Inadmisibilitatea constatării nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului preluat abuziv în cadrul unei acţiuni în realizare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 cod civil, raporta la prevederile legii 10/2001 şi practica cedo în materie.
| Comentarii |
|
Tribunalul BRAŞOV Decizie nr. 954/R din data de 29.03.2017
R O M Â N I A
TRIBUNALUL BRAȘOV
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. 15377/197/2011
DECIZIA NR. 954/R
Ședința publica de la 20 noiembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE: (…) - judecător
Judecător: (…)
Judecător: (…)
Grefier: (…)
Pentru astăzi fiind amânata pronunțarea asupra recursului de fata care s-a judecat in ședința publica din 13 noiembrie 2014 când partile prezente au pus concluzii potrivit celor consemnate in încheierea de ședința de la respectivul termen de judecata, încheiere care face parte integranta din prezenta hotărâre si când, având in vedere lipsa de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea pentru data de 20 noiembrie 2014.
La apelul nominal făcut în ședința publica la pronunțare se constata lipsa parților.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Instanța, in urma deliberării pronunța următoarea hotărâre:
T R I B U N A L U L
Constata ca prin sentința civila nr. 1047/04.02.2014, pronunțata in cauza de Judecătoria Brașov, instanța a admis cererea formulată de reclamantele DA, FC si BI, în contradictoriu cu pârâții STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice si MUNICIPIUL SĂCELE, prin Primar și, în consecință, a constatat că imobilul teren în suprafață de 300 mp. înscris în CF nr. (…) - Satulung, nr. top (…),(…) a fost preluat abuziv de Statul Român, i-a obligat pe pârâți să plătească reclamantelor suma de 10.100 euro, despăgubire si le-a obligat pe reclamante să plătească expertului IVS suma de 1.280 lei, cu titlu de diferență onorariu expert.
Pentru a pronunța aceasta hotărâre instanța a avut in vedere că prin cererea formulata, reclamantele DA, FC si BI au chemat în judecată pe pârâții STATUL ROMAN, prin Ministerul Finanțelor Publice si MUNICIPIUL SĂCELE, prin Primar, solicitând a se constata că imobilul - teren în suprafață de 300 mp., înscris în CF (…)- Satulung, nr. top (…) a fost preluat abuziv de Statul Român si obligarea paraților la plata sumei de 10.100 euro, despăgubire si la plata cheltuielilor de judecată, invocându-se dispozițiile art. 480 si 481 Cod civil, ale Legii nr. 10/2001 si pe cele ale art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.
Instanța a reținut ca reclamantele sunt moștenitoarele fostului proprietar, defunctul DM si ca susțin că imobilul in cauza a fost preluat în mod abuziv de Statul Român.
Din concluziile raportului de expertiză topografică întocmit de expert CG (fila 161), instanța a reținut ca Statul Roman a preluat în mod abuziv, a deposedat pe autorul reclamantelor de suprafața de 300 mp., urmare a emiterii decretului de expropriere nr. 34/1978 si ca deși s-a emis un așa-zis decret de expropriere, în fapt a operat o autentică deposedare abuzivă întrucât, chiar dacă acesta avea la bază o cauză de utilitate publică (construirea unui cartier de locuințe), totuși, nici fostul proprietar, dar nici moștenitoarele sale, nu au beneficiat de o dreaptă și prealabilă despăgubire, încălcându-se atât art. 481 cod civil cât și art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.
Reținând din raportul de expertiză evaluare imobil (fila 23), ca terenul are o valoare de 10.100 euro, instanța, în temeiul art. 4 al. 2 din Legea nr. 10/2001 i-a obligat pe pârâți la plata acestei sume si, in baza art. 274 Cod procedura civilă, reținând culpa procesuală a pârâților, i-a obligat pe aceștia și la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamanți în prezenta cauză.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs paratul STATUL ROMAN, solicitând admiterea acestuia si modificarea in tot a sentinței in sensul respingerii acțiunii.
Prima critica a vizat împrejurarea ca hotărârea s-a pronunțat in contradictoriu cu o parte lipsita de calitate procesuala pasiva, arătându-se ca Statul Roman nu are aceasta calitate in speța. S-a arătat ca din interpretarea coroborata a dispozițiilor art. 3 si 4 din Legea nr. 213/1998, art. 4, 5, 6 si 36 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, rezulta bunurile care aparțin domeniului public si domeniului privat al statului si/sau al unităților administrativ teritoriale, in speța, imobilul aflându-se pe raza teritoriala a Municipiului Săcele si nefăcând parte din domeniul public, este evident ca se afla in proprietatea Municipiului Săcele, astfel ca nu exista temei pentru analizarea acțiunii in revendicare formulata de reclamante in contradictoriu cu Statul Roman.
E fond s-a arătat in esența ca acțiunea este inadmisibila deoarece a fost promovata in temeiul dreptului comun, fiind invocate disp. art. 480 si 481 Cod civil, fără ca reclamantele sa fi făcut dovada apelării la procedura administrativa a Legii nr. 10/2001.
Pe de alta parte s-a arătat ca prin pronunțarea hotărârii s-au eludat dispozițiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează regimul stabilirii si plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, respectiv si sursele de finanțare, cuantumul si procedura de acordare a acestor despăgubiri. S-a arătat in concret ca pentru acordarea unor despăgubiri se impunea emiterea unei Decizii de către Comisia Centrala din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Împotriva sentinței a declarat recurs si paratul Municipiul Săcele, prin Primar, solicitând admiterea acestuia, modificarea in tot a hotărârii instanței de fond si respingerea cererii de chemare in judecata.
In motivarea recursului s-a arătat in esența, de asemenea, ca procedura acordării despăgubirilor pentru imobilele naționalizate in perioada comunista, este reglementata de Legea nr. 10/2001, neputându-se solicita acest lucru direct instanței de judecata, procedura administrativa instituita de acest act normativ fiind obligatorie.
Intimatele reclamante nu au formulat întâmpinare in cauza, limitându-se la depunerea unor concluzii scrise.
Analizând recursurile de fata prin raportare la motivele invocate, tribunalul retine ca acestea sunt fondate, având in vedere următoarele:
In ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a Statului Roman, deși soluționarea acestei excepții nu a făcut obiectul sentinței recurate, tribunalul constata ca aceasta critica este nefondata, câta vreme petitul principal al cererii de chemare in judecata este constatarea nevalabilității titlului Statului Roman de preluare in proprietate a imobilului in litigiu. Or, câta vreme ceea ce este supus analizei este titlul Statului, nu se poate susține in mod întemeiat ca acesta nu ar avea calitate procesuala in cauza.
Pe fond si in ceea ce privește inadmisibilitatea cererii de chemare in judecata, tribunalul retine următoarele:
Cererea de chemare in judecata formulata de către reclamante, de solicitare a constatării nevalabilității titlului Statului asupra imobilului, cu consecința despăgubirii lor, are natura unei acțiuni in realizare. De altfel, reclamantele insele si-au întemeiat in drept acțiunea pe disp. art. 480 si 481 Cod civil.
Fara îndoiala, imobilul in litigiu, fiind preluat de Statul Roman printr-un decret de expropriere, in anul 1978, este supus procedurii reparatorii reglementata de Legea nr. 10/2001.
Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării si nu numai, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferința titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate in sensul ca trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice.
Prin cererea introductivă de instanță, reclamantele au solicitat in principal constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului.
În condițiile în care însă reclamantele nu au uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparație, solicitarea privind constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi primita, deoarece dreptul reclamantelor nu poate fi valorificat în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, căci s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale.
Soluționarea unei cereri de constatare a nevalabilității titlului statului în cadrul unei acțiuni în revendicare ar crea astfel posibilitatea, pentru părțile litigante care nu au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, de a obține, în afara cadrului legal stabilit prin actul normativ arătat, satisfacerea pretențiilor lor legate de imobile și situații ce cad sub incidența acestei legi, situație de natură să încalce atât principiul securității raporturilor juridice, cât și principiul prevalenței legii speciale față de legea generală.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. (3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.";.
Din conținutul actului normativ mai sus redat, rezulta fără dubiu că, odată cu apariția Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație in domeniul restituirii bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoanele interesate nu mai au la dispoziție acțiunea întemeiată exclusiv pe disp. art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 si care a reprezentat dreptul comun in materie, Legea nr. 10/2001 având caracter special.
Or, câta vreme imobilul ce face obiectul acțiunii de fata cădea in mod evident sub incidenta Legii nr. 10/2001, aspect necontestat de niciuna dintre parți, reclamantele aveau obligația sa apeleze la dispozițiile legii speciale in scopul redobândirii lui sau obținerii unor juste despăgubiri.
Decizia nr. 33/2008 dată de ICCJ în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanța de fond, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.
Astfel, prin legea nouă, nr. 10/2001, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 34 din Decretul - Lege nr. 115/1938 raportat la art. 6 alin. 2 si 3 din Legea nr. 213/1998.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială in raport cu toate celelalte legi sau temeiuri anterioare in baza carora se puteau promova actiuni in revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Or, în speță, reclamantele nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea de drept comun, neavând un "bun"; în sensul Convenției.
Soluția se impune justificat și de faptul că, referitor la exercițiul aceluiași drept, nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri sau obtinerea unor despagubiri reparatorii.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop de a obține retrocedarea bunului sau despagubiri, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
Tot astfel, nu poate fi acceptata situatia de disciminare potrivit cu care fostii proprietari ai imobilelor situate in zonele supuse regimului de carte funciara sa aiba posibilitatea suplimentara, care nu se afla la indemana celorlalti fosti proprietari, de a eluda prevederile legii speciale prin promovarea unei actiuni pretins a nu fi in revendicare, intemeiata pe disp. Decretului - Lege nr. 115/1938.
Art. 6 din Convenția EDO garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal";, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare (cazul Legii nr. 213/1998), nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Potrivit deciziei pronunțate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acțiune în revendicare se prevalează de un "bun"; în sensul Convenției, dispozițiile acestui instrument internațional au prioritate față de prevederile legii naționale - respectiv Legea nr. 10/2001. Este esențial, așadar, ca reclamantele să fi făcut dovada că deține un "bun"; în sensul Convenției, noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauzele împotriva României și, mai ales, în cauza Atanasiu ș.a., din 15.10.2010.
După cum rezultă din această jurisprudență, aprecierea existenței unui "bun"; în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui "bun actual";, cât și a unei "speranțe legitime";de valorificare a dreptului de proprietate.
Dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza Străin, cauza Porțeanu, cauza Andreescu Murăreț și alții, etc.), în cauza Atanasiu s-a arătat că un "bun actual"; există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
Proprietarul care nu deține un "bun actual"; în accepțiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
In raport de aceste rețineri, tribunalul constata că, în speță, reclamantele nu pot invoca ca dețin un "bun";, fiind lipsită de relevanță împrejurarea valabilității sau nevalabilității titlului statului constituit prin naționalizarea imobilului în care se află apartamentul în litigiu, în baza Decretului nr. 53/1978.
Neafectarea drepturilor altor persoane si a securității raporturilor juridice este numai una dintre condițiile de admisibilitate a acțiunii de drept comun, alături de existenta motivelor independente de voința celor implicati si care i-ar fi impiedicat să utilizeze procedura speciala în termenele legale.
Pe de altă parte, nu se poate susține că securitatea si/sau stabilitatea juridică nu ar avea de suferit, dacă persoanelor in situația reclamantelor le-ar fi permis la nesfârșit să obțină revendicarea bunurilor preluate de stat, perpetuând astfel o incertitudine cu privire la situația juridica a imobilelor aflate in proprietatea statului roman, dobândite in perioada de referința a Legii nr. 10/2001.
In fine, tribunalul apreciază ca satisfacția la care reclamantele ar putea fi îndreptățite având in vedere caracterul abuziv al preluării de către stat a bunului aparținând autorilor săi, nu poate fi nicidecum primită si nici pretinsa intr-o modalitate contrara legislației in vigoare, deoarece nu este permisa repararea unei inegalități prin săvârșirea alteia.
Or, câta vreme calea aleasa de către reclamante eludează dispozițiilor legale in vigoare, in materie, indiferent de temeinicia pretențiilor afirmate, instanța nu poate acorda satisfacția solicitata pe calea unei proceduri inadmisibile, care contravine legislației in domeniu.
Pentru toate aceste motive, tribunalul apreciază ca soluția recurata, de admitere a acțiunii s-a pronunțat cu aplicarea greșita a legii in materie, motiv pentru care, in temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, tribunalul va admite recursurile si va modifica in tot sentința recurata in sensul ca va respinge acțiunea formulata de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către recurenții parați STATUL ROMAN, prin MFP, prin DGRFP Brașov si MUNICIPIUL SACELE, prin Primar, in contradictoriu cu intimatele reclamante DA, FC (născuta D) si BI (născuta D), împotriva sentinței civile nr. 1047 din 04.02.2014 pronunțata in cauza de Judecătoria Brașov, pe care o modifica in tot in sensul ca:
Respinge acțiunea civila formulata de reclamantele DA, FC (născuta D) si BI (născuta D), in contradictoriu cu parații STATUL ROMAN, prin MFP, prin DGRFP Brașov si MUNICIPIUL SACELE, prin Primar.
IREVOCABILA.
Pronunțata in ședința publica azi, 20.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECATOR, JUDECATOR,
(…) (…) (…)
GREFIER,
(…)
| ← Acţiune în anulare act privind instituire sprijin financiar de... | Plângere contravenţională. lipsa calităţii subiectului... → |
|---|
