Încuviinţare adopţie. Interesul superior al copilului
| Comentarii |
|
Măsura de protecţie alternativă, adopţia, este conformă cu interesul superior al minorei, acela de a fi crescută în cadrul unei familii de intelectuali, apte să îngrijească şi să formeze un copil în spiritul unor veritabile valori socio-morale, asigurându-i şi o bază materială adecvată satisfacerii nevoilor de acest gen.
Trib. Bistriţa-Năsăud, s. I civ., sent. nr. 86/CC din 4 octombrie 2012, nepublicată
Prin cererea înregistrată, reclamanta D.G.A.S.P.C. Bistriţa-Năsăud, în contradictoriu cu pârâţii C.N.R.L. şi C.N.C., a solicitat să se încuviinţeze adopţia internă a copilului M.R. de către pârâţi; să se dispună ca pe viitor copilul să poarte numele de C.N. şi prenumele A.R., să se dispună efectuarea menţiunilor în registrele de stare civilă.
Analizând actele dosarului, instanţa a reţinut faptul că, prin sentinţa nr. 74/CC/2011, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, s-a dispus deschiderea procedurii adopţiei interne pentru copilul în cauză, iar prin sentinţa nr. 44/CC/2012, dată de aceeaşi instanţă, a fost încredinţat în vederea adopţiei, pentru o perioadă de 90 de zile, familiei pârâţilor. Ambele hotărâri judecătoreşti au devenit irevocabile prin neexercitarea căii de atac a recursului. In perioada celor trei luni de zile, reclamanta a întreprins verificări asupra modului în care s-a derulat viaţa în familia C.N.,
prin includerea unui nou membru, respectiv a R. In această direcţie s-au întocmit rapoarte bilunare şi raportul final, cerute de prevederile art. 44 din Legea nr. 273/2004, republicată. Analiza acestora conduce cu certitudine şi claritate că în acest interval de timp s-a reuşit închegarea unei unităţi familiale adevărate, s-a reuşit adaptarea reciprocă între pârâţi şi fetiţă, celor dintâi realizându-li-se dorinţa împlinirii căsniciei prin apariţia unui copil. Pe de altă parte, aceste dovezi nu lasă să se întrevadă niciun impediment, oricât de minor, care să impieteze la legalizarea legăturii de rudenie prin adopţie, soluţie cerută de reclamantă prin acţiunea introductivă.
Din studiul dosarului reiese că s-au ataşat cererii de chemare în judecată toate actele enumerate în art. 48 alin. (2) din Legea nr. 273/2004, republicată, care, împreună cu dovezile de mai sus, formează convingerea instanţei că măsura de protecţie alternativă, adopţia, este conformă cu interesul superior al minorei R., acela de a fi crescută în cadrul unei familii de intelectuali, apte să îngrijească şi să formeze un copil în spiritul unor veritabile valori socio-morale, asigurându-i şi o bază materială adecvată satisfacerii nevoilor de acest gen. Profilul complet al cuplului,
descris în termeni la nivel superlativ, este oferit de declaraţiile extrajudiciare ce emană de la cunoscuţii pârâţilor.
In asemenea condiţii, văzând şi consimţământul la adopţie dat de pârâţi, tribunalul, în baza art. 47-49 din Legea nr. 273/2004, republicată, corelate cu dispoziţiile art. 451-452, art. 455 alin. (1), art. 459-462 alin. (1), art. 463, art. 469, art. 471 NCC, a admis acţiunea introductivă şi a încuviinţat adopţia. Potrivit art. 473 alin. (1) NCC, copilul va purta numele adoptatorilor, acela de C.N. Acelaşi articol, în alin. (3), dispune că, pentru motive temeinice, instanţa poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat. S-a pronunţat soluţia întregirii prenumelui aşa cum au cerut adoptatorii, considerându-se că această schimbare în statutul civil al minorei nu-i poate afecta în vreun fel interesele, iar viitorilor părinţi li se creează încă o dată convingerea că au un copil al lor, cu identitatea agreată de ei.
Jurisprudenţa C.E.D.O. 1. Chiar dacă dreptul de a adopta nu figurează ca atare între drepturile garantate de Convenţie, relaţiile între adoptator şi adoptat sunt, în principiu, de aceeaşi natură cu relaţiile familiale protejate de art. 8 din Convenţie. Nu este evident că noţiunea de viaţă de familie potenţială ar trebui exclusă din sfera de aplicare a art. 8. Această dispoziţie s-ar putea extinde şi la relaţia potenţială ce se poate dezvolta, de exemplu, între un tată natural şi un copil născut în afara căsătoriei. Este adevărat că instanţele care au admis cererea de adopţie a reclamanţilor nu au cerut consimţământul minorelor la adopţie. Totuşi, nu este vorba de o omisiune. Minorele aveau 9 ani şi jumătate la data la care instanţele naţionale s-au pronunţat cu privire la cererea de adopţie a reclamanţilor, adică nu împliniseră încă vârsta la care consimţământul lor la adopţie este obligatoriu pentru ca adopţia să fie valabilă, această limită fiind de 10 ani, conform dreptului intern. Această limită de vârstă nu poate fi considerată nerezonabilă, convenţiile internaţionale în domeniu lăsând autorităţilor o libertate de apreciere cu privire la vârsta de la care copilul poate fi considerat suficient de matur pentru ca dorinţele sale să poată fi luate în seamă. Deşi nu poate fi vorba, în speţă, de o viaţă de familie pe deplin stabilită, având în vedere absenţa coabitării şi a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, atât înainte, cât şi după pronunţarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei, acest fapt nu este imputabil reclamanţilor, care, alegând minorele pe baza unei simple fotografii, fără să existe contacte veritabile cu acestea în vederea pregătirii lor pentru adopţie, nu au făcut altceva decât să urmeze procedura stabilită în materie de statul român. în plus, reclamanţii s-au considerat tot timpul părinţii minorelor şi s-au comportat mereu ca atare faţă de ele, folosind singura cale ce le era deschisă, şi anume trimiţându-le scrisori scrise în limba română. Din perspectiva
celor expuse anterior, o astfel de relaţie, având la bază o adopţie legală şi reală, poate fi considerată ca suficientă pentru a beneficia de protecţia prevăzută de art. 8 din Convenţie.
Când se analizează dacă autorităţile naţionale au dispus toate măsurile necesare la care pot fi obligate în mod rezonabil pentru a asigura reunirea copilului cu părinţii săi, o importanţă deosebită trebuie acordată interesului superior al copilului, care poate, în funcţie de natura şi de importanţa sa, să prevaleze faţă de cel al părintelui. Importanţa de a privilegia interesele copilului faţă de cele ale părinţilor este sporită în cazul unei relaţii care are la bază adopţia. Or, minorele au respins ideea de a se alătura părinţilor lor adoptivi şi de a pleca în Italia din momentul în care au atins o vârstă începând cu care se putea considera, în mod rezonabil, că personalitatea lor era suficient de structurată şi că ele dobândiseră maturitatea necesară pentru a-şi exprima părerea cu privire la mediul în care doresc să fie crescute. Cât timp legalitatea adopţiilor era contestată în cadrul unor proceduri aflate pe rolul instanţelor competente, autorităţilor le revenea sarcina de a se asigura că orice incertitudine cu privire la acest aspect este înlăturată. Această concluzie se impune cu atât mai mult, deoarece, în cazul unei eventuale executări a deciziei pronunţate în favoarea reclamanţilor, însoţită de plecarea minorelor în Italia, întoarcerea acestora în România, ca urmare a unei decizii ulterioare prin care este desfiinţată sau desfăcută adopţia, ar fi fost dificilă şi dăunătoare interesului lor. Interesul copiilor impunea să se ţină cont de opiniile lor din momentul în care au atins maturitatea necesară pentru a-şi exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect. Autorităţile naţionale au putut aprecia astfel, în mod legal şi temeinic, că, în ciuda aspiraţiilor legitime ale reclamanţilor de a întemeia o familie, dreptul acestora la dezvoltarea de relaţii cu minorele adoptate este limitat de interesul copiilor. în concluzie, art. 8 din Convenţie nu a fost încălcat.
Din cauza neexecutării lor, deciziile de încuviinţare a adopţiei a celor două minore, devenite definitive, au fost lipsite de forţa lor obligatorie şi au fost, astfel, transformate din acel moment în simple recomandări. Prin omisiunea, timp de 3 ani, de a lua măsuri eficiente, necesare pentru a asigura respectarea hotărârilor definitive şi executorii, autorităţile naţionale au lipsit, în speţă, prevederile art. 6 paragraf 1 din Convenţie de orice efect util. Această concluzie se impune cu atât mai mult în speţă, având în vedere consecinţele - fără îndoială, ireversibile - ale trecerii timpului asupra eventualei relaţii dintre reclamanţi şi fiicele lor adoptive. Sub acest aspect, şansele de a dezvolta această relaţie par a fi, dacă nu compromise în mod serios, cel puţin improbabile, dată fiind puternica împotrivire manifestată recent de către minore - în prezent, în vârstă de 13 ani - cu privire la adopţie şi la plecarea lor în Italia. în consecinţă, acest articol a fost încălcat (C.E.D.O., Pini şi Bertani şi Manera şi Atripaldi c. României, 22 iunie 2004, M. Of. nr. 1245/2004).
| ← Revocarea încredinţării în vederea adopţiei. Interesul minorului | Deschiderea procedurii adopţiei. Imposibilitatea redării... → |
|---|
