009, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanții M.F. și M.E., în contradictoriu cu pârâta Mănăstirea A. și a stabilit în favoarea acestora un drept de superficie asupra terenului de sub construcție și calea de acces la drum, pe perioada existenței construcției.

Instanța a respins în totalitate cererea formulată de intimata-reclamantă Mănăstirea A., în contradictoriu cu pârâții M.F. și M.E., în dosarul nr. 1663/321/2009 al Judecătoriei T.N. (fila 7 și 80 dosar), inclusiv cererea pentru plata daunelor interese, menținând în rest sentința apelată.

în temeiul art. 274 C.proc.civ., intimata-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 6.000 lei cheltuieli de judecată către apelanții-reclamanți.

împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termen legal, pârâta Mănăstirea A. criticând-o pentru nelegalitate sub motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 9, 6 și 7 C.proc.civ. arătând următoarele:

- tribunalul nu a analizat și nu s-a pronunțat pe excepția autorității de lucru judecat ridicată de apelanți;

- instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, încălcând efectele puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 9254/15.11.2005 a Judecătoriei Brașov;

- prin decizia recurată s-au încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ., nefiind arătate motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, nemotivarea hotărârii constituind și o încălcare a art. 6 din Convenție, nefiind indicate dispozițiile legale aplicate de instanță în soluționarea raportului juridic dedus judecății;

- instanța de apel a ignorat cerințele legale pentru instituirea dreptului de superficie, față de calificarea juridică a obiectului acțiunii din „uzucapiune” în „stabilirea unui drept de superficie”.

în dezvoltarea motivelor de recurs pârâta a mai arătat, în esență, următoarele:

- instanța de apel a ignorat în mod vădit sentința civilă nr. 9254/15.11.2005 a Judecătoriei Brașov, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, pronunțată în contradictoriu cu apelanții, prin care s-a statuat dreptul de proprietate al Mănăstirii A. asupra terenului în litigiu;

- prin decizia nr. 376/2008 a Curții de Apel B., de care s-a prevalat instanța de apel în argumentarea soluției, nu s-a stabilit irevocabil că este vorba de o situație clară de superficie, în condițiile în care obiectul acelei cauze era obligația de a face;

- instanța de apel nu doar că a ignorat sentința civilă nr. 9254/15.11.2005 a Judecătoriei B., rămasă irevocabilă, că a și contrazis-o, argumentând că dacă s-ar ajunge ca apelanții să piardă atât terenul cât și construcția, aceasta ar reprezenta o restrângere a dreptului de proprietate;

- prin ignorarea sentinței civile nr. 9254/15.11.2005 a Judecătoriei B. s-a legitimat reaua credință a apelanților în edificarea noii construcții, deși de la momentul pronunțării sentinței susmenționate, apelanții cunoșteau viciul titlului lor;

- instanța de apel a instituit și servitutea de trecere, fără a motiva această soluție, deși nu a fost investită cu un astfel de capăt de cerere;

- decizia tribunalului nu cuprinde motivele pe care se sprijină și nu analizează apărările pârâtei privind condițiile legale pentru constituirea dreptului de superficie, soluția recurată fiind contrară oricărei jurisprudențe în materia constituirii dreptului de superficie, aducând atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului de proprietate al pârâtei, în cauză nesubzistând nici unul dintre temeiurile nașterii acestui drept;

- prin edificarea de către apelanți a unei noi construcții, după demolarea celei vechi cumpărate, aceștia au urmărit și au obținut, prin decizia recurată, deposedarea pârâtei de un atribut esențial al dreptului de proprietate, fiind încălcate astfel și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, decizia tribunalului fiind contrară jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului;

- în mod greșit, instanța de apel a reținut că, un act constatat nul prin hotărâre judecătorească, sentința civilă nr. 33/CA/2008 a Tribunalului N., respectiv autorizația de construcție, este totuși apt să consacre buna credință a constructorilor, deși nulitatea are efecte retroactive;

- tribunalul a ignorat decizia civilă nr. 112/RC/2007 a Tribunalului N., prin care s-a permis apelanților accesul la locuință, dar nu li s-a permis să construiască sau să facă lucrări de întreținere până la pronunțarea unei hotărâri referitoare la superficie;

- în plus, prin sentința civilă nr. 2082/2007 pronunțată de Judecătoria T.N., rămasă irevocabilă, s-a dispus sistarea construcției începută de apelanți și cu toate acestea, apelanții au continuat edificarea construcției.

în consecință, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței instanței de fond.

în recurs, intimații-reclamanți au ridicat, la termenul de judecată din 28.03.2012, excepția inadmisibilității recursului, raportat la dispozițiile art. 282¹ C.proc.civ., arătând, în esență, că, față de principiul legalității căilor de atac și față de valoarea acțiunii patrimoniale având ca obiect stabilirea unui drept de superficie, hotărârea tribunalului, pronunțată chiar și într-o compunere greșită, este pronunțată în recurs, fiind irevocabilă.

Față de aceste considerente, s-a solicitat, potrivit dispozițiile art. 282¹ alin. (1) raportat la art. 299 și 312 C.proc.civ., respingerea recursului ca inadmisibil.

în subsidiar, pentru situația respingerii excepției inadmisibilității recursului, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu motivarea că decizia recurată este legală și temeinică având în vedere că dreptul de superficie invocat de reclamanți subzistă, întrucât construcția veche la care au adus îmbunătățiri a fost edificată legal, potrivit deciziei nr. 376/2008 a Curții de Apel B.

Pârâta a solicitat respingerea excepției invocate ca nefondată, având în vedere că hotărârea tribunalului, pronunțată în apel, potrivit obiectului celor două acțiuni conexate și valorii patrimoniale a acestora, este supusă recursului.

S-a mai arătat că, în situația admiterii excepției, soluția ar fi trimiterea cauzei la tribunal pentru judecarea recursului.

Prin încheierea din 28.03.2012, Curtea a unit excepția invocată cu calea de atac formulată.

Recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Excepția inadmisibilității recursului este nefondată, potrivit art. 159¹ alin. (2) C.proc.civ., text introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

Acest text de lege stabilește că necompetența materială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de judecător la prima zi de înfățișare, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

în cauză, necompetența tribunalului de a judeca calea de atac a apelului, formulată de reclamanți și soluționată potrivit procedurii apelului prin administrarea probelor, inclusiv a expertizei tehnice, nu a fost ridicată în fața tribunalului, ci direct în fața instanței de recurs, ceea ce contravine dispozițiile art. 159¹alin. (2) C.proc.civ.

Motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C.proc.civ., în care pot fi încadrate criticile formulate de pârâtă sunt fondate pentru că, tribunalul a pronunțat o hotărâre prin care a acordat mai mult decât s-a cerut, iar hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.6 C.proc.civ. este fondat pentru că, astfel cum rezultă din dispozitivul deciziei recurate, instanța de apel a stabilit în favoarea reclamanților și calea de acces la drum pe perioada existenței construcției, deși nu a fost investită cu un astfel de capăt de cerere, acțiunea reclamanților, astfel cum a fost calificată prin decizia civilă nr. 288/A/02.10.2007 a Tribunalului N., rămasă irevocabilă, având ca obiect stabilirea dreptului de superficie, mai exact constatare dobândire drept de superficie prin uzucapiune.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. este fondat pentru că, față de sentința judecătoriei, care s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480, 494 și 998 C.civ. și pe puterea de lucru judecat a celor trei hotărâri judecătorești pronunțate anterior între aceleași părți și rămase irevocabile, tribunalul a pronunțat o hotărâre prin care a stabilit o situație contrară celor reținute prin acele hotărâri, încălcând astfel puterea de lucru judecat a acestora, potrivit art. 1201 alin. (4) C.civ. și lipsindu-le de conținut și nu a arătat motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, în sensul art. 261 pct. 5 C.proc.civ.

De asemenea, tribunalul nu a arătat motivele pentru care a înlăturat apărările formulate de pârâtă privind condițiile legale de constituire a dreptului de superficie și efectele hotărârilor judecătorești anterioare și nici motivele pentru care soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat este greșită.

Trebuie reținut că doctrina și practica judiciară de specialitate au stabilit că dreptul de superficie se poate dobândi doar în două moduri, respectiv prin contract încheiat între părți sau prin uzucapiune, iar în cauza de față, instanța de apel fără a analiza vreunul dintre aceste moduri și fără a indica textul de lege pe baza căruia își întemeiază hotărârea, a stabilit un drept de superficie în favoarea reclamanților, ignorând hotărârile judecătorești pronunțate anterior între părți.

în acest sens, trebuie reținut că, prin sentința civilă nr. 9254/15.11.2005 a Judecătoriei B., rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 417/R/2006 a Tribunalului B., reclamanții au fost obligați să respecte dreptul de proprietate și posesie al pârâtei asupra terenului pe care se află construcția proprietatea reclamanților.

Odată ce această hotărâre judecătorească a intrat în puterea de lucru judecat ea împiedica, potrivit dispozițiile art. 1201 alin. (4) C.civ., pronunțarea unei alte hotărâri judecătorești prin care s-ar stabili, contrar sentinței civile nr. 9254/15.11.2005, că reclamanții ar avea dreptul de a folosi terenul proprietatea pârâtei, indiferent cu ce titlu, dacă acel titlu ar avea o cauză anterioară pronunțării acelei sentințe, cum se invocă în cauza de față.

Deosebit de important este faptul că, atât în cauza soluționată prin sentința civilă nr. 9254/15.11.2005, cât și în cauza înregistrată sub nr. 11548/288/2009, reclamanții au invocat aceeași uzucapiune de 30 ani, prin joncțiunea posesiilor, ca mod originar de dobândire a proprietății, astfel cum se arată chiar în acțiunea înregistrată sub nr. 11548/288/2009.

O altă hotărâre judecătorească intrată în puterea de lucru judecat și de care trebuia să țină cont instanța de apel, este sentința civilă nr. 33/CA/23.02.2007 pronunțată de Tribunalul N., rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 565/2007 a Curții de Apel B., prin care acțiunea reclamanților, prin care s-a solicitat obligarea Primarului Comunei A., județul N., la emiterea autorizației de construire, precum și obligarea pârâtei Mănăstirea A., ca proprietar al terenului, la a-și da acordul pentru eliberarea autorizației de construire, a fost respinsă.

în considerentele acestei hotărâri judecătorești s-a reținut că reclamanții nu sunt titularii vreunui drept care să le permită să construiască pe terenul proprietatea pârâtei.

Ca urmare a eliberării ulterioare către reclamanți a autorizației de construire, prin sentința civilă nr. 133/CA/19.05.2008 a Tribunalului N., irevocabilă prin decizia nr. 352/8.04.2009 a Curții de Apel B., a fost admisă acțiunea pârâtei și s-a constatat nulitatea acestei autorizații pentru lipsa acordului proprietarului terenului, respectiv a pârâtei Mănăstirea A.

Contrar celor stabilite prin aceste hotărâri irevocabile, intrate în puterea de lucru judecat și pe care și-a întemeiat pârâta apărarea în cauza de față, instanța de apel a admis acțiunea reclamanților și a stabilit în favoarea acestora un drept de superficie asupra terenului proprietatea pârâtei, fără a indica temeiul legal și fără a avea în vedere că dreptul de superficie se poate constitui doar prin convenția părților sau prin lege, situații ce nu se regăsesc în cauza de față.

Se știe că dreptul de superficie se referă la folosința terenului pe care se află construcția, având aceeași durată ca și existența construcției, or, în cauza de față, demolarea construcției vechi s-a dispus legal, la cererea reclamanților, iar construcția nouă edificată de aceștia, a fost ridicată fără acordul proprietarului terenului și cu intenția conservării dreptului de superficie, care a încetat odată cu demolarea construcției vechi.

Instanța de apel a reținut că dreptul de superficie subzistă, întrucât construcția veche la care s-au adus îmbunătățiri de reclamanți a fost edificată legal, potrivit deciziei civile nr. 376/23.04.2008 a Curții de Apel B.

Numai că, decizia civilă nr. 376/2008 se referă la construcția veche, ce s-a solicitat a fi demolată într-o cauză anterioară, nr. 1326/12.05.2003 și nu la construcția ce face obiectul dosarului nr. 1663/321/2009 al Judecătoriei T.N., prin care Mănăstirea A. a solicitat obligarea reclamanților-pârâți la demolarea acesteia.

Această construcție, casă cu parter și mansardă construită din panouri OSB pe schelet de lemn și acoperită cu tablă Lindab, a fost edificată de reclamanți în contra hotărârilor judecătorești intrate în puterea de lucru judecat, privind proprietatea terenului, lipsa acordului proprietarului terenului de eliberare a autorizației de construcție și nulitatea acelei autorizații.

în aceste condiții, în mod corect a respins instanța de fond excepția autorității de lucru judecat ridicată de reclamanți, stabilind că reclamanții sunt constructori de rea credință, iar în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 494 C.civ., în baza cărora a fost admisă acțiunea ce formează obiectul dosarului nr. 1663/321/2009 al Judecătoriei T.N.

Tribunalul nu s-a pronunțat și nu a arătat motivele pentru care soluția respingerii acestei excepții este greșită, dar în motivarea deciziei recurate reține că, potrivit deciziei nr. 376/2008 a Curții de Apel B. dreptul de superficie subzistă, nefiind vorba de o construcție nouă.

Numai că, potrivit considerentelor menționate mai înainte, reclamanții nu puteau fi considerați constructori de bună credință, decât în contra puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești irevocabile, pronunțate anterior între aceleași părți.

Față de toate aceste considerente, instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, atât în ceea ce privește stabilirea dreptului de superficie pe terenul proprietatea pârâtei, în lipsa acordului acesteia la edificarea construcției, cât și în ceea ce privește buna credință a reclamanților la edificarea construcției, prin încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești irevocabile, pronunțate anterior între aceleași părți, privind proprietatea asupra terenului, lipsa acordului proprietarului terenului la eliberarea autorizației de construire și nulitatea acelei autorizații.

în consecință, curtea, în baza art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 6 și 9 C.proc.civ., a admis recursul și a modificat decizia recurată, în sensul că pe fond a menținut sentința instanței de fond.

în baza art. 274 C.proc.civ., reclamanții au fost obligați la 300 lei cheltuieli de judecată în recurs pârâtei, reprezentând onorariul de avocat plătit de aceasta.

(Judecător Daniel Radu)

← Principiul puterii de lucru judecat. Interdicţia judecării din...		Regimul juridic al acţiunii în constatarea nulităţii... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C.proc.civ. Noţiunea de lucru cerut Încuviinţarea executării titlurilor pronunţate de către o instanţă aparţinând unui alt stat membru al Uniunii Europene. Invocarea, de către recurenţi, nu a lipsei valabilităţii hotărârii instanţei judecătoreşti române de încuviinţare a executării silite, Ordonanţă preşedinţială. Suspendarea plăţii pensiei revizuite cu menţinerea în plată a pensiei de serviciu iniţiale până la soluţionarea pe fond a dosarului. Verificarea de către instanţă a întrunirii condiţiilor legale de admisibilitate prevăzute de art. Principiul puterii de lucru judecat. Interdicţia judecării din nou a unui proces terminat, precum şi a contrazicerii între două hotărâri judecătoreşti, adică a infirmării constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâ Regimul juridic al acţiunii în constatarea nulităţii absolute a testamentului şi a certificatului de moştenitor Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prevăzut de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este Titularul dreptului litigios. Dreptul sindicatului de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor săi. Dobândirea de către moştenitorii salariaţilor a calităţii procesuale active prin intermediul succesiunii legale Formele de retribuire obţinute în acord global prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974, vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public dacă au fost incluse în salariul brut şi pentru acestea s-