Invenţie. Despăgubiri pentru invenţiile nerecompensate sau parţial recompensate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991. Prescripţia dreptului la acţiune
| Comentarii |
|
Decretul nr. 167/1958, art. 1 alin. (1), art. 3 Legea nr. 64/1991, art. 66 (devenit art. 70) l}
în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se prescrie într-un termen de trei ani.
în ceea ce priveşte calculul termenului, trebuie să se ţină seama că este vorba despre o cerere de despăgubiri, formulată în temeiul unei legi speciale, Legea nr. 64/1991, care a înţeles să ofere o reparaţie acelor inventatori ale căror invenţii, până la
intrarea sa în vigoare, nu au fost recompensate sau au fost
recompensate doar parţial.
în lipsa unei prevederi exprese, dreptul la acţiune pentru drepturile băneşti prevăzute de art. 66 a început să curgă la data intrării în vigoare a legii.
Faptul că în anul 2002 legea a fost modificată, iar dispoziţiile
art. 66 s-au mentinut - formând actualul art. 70 - nu are semni-
ficaţia unei prevederi legale noi, care să determine curgerea unui nou termen de prescripţie.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 7366 din 22 septembrie 2006, nepublicată
Prin cererea înregistrată la data de 17 iunie 2004, astfel cum a fost restrânsă, reclamantul P.C. a chemat în judecată pe pârâţii S.N.P. P. SA şi Ministerul Economiei şi Comerţului, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-i oblige pe pârâţi în solidar la plata sumei de 12.000.000.000 lei, reprezentând plata diferenţei de recompensă pentru cel de-al doilea an de aplicare a invenţiei „dispozitiv pentru devierea sondelor la forajul cu turbină”, în temeiul art. 33 din
H.C.M. nr. 2250/1967.
1 Speţa are în vedere forma Legii nr. 64/1991 anterioară modificării prin Legea nr. 203/2002 (M. Of. nr. 340 din 22 mai 2002) şi republicării în M. Of. nr. 752 din 15 octombrie 2002. Ulterior, Legea nr. 64/1991 a fost modificată prin Legea nr. 28/2007 (M. Of. nr. 44 din 19 ianuarie 2007) şi republicată în M. Of. nr. 541 din 8 august 2007. în urma celei de a doua republicări, art. 70 a devenit art. 71. Soluţia îşi păstrează actualitatea şi în raport de noua reglementare.
Reclamantul a formulat şi ccrcrc de chemare în garanţie împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru obligarea la plata sumei pretinse.
Prin sentinţa civilă nr. 97 din 2 februarie 2005, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins cererea principală ca prescrisă şi cererea de chemare în garanţie ca lipsită de obiect.
Prin decizia civilă nr. 38 din 21 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut ca fiind legală şi temeinică hotărârea primei instanţe, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a procedat la o temeinică interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) raportat la art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 70 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, reţinând caracterul patrimonial al dreptului la diferenţa de recompensă solicitată de reclamant şi distincţia dintre dreptul personal de creanţă având ca obiect această diferenţă şi dreptul de proprietate industrială conferit de brevetul de invenţie.
Termenul legal substanţial de protecţie a brevetului de invenţie nu se confundă cu termenul general de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru plata recompensei cuvenite în urma exploatării brevetului.
Decretul nr. 167/1958 nu exceptează creanţele împotriva statului de la termenul general de prescripţie, aşa cum susţine în mod nejustificat apelantul-reclamant, iar în ceea ce priveşte dreptul de acces la instanţă, acesta nu este un drept absolut, susceptibil de exercitare arbitrară, la discreţia titularului dreptului material la acţiunea civilă, ci numai în condiţiile şi termenele prevăzute de lege.
Apelantul-reclamant îşi invocă propria culpă pentru neexercitarea în termen a dreptului la acţiune, termen în care a fost repus în mod implicit prin art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, odată cu intrarea în vigoare a legii, devenind art. 70 alin. (2), după republicarea actului normativ.
Legea de modificarea şi completare nr. 203/2002 nu aduce nicio modificare articolului menţionat, aşa încât, legal şi temeinic, a apreciat prima instanţă faptul că termenul de prescripţie a început să curgă la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, iar nu de la data intrării în vigoare a Legii de modificare şi completare nr. 203/2002.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând următoarele motive:
1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
In dezvoltarea acestui motiv, recurentul susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra adresei nr. R617 din 3 februarie 1970, esenţială în dezlegarea cauzei, prin care fostul Minister al Petrolului a dispus recalcularea recompensei ce i se cuvenea reclamantului pentru cel de-al doilea an de aplicare a invenţiei, cât şi plata diferenţei de recompensă.
2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Curtea de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, prin
îndepărtarea efectului juridic al Legii nr. 203/2002, lege carc a modificat, completat şi abrogat 67 de articole din totalul de 70 de articolc ale Legii invenţiilor din anul 1991, lăsând ncafcctatc doar 3 articole fară relevanţă.
Articolul 66, devenit 70, a fost completat cu un nou alineat, iar paragraful reparator, care dispune acordarea recompenselor neachitate este însuşit de legiuitor în anul 2002.
3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Ambele instanţe au schimbat caractcrul acţiunii care priveşte un
cvasidclict, un refuz de plată a unei obligaţii băneşti a statului din culpa unor funcţionari şi l-a transformat într-o banală revendicare a unei creanţe oarecare, cu semnificaţie juridică minoră.
4. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Curtea de apel susţine o eroare a Tribunalului Bucureşti, prin
confundarea duratei de protecţie a brevetului cu durata drepturilor băneşti ale inventatorilor.
Durata de protecţie a brevetului cade sub incidenţa legilor de proprietate industrială, pe când durata drepturilor de inventator cade sub incidenţa legilor generale.
In final, recurentul reia motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., arătând - de data aceasta - că instanţa s-a pronunţat asupra unei pretinse cereri, care nu s-a făcut nici în scris, nici verbal, prin care recurcntul ar fi ccrut înaintarea dosarului la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, mai invocă dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogate la data pronunţării deciziei pc carc o atacă.
Rccurcntul a depus la dosar, în susţinerea cererii, o serie de înscrisuri.
Intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este, într-adevăr, nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.
Deşi a invocat acest motiv, recurentul nu a formulat nicio critică pe care instanţa să o poată considera corespunzătoare acestuia.
De altfel, decizia recurată nici nu este susceptibilă de a fi modificată în baza art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece este o decizie de respingere a apelului, prin carc curtea de apel nu a acordat nimic, ci a menţinut hotărârea tribunalului, de respingere a acţiunii.
Neanalizarea unui înscris considcrat de către recurent hotărâtor pentru dezlegarea pricinii - invocată în dezvoltarea motivului de recurs menţionat - nu poate face obiect de critică în recurs, deoarece art. 304 pct. 10 C. proc. civ. era deja abrogat la data pronunţării deciziei atacate, prin Legea nr. 219/2005.
In ceea ce priveşte înaintarea dosarului instanţei de control judiciar, aceasta se face în virtutea legii, atunci când se declară o cale de atac şi nu poate fi vorba despre o cerere asupra căreia să se pronunţe instanţa şi a cărei soluţionare să poată atrage incidenţa art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
2. Neaplicarea în speţă a unui text de lege nu constituie o depăşire de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti, care să facă incidente dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 66, devenit art. 70, din Legea nr. 64/1991, în sensul acordării de despăgubiri băneşti reclamantului, deoarece a soluţionat cauza în baza unei excepţii, care, odată admisă, facea de prisos analiza pe fond a pretenţiilor reclamantului.
Dacă a proccdat corect sau nu reprezintă o chestiune de legalitate sau nelegalitate a deciziei, care poate fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3. Contrar susţinerilor recurentului, instanţa nu a schimbat nici natura actului juridic dedus judecăţii şi nici obiectul cererii de chemare în judecată.
Constatând, în mod corect, că obiectul litigiului este patrimonial, instanţa a verificat dacă este sau nu prescris dreptul la acţiune.
4. Sub acest aspect, decizia curţii de apel - ca şi sentinţa tribunalului, pe carc o menţine - este legală, nefiind incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. I alin. (1) şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se prescrie într-un termen de trei ani.
In ceea ce priveşte calculul termenului, trebuie să se ţină seama că este vorba despre o cerere de despăgubiri, formulată în temeiul unei legi speciale, Legea nr. 64/1991, care a înţeles să ofere o reparaţie acelor inventatori ale căror invenţii, până la intrarea sa în vigoare, nu au fost recompensate sau au fost recompensate doar parţial.
In lipsa unei prevederi exprese, corect au considerat instanţele că dreptul la acţiune pentru drepturile băneşti prevăzute de art. 66 a început să curgă la data intrării în vigoare a legii şi că, la data cererii de chemare în judecată, 17 iunie 2004, dreptul la acţiune al reclamantului era deja prescris.
Faptul că în anul 2002, legea a fost modificată, iar dispoziţiile art. 66 s-au menţinut, formând actualul art. 70, nu arc semnificaţia unei prevederi legale noi, care să determine curgerea unui nou termen de prescripţie, aşa cum susţine recurentul.
Pentru aceste considerente, înalta Curte a menţinut decizia, ca fiind legală şi, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← Marcă. Conflict cu un nume comercial (firmă). Disponibilitatea... | Invenţie. Despăgubiri pentru încălcarea drepturilor... → |
|---|
