Litigii de muncă. Sarcina probei
| Comentarii |
|
C.muncii dă dreptul angajatorului de a aplica sancţiuni disciplinare ori de câte ori există o abatere disciplinară în sensul Codului muncii, al contractelor individual sau colectiv de muncă, însă existenţa acestei abateri nu poate fi sustrasă controlului instanţelor judecătoreşti fără încălcarea garanţiilor constituţionale privitoare la respectarea dreptului la muncă, a celui de acces la instanţă, dar şi a egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, fie ei persoane fizice sau persoane morale. Nici susţinerea potrivit căreia contestatoarea ar desfăşura ea însăşi o activitate paralelă, în calitate de patron sau asociat al unei firme particulare, identică cu cea a unităţii în care este angajată cu contract de muncă, cum se arată într-una din deciziile citate, cu titlu de practică judiciară, nu este dovedită, aşa încât, nici această critică nu poate fi primită. Înlăturarea prezumţiei de nevinovăţie nu este justificată, ea operând deopotrivă în cazul imputării unor abateri disciplinare, aceasta fiind şi raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles ca, în cadrul litigiilor de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 287 C.muncii , sarcina probei să revină angajatorului, ori de câte ori acesta impută angajatului său săvârşirea unor fapte de natură a atrage încetarea contractului lor. Mergând mai departe la teoria raporturilor contractuale, legiuitorul a înţeles, pentru simplificarea desfăşurării raporturilor speciale de muncă, să ofere posibilitatea desfacerii acestora din iniţiativa unora dintre părţi, condiţionată însă de neîncălcarea drepturilor celeilalte părţi, or, îndeplinirea acestei condiţii rămâne supusă regulilor generale de drept potrivit cărora, în cazul lipsei consensului la desfacerea unui contract, instanţa de judecată este cea care tranşează litigiul astfel creat. În acest cadru procesual, instanţa de judecată are nu numai posibilitatea, dar chiar obligaţia de a cerceta susţinerile părţilor privind nerespectarea clauzelor contractuale aceluia ce face o alegaţie revenindu-i şi sarcina dovedirii ei. Cum recurenta este cea care impută angajatului său nerespectarea contractului de muncă, cu toate cele atrase de el (CCM, ROI), în mod corect prima instanţă de fond a constatat neîndeplinită cerinţa art. 287 din C.muncii, în sensul producerii de dovezi de către angajator. Pretinsa imposibilitate a continuării raporturilor de serviciu cu o persoană care nu ar mai prezenta încredere pentru societate este, pe cale de consecinţă, şi ea nefondată. Astfel, această lipsă de încredere trebuie să fie justificată de modul de desfăşurare în concret a activităţii de către salariat, săvârşirea de către acesta a unor fapte prejudiciante, în sensul celor invocate de către recurentă.
Secţia Civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 277 din 15 februarie 2011
Deliberând, în condițiile art. 256 C.proc.civ.;
Constată că, prin sentința civilă nr. 1535/CM din 22.11.2010, Tribunalul A., admițând contestația formulată de C. R. împotriva deciziei nr. 81/31 mai 2010 prin care S.C.A. SAP., i-a desfăcut contractul de muncă, a anulat această decizie și a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul anterior, cu obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și a celorlalte drepturi de care contestatoarea ar fi beneficiat. A fost obligată intimata și la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată.
în motivare, se reține că, din anul 1984, contestatoarea este salariata intimatei, din anul 2002 având funcția de vânzător-recepționer al magazinului de materiale de construcții, în cadrul Direcției Vânzări - Departament Semifinite.
Intimata SC A. SA a constituit o nouă societate, numită SC MCS E. A. SRL, având 99% din acțiuni, prin care se desfășura activitatea de produse semifinite și vânzările interne ale societății acționare, salariații fostului departament ce desfășurau această activitate fiind preluați de noua firmă, așa cum au fost înscriși în decizia nr. 6/9.01.2007. Ca atare, contestatoarea a devenit salariată a noii firme înființate, desfășurând însă aceeași activitate cu aceleași îndatoriri de serviciu, în aceeași locație.
întrucât această din urmă societate a intrat în faliment, salariații au fost reluați de către fostul angajator începând cu luna aprilie 2010, pe aceleași posturi și desfășurând aceleași obligații de serviciu.
în acest fel, contestatoarea a redevenit angajată a intimatei, începând cu 2 aprilie 2010, prin decizia atacată, la 31 mai 2010, dispunându-se desfacerea contractului de muncă pentru încălcarea, cu vinovăție a obligațiilor de serviciu, nerespectarea normelor de conduită, în sensul că în timpul orelor de program aceasta ar fi desfășurat activități comerciale personale prin firma privată SC P. C. DEP SRL, al cărei asociat și administrator este soțul său, a vândut bunuri mai multor clienți, întocmind o singură factură fiscală, cumulat la sfârșitul programului de lucru, nu a păstrat confidențialitatea informațiilor și documentelor de care avea cunoștință în exercițiul atribuțiilor de serviciu, folosindu-le în interes personal, aducând prejudicii materiale și de imagine societății angajatoare, ca și altor societăți unde SC A. SA este acționar sau asociat. în conținutul deciziei, se face trimitere la procesul verbal de cercetare disciplinară nr. 3624/21 mai 2010.
Tribunalul a constatat neîntemeiată desfacerea disciplinară a contractului de muncă, față de lipsa probelor privind vinovăția contestatoarei în sensul încălcării dispozițiilor referitoare la concurența neloială, la respectarea clauzei de confidențialitate, a obligației de fidelitate, a secretului de serviciu și a R.O.I.
S-a reținut că existența unei societăți comerciale al cărei asociat este soțul contestatoarei nu implică o prezumție automată a faptului că s-ar fi divulgat informații de serviciu. Angajatorul a desfășurat, într-adevăr, relații comerciale cu această din urmă societate, însă, ca urmare a selectării ofertei sale de către o altă persoană decât contestatoarea, dintre mai multe astfel de oferte. în baza acestor raporturi, societatea al cărei acționar este soțul contestatoarei, a livrat, la cele mai mici prețuri ofertate, produse către intimată, parte dintre acestea fiind și plătite.
Nici în ceea ce privește existența unui prejudiciu ca urmare a încălcării unor clauze contractuale prin desfășurarea acestor relații comerciale nu s-a produs vreo dovadă, respectiv nu s-a probat faptul că angajata ar fi divulgat informații din serviciu confidențiale.
Față de toate acestea, în temeiul art. 287 C.muncii și art. 274 C.proc.civ. a fost pronunțată soluția de mai sus.
împotriva sentinței, în termen, a formulat recurs intimata angajatoare, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, în sensul că, în mod greșit tribunalul a reținut lipsa vinovăției în ceea ce privește încălcarea obligației de loialitate, de respectare a secretului de serviciu și a prevederilor R.O.I. de către contestatoarea angajată.
Astfel, în mod necontestat, soțul contestatoarei este asociat și administrator al uneia dintre firmele cu care recurenta a avut relații comerciale, sediul societății aflându-se în apartamentul unde își au domiciliul aceștia doi.
în aceste condiții, contestatoarea avea cunoștință de activitatea desfășurată în cadrul depozitului de semifinite, prin funcția și relațiile comerciale pe care le avea cu diverși clienți ai recurentei, putând, cu ușurință, să deturneze clientela angajatorului către firma soțului său, prin transmiterea datelor de contact, cauzând astfel prejudicii.
în cadrul anchetei administrative contestatoarea a recunoscut obligația sa de loialitate și de respectare a prevederilor R.O.I., schimbându-și această poziție în fața instanței de judecată, în sensul că nu ar avea asemenea obligații.
Tribunalul ar fi trebuit să constate că, într-adevăr, contestatoarea a încălcat cu vinovăție obligațiile revenite în temeiul art. 39 lit. c), d) și f) din C.muncii, art. 11 lit. a), j), e), art. 23 lit. e), f), k), m) din R.O.I.
O altă critică vizează greșita aplicare a art. 263 alin. (1) și (2) din C.muncii, în sensul că greșit instanța a făcut aprecieri asupra abaterii grave imputate contestatoarei, această putere de apreciere revenindu-i exclusiv angajatorului.
în acest sens, se citează paragrafe din diferite hotărâri ale unor alte instanțe, în sensul că desfășurarea unei activități identice cu cea a societății în condiții de concurență neloială reprezintă o gravă abatere.
Se mai critică soluția sub aspectul aplicării regulilor privitoare la obligația probațiunii, arătând că prezumția de vinovăție nu opera, în cauza de față, în favoarea contestatoarei, de altfel, ea neavând relevanță în ceea ce privește cercetarea disciplinară, iar faptul existenței unui prejudiciu nu putea fi avut în vedere de către instanță, sancțiunea disciplinară fiind aplicabilă numai pentru simpla creare a unui pericol, prin fapta angajatului.
în sfârșit, o altă critică vizează lipsa puterilor instanței de judecată de a face aprecieri cu privire la posibilitatea continuării unor raporturi contractuale între angajator și un angajat care nu mai prezintă încredere, din motive imputabile acestuia din urmă.
Ultima critică vizează greșita admitere a acțiunii prin care contestatoarea solicitase instanței a dispune „nulitatea deciziei de concediere”, fără a se pune în vedere precizarea exactă a obiectului cererii, corelat cu motivarea în drept.
Astfel, cauzele de nulitate a unei asemenea decizii sunt expres prevăzute de art. 267 și 268 C.muncii, cerințele acestor texte fiind pe deplin îndeplinite de către angajator:
- a fost efectuată cercetarea disciplinară prealabilă prevăzută de art. 266-267 C.muncii, perioadă în care contractul de muncă a fost suspendat;
- decizia cuprinde toate elementele imperativ prevăzute de lege, respectiv descrierea faptei ce constituie abaterea disciplinară, indicarea normelor încălcate, menționarea apărărilor formulate de către angajat, indicarea temeiului de drept al aplicării sancțiunii, a termenului și instanței de adresare a contestației la soluție.
Curtea, examinând sentința atacată, constată recursul ca nefiind fondat, pentru cele ce se vor arăta:
Critica vizând greșita stabilire a lipsei încălcării obligației de loialitate și fidelitate, de păstrare a secretului de serviciu, prin simpla posibilitate de transmitere a unor asemenea date către acționarul și respectiv, administratorul unei alte firme, care este soțul angajatei, este nefondată.
Astfel, prevederea legală nu instituie o incompatibilitate absolută între calitatea de salariat și cea de soț al unei persoane ce desfășoară activitate comercială printr-o altă firmă, numai ca o stare de periculozitate, ci impune angajatului a se abține de la acte de natură a vătăma prin raportare la cealaltă firmă activitatea angajatorului său, material sau moral.
în cazul de față, pentru a fi posibilă desfacerea contractului de muncă, angajatorul trebuia să dovedească încălcarea obligației de abstențiune a angajatului său, impusă, într-adevăr de C.muncii, de Contractul colectiv de muncă și R.O.I.
Or, nici măcar în recurs nu se pretinde că ar fi avut loc o asemenea încălcare, ci doar că ea ar fi posibilă.
A valida o asemenea decizie de desfacere a contractului de muncă ar conduce în mod evident la o încălcare a dreptului la muncă al persoanei, dar și a dreptului la viața de familie, impunându-i-se fie a-și pierde propriul loc de muncă, fie a renunța la căsătoria cu o anumită persoană, contrar dispozițiilor art. 38 și 44 din Constituția României.
Susținerea potrivit căreia legiuitorul a înțeles să dea angajatorului prerogativa exclusivă a analizării activității angajatului este una nefondată.
Astfel, prin contestația sa, angajatul se bucură de deplina protecție a drepturilor sale prin intermediul justiției, împotriva unor măsuri nejustificate pe care angajatorul le-ar putea lua, fără a exista, în realitate, o încălcare a raporturilor contractuale ale părților.
Astfel, într-adevăr, C.muncii dă dreptul angajatorului de a aplica sancțiuni disciplinare ori de câte ori există o abatere disciplinară în sensul Codului muncii, al contractelor individual sau colectiv de muncă, însă existența acestei abateri nu poate fi sustrasă controlului instanțelor judecătorești fără încălcarea garanțiilor constituționale privitoare la respectarea dreptului la muncă, a celui de acces la instanță, dar și a egalității în drepturi a tuturor cetățenilor, fie ei persoane fizice sau persoane morale.
Nici susținerea potrivit căreia contestatoarea ar desfășura ea însăși o activitate paralelă, în calitate de patron sau asociat al unei firme particulare, identică cu cea a unității în care este angajată cu contract de muncă, cum se arată într-una din deciziile citate, cu titlu de practică judiciară, nu este dovedită, așa încât, nici această critică nu poate fi primită.
înlăturarea prezumției de nevinovăție nu este justificată, ea operând deopotrivă în cazul imputării unor abateri disciplinare, aceasta fiind și rațiunea pentru care legiuitorul a înțeles ca, în cadrul litigiilor de muncă, potrivit dispozițiilor art. 287 C.muncii , sarcina probei să revină angajatorului, ori de câte ori acesta impută angajatului său săvârșirea unor fapte de natură a atrage încetarea contractului lor.
Mergând mai departe la teoria raporturilor contractuale, legiuitorul a înțeles, pentru simplificarea desfășurării raporturilor speciale de muncă, să ofere posibilitatea desfacerii acestora din inițiativa unora dintre părți, condiționată însă de neîncălcarea drepturilor celeilalte părți, or, îndeplinirea acestei condiții rămâne supusă regulilor generale de drept potrivit cărora, în cazul lipsei consensului la desfacerea unui contract, instanța de judecată este cea care tranșează litigiul astfel creat.
în acest cadru procesual, instanța de judecată are nu numai posibilitatea, dar chiar obligația de a cerceta susținerile părților privind nerespectarea clauzelor contractuale aceluia ce face o alegație revenindu-i și sarcina dovedirii ei. Cum recurenta este cea care impută angajatului său nerespectarea contractului de muncă, cu toate cele atrase de el (CCM, ROI), în mod corect prima instanță de fond a constatat neîndeplinită cerința art. 287 din C.muncii, în sensul producerii de dovezi de către angajator.
Pretinsa imposibilitate a continuării raporturilor de serviciu cu o persoană care nu ar mai prezenta încredere pentru societate este, pe cale de consecință, și ea nefondată.
Astfel, această lipsă de încredere trebuie să fie justificată de modul de desfășurare în concret a activității de către salariat, săvârșirea de către acesta a unor fapte prejudiciante, în sensul celor invocate de către recurentă.
Or, din starea de fapt expusă și necontestată de către recurentă, rezultă că firma al cărei asociat și administrator este soțul contestatoarei, livrează recurentei produse, iar nu că aceasta comercializează același tip de produse pe care îl comercializează și recurenta, după cum nici că o face către clienți care mai întâi s-au aflat între cei ai recurentei, pentru ca apoi să intre în raporturi comerciale cu firma soțului, ca urmare a divulgării unor elemente confidențiale ale activității SCA. SA, de către gestionarul depozitului de produse semifinite, care este contestatoarea.
Cât privește pretinsa întrunire de către decizia de desfacere a contractului de muncă a cerințelor prevăzute sub sancțiunii nulității de lege, urmează a se observa că nici această critică nu este fondată.
Nu se contestă existența cerinței privitoare la efectuarea cercetării disciplinare, însă cât privește mențiunile prevăzute obligatoriu de dispozițiile art. 281 C.muncii , urmează a se observa că, referitor la starea de fapt, se fac mențiuni de ordin general, iar nu în concret: nu se indică pretinsele activități comerciale desfășurate de aceasta în timpul orelor de program pe numele unei alte societăți comerciale, nu se indică data întocmirii unei singure facturi fiscale pentru toate tranzacțiile comerciale efectuate într-o singură zi și în ce mod aceasta tinde să prejudicieze societatea, actul prin care s-a încălcat obligația de confidențialitate a informațiilor și documentelor de care avea cunoștință în exercitarea atribuțiilor de serviciu, modalitatea de folosire a acestora în interes personal.
Ca atare, faptele imputate nu sunt în nici un mod descrise concret, fiind generic enunțate, cu atât mai mult cu cât aplicarea sancțiunilor este posibilă numai într-un anumit termen, de la data săvârșirii faptei.
Față de toate acestea, neexistând nici unul din motivele de casare ori modificare invocate de către recurentă, după cum nici vreunul de ordine publică, în temeiul art. 312 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
(Judecător Daniel Radu)
| ← Executarea obligatorie a Contractului Colectiv de Muncă sau a... | Sarcina probei în conflictele de muncă. Administrarea altor... → |
|---|
