La termenul din 13.09.2007 judecata a fost amânată pentru ca părţile să poată lua cunoştinţă de concluziile expertului. Atât timp cât reclamanta s-a prezentat la judecată la un termen anterior, este prezumat că ştie termenul de judecată, potrivit dispoziţ
| Comentarii |
|
- SC E. SRK din Cluj-Napoca este titularul înregistrării mărcii „CANAS” (potrivit certificatului de înregistrare a mărcii nr. 56811). Produsele pentru care s-a solicitat înregistrarea mărcii sunt cele din clasele 6 şi 7 (chei pentru uşi de toate tipurile şi maşini de profilat sau ajustat chei pentru uşi de toate tipurile) prin cererea depusă în 7.04.2003.
In această calitate, cunoscând despre transportul unei cantităţi de 122.421 bucăţi de chei brute din Turcia către pârâţi, reclamanta s-a adresat Autorităţii Naţionale Vamale cu cerere de intervenţie a acestei autorităţi pentru a suspenda operaţiunea de vămuire a mărfurilor şi a reţine mărfurile acestui transport pentru motivul că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală, în aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 202/2000. Cererea a fost admisă pronunţându-se decizia nr. 71633/MC/12.12.2005 a Autorităţii Naţionale Vamale.
In continuarea acţiunilor privind ocrotirea dreptului la marcă reclamanta a formulat prezenta acţiune pentru ca o instanţă de judecată să se pronunţe asupra susţinerilor părţilor implicate în procedura deschisă la Autoritatea Naţională Vamală.
Având în vedere că temeiul acţiunii reclamantei îl constituie acest certificat, contestat în cauză, s-au analizat cu prioritate motivele de nelegalitate a înregistrării mărcii.
Sunt aplicabile dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998, marca înregistrată de reclamantă aducând atingere unui drept de proprietate industrială protejat şi anume dreptul la numele comercial, astfel cum este enumerat în art. 1 alin. (2) din Convenţia de la Paris din anul 1883. Potrivit certificatului de la dosar, societatea comercială din Turcia este înregistrată din 1979; potrivit actului de înfiinţare al societăţii, denumirea iniţială a societăţii comerciale a fost aceeaşi ca la această dată, astfel că numele comercial al pârâtei-reclamante este anterior şi nu poate fi folosit ca semn pentru produsele comercializate de reclamantă, deoarece marca ce include numele comercial al unei societăţi comerciale nu este legal înregistrată.
De altfel, în cauză îşi găsesc aplicabilitatea şi dispoziţiile art. 45 lit. c) din Legea nr. 84/1998, instanţa reţinând că solicitarea de înregistrare a mărcii s-a făcut cu rea-credinţă.
Cheile produse de societatea comercială din Turcia sunt comercializate în România începând din anul 1999, potrivit facturilor depuse la dosar, în cantităţile şi la preţurile care apar în centralizarea realizată de expert înainte de 2003, data înregistrării cererii de marcă în România; societatea SC C.A.V.V.T. îşi identifica produsele cu semnul - cuvânt „CANAS” - rezultă din facturile de la dosar, în care cheile livrate de societatea din Spania - JMA A.A. Spania poartă această identificare. Că reclamanta pârâtă cunoştea în anul 2003 despre existenţa acestei mărci -înregistrată în Turcia din anul 1997 - rezultă din împrejurarea că are calitatea de distribuitor unic în România pentru produsele firmei spaniole (potrivit datelor din materialul de la dosar, editat înainte de perioada litigioasă şi care face referire la fapte anterioare anului 2003 şi potri-
vit răspunsurilor la interogatoriu - întrebările 1, 6). In această calitate, a avut prilejul să cunoască despre existenţa cheilor produse şi comercializate de societatea din Turcia, de vreme ce, cele două societăţi producătoare de chei - din Turcia şi Spania - îşi produc reciproc produsele (potrivit facturilor enumerate anterior). De aceea, urmează a reţine că intenţia de a înregistra ca marcă semnul sub care pârâta reclamantă îşi identifică produsele este una care excede bunei-credinţe, nefiind de presupus că această hotărâre - de a înregistra marca - a fost luată în considerarea exclusivă a puterii semnului ales de a identifica produsele proprii comercializate de reclamanta-pârâtă. Tot ca un aspect al relei -credinţe va fi reţinută şi împrejurarea că reclamanta a ales să folosească pentru produsele sale un cuvânt care nu are nicio semnificaţie în nicio limbă, fiind, la origine, derivate de la numele „Canasian”, nume turcesc, fară ca activitatea sa să aibă vreo legătură cu acest nume.
Având în vedere că potrivit considerentelor de mai sus s-a reţinut lipsa de legitimitate a înregistrării mărcii de către reclamanta-pârâtă, nu se poate reţine că aceasta are un drept de a se opune folosirii mărcii de către pârâţi. Pentru aceste motive, cererile formulate împotriva acestora urmează a fi respinse. Excepţia inadmisibilităţii cererii de constatare a caracterului de „marfa ce aduce atingere dreptului de proprietate intelectuală” este nefondată, de vreme ce această cerere poate fi calificată drept cerere de constatare a inexistenţei dreptului de a folosi semnul înregistrat ca marcă.
Având în vedere că măsura dispusă de Autoritatea Naţională Vamală prin decizia nr. 71633/MC/12.12.2005 s-a luat în baza unui drept rezultat dintr-un act declarat nul, urmează a dispune ridicarea acestei măsuri.
- La data de 25.02.2008 expertul N.I. a solicitat completarea sentinţei civile nr. 1336/1.11.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia
a V-a civilă cu dispoziţie executorie privind obligarea părţilor la plata onorariului către expert de 4.400 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 623/27.03.2008 Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a admis cererea formulată de expertul I.N. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC E. SRL, cu pârâtele-reclamante SC H.P. SRL şi
O.S.I.M., a dispus completarea hotărârii nr. 1336/1.11.2007, stabilind onorariul definitiv pentru expert în sumă de 3.400 lei.
Au fost obligate reclamanta şi pârâta SC H.P. SRL la plata diferenţei de onorariu, astfel: 2.100 lei în sarcina reclamantei SC E. SRL şi 700 lei în sarcina pârâtei SC H.P. SRL.
2. Prin decizia civilă nr. 248A din 6 noiembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta recla-mantă-pârâtă SC E. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1336/1.11.2007 şi a sentinţei nr. 623/27.03.2008, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă în dosar nr. 48694/3/2005, în contradictoriu cu intimata pârâtă - reclamantă C.A.S.V.T. A.S., cu intimata pârâtă SC
H.P.I. SRL şi intimatul O.S.I.M.
S-a respins ca nefondat apelul formulat de expert I.N. împotriva sentinţei civile nr. 623/27.03.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
S-a luat act că intimatele pârâte nu au solicitat cheltuieli de judecată.
In pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:
- Apelul formulat de expert şi apelul reclamantei pârâte declarat împotriva sentinţei de completare.
Deşi discutabilă sub aspectul utilităţii ei, proba cu expertiza în specialitatea proprietate intelectuală a fost încuviinţată de instanţa de fond (după prorogarea admisibilităţii probei), stabilindu-se în sarcina expertului trei obiective, după cenzurarea celor patru propuse de reclamanta-pârâtă şi constatând totodată că obiectivul propus de pârâtă se suprapune cu ultimul obiectiv indicat de reclamantă.
Expertul desemnat în cauză a depus lucrarea pentru termenul din
19.04.2007, dată la care a depus la dosar şi solicitarea sa de stabilire a onorariului definitiv la nivelul sumei de 5.000 lei.
La termenul din 14.06.2007 s-au încuviinţat obiecţiunile formulate de reclamanta pârâtă, instanţa apreciind că prin răspunsul formulat la obiectivul nr. 3 expertul a formulat o argumentaţie ce îi depăşeşte competenţele sale tehnice, în sensul art. 14 din Legea nr. 202/2000, astfel încât s-a dispus revenirea cu adresă la acelaşi expert pentru a reformula răspunsul la acest obiectiv; prin aceeaşi încheiere s-a prorogat pronunţarea asupra cererii expertului de stabilire a onorariului definitiv.
Expertul s-a conformat acestei solicitări şi a depus răspunsul la obiecţiuni pentru termenul din 13.09.2007 la data de 12.09.2007, însă
nici la acest termen de judecată instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de stabilire a onorariului definitiv, după cum nu a facut-o nici la termenul de dezbatere a cauzei pe fond din 11.10.2007.
Această omisiune a instanţei a prilejuit expertului formularea cererii de completare a dispozitivului sentinţei.
Sentinţa civilă nr. 1336/1.11.2007 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă nu a fost comunicată expertului, astfel cum însăşi prima instanţă a reţinut în soluţionarea excepţiei tardivităţii formulării cererii invocată de reclamanta pârâtă prin întâmpinarea la cererea expertului şi reluată prin motivele de apel formulate împotriva acestei din urmă sentinţe, astfel că în mod temeinic s-a constatat ca fiind formulată în termen; excepţia a fost invocată avându-se în vedere că dispoziţiile art. 281“ alin. (1) cu care se coroborează alin. (3) din acelaşi text din Codul de procedură civilă, referitor la cererile formulate de experţi, normă care prevede că o atare cerere se poate formula în acelaşi termen în care se poate declara calea de atac, aşadar în 15 zile de la comunicarea sentinţei iniţiale.
Este adevărat că expertul însuşi, având în vedere aceeaşi necomu-nicare a sentinţei iniţiale, putea uza direct de calea de atac a apelului, dar nimic nu se opunea să opteze pentru calea procesuală mai facilă a formulării cererii în temeiurile menţionate.
Curtea a apreciat ca nefondate susţinerile apelantei reclamante pârâte cu privire la dispoziţiile art. 213 alin. (2) C. proc. civ., întrucât dacă instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii expertului de majorare a onorariului de expertiză, C. proc. civ. pune la dispoziţie expertului şi a celorlalţi participanţi la judecată enumeraţi de text remediul formulării unei cereri de completare a hotărârii, de care expertul în mod legal a făcut uz.
Şi pe fondul ei cererea formulată de expert a primit o dezlegare judicioasă, instanţa de fond cenzurând onorariul definitiv solicitat (5.000 lei faţă de 3.400 lei stabilit ca sumă finală), din perspectiva supradimensionării timpului alocat studiului dosarului, ca şi redactării lucrării încredinţate.
Celelalte motive de apel ale reclamantei legate de înlăturarea probei, pornind de la susţinerea că prin răspunsurile formulate expertul şi-a depăşit competenţele şi a formulat concluzii în locul instanţei de o manieră lipsită de obiectivitate, vor fi analizate în cadrul apelului reclamantei împotriva sentinţei pronunţate pe fondul cauzei.
- Apelul formulat de reclamanta pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1336/1.11.2007 a primei instanţe, pronunţată pe fondul cauzei, este nefondat.
Reclamanta pârâtă critică în primul rând ordinea de analiză stabilită de prima instanţă, cu privire la cererile ce au alcătuit cadrul obiectiv al cauzei dedusă judecăţii, susţinându-se că cercetarea temeiniciei cererii
principale pe care a formulat-o împotriva pârâtelor era prioritară faţă de examinarea cererii reconvenţionale formulate de pârâta reclamantă C.A.S.V.T. A.S. împotriva sa şi prin care s-a solicitat anularea certificatului asupra mărcii „CANAS”.
Susţinerea este nefondată întrucât analiza unei cereri de contrafacere a unei mărci, ceea ce a constituit obiectul cererii principale, are ca situaţie premisă drepturile exclusive deţinute asupra unui semn în baza unei înregistrări valabile şi, deci, legale.
Or, în măsura în care, în aceeaşi cauză, pe calea cererii reconvenţionale s-a contestat legalitatea înregistrării mărcii reclamantei pârâte, era necesar, pentru analiza temeiniciei cererii în contrafacere, să se fi confirmat validitatea titlului de protecţie opus de reclamantă, prin respingerea cererii reconvenţionale; în cazul admiterii cererii de anulare, se dovedeşte că aceasta nu are în patrimoniul său dreptul pe care s-a întemeiat în formularea acţiunii, deoarece inexistenţa dreptului determină şi absenţa protecţiei ce se poate reclama pe temeiul art. 35 din Legea nr. 84/1998; asemenea soluţie a impus primei instanţe neanali-zarea motivelor cererii principale şi respingerea ei ca neîntemeiată, întrucât nu se poate cerceta contrafacerea unei mărci anulate, având în vedere principiul cjuocl nu Huni est, nu 11 uni producit effectum, efectele sancţiunii producându-se retroactiv, ex tune, de la data înregistrării mărcii, respectiv 7.04.2003.
Cererea reconvenţională prin care pârâta reclamantă C.A.S.V.T. A.S. a solicitat anularea certificatului deţinut de reclamanta pârâtă asupra mărcii „CANAS” pe temeiul art. 48 alin. (1) lit. c) şi e) din Legea nr. 84/1998 a fost în mod legal şi temeinic soluţionată de prima instanţă.
In legătură cu formularea cererii reconvenţionale, apelanta reclamantă pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii prin care pârâta reclamantă a solicitat doar anularea certificatului de marcă, fară a cere anularea înregistrării mărcii şi radierea din Registrul Naţional al Mărcilor ceea ce, în opinia sa, lipseşte demersul pârâtei de orice finalitate şi este lipsită de interes.
Această excepţie nu a fost primită, întrucât ea se fundamentează pe o falsă disociere între două semnificaţii ale aceleiaşi noţiuni juridice, respectiv a actului juridic, în sens de negotium (manifestare de voinţă producătoare de efecte juridice) şi instrumentul probator al acestuia sau semnificaţia de instrumentum a aceluiaşi act juridic, noţiuni pe deplin aplicabile şi în materia mărcilor, chiar dacă semnificaţia noţiunii de „act juridic” are o anumită specificitate.
Certificatul de înregistrare a mărcii este înscrisul doveditor al dreptului asupra mărcii, nefiind de conceput anularea certificatului şi supravieţuirea dreptului la marcă în patrimoniul titularului menţionat în cuprinsul său.
In cc priveşte solicitarea radierii din Registrul Naţional al Mărcilor, aceasta este o chestiune ce ţine de opozabilitatea faţă de terţi şi care se realizează după finalizarea procedurii judiciare privind anularea, pe baza cererii adresate de persoana interesată O.S.I.M., care va face menţiune despre aceasta în Registrul Naţional al Mărcilor, conform Regulii nr. 32 pct. 5 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, aprobat prin
H.G. nr. 833/1998.
Pentru confirmarea soluţiei asupra anulării mărcii „CANAS” înregistrată în favoarea apelantei de la data de 7.04.2003, fie pe temeiul art. 48 alin. (1) lit. c), fie pe temeiul lit. e) din aceeaşi normă, este necesar a se statua asupra drepturilor pe care intimata pârâtă C.A.S.V.T. A.S. le deţine asupra aceluiaşi semn sau este îndreptăţită a le opune, pe teritoriul României, ceea ce este de natură a-i confirma şi interesul în formularea cererii de anulare a mărcii apelantei.
Este cert că intimata pârâtă nu deţine un drept asupra mărcii „CANAS” pe teritoriul României, în condiţiile în care nu a formulat a astfel de cerere pe cale naţională la O.S.I.M. şi nici nu este beneficiara unei înregistrări internaţionale cu ţară desemnată România, în condiţiile Aranjamentului de la Madrid din 1981, anterioară înregistrării mărcii apelantei din 7.04.2003.
înregistrarea internaţională a intimatei datează din 19.10.2005, având şi România ţară desemnată, însă împrejurarea este nerelevantă pentru analiza cererii de anulare a mărcii reclamantei, interesând circumstanţele esenţiale din perspectiva sancţiunii, contemporane cu momentul dobândirii dreptului de către apelantă; de asemenea, nici înregistrarea mărcii „CANAS” pe teritoriul Turciei de către intimată la momentul anului 1997 nu este utilă sub acest aspect, dat fiind principiul teritorialităţii drepturilor dobândite prin înregistrarea mărcii, întrucât înregistrarea unei mărci în România nu conferă titularului ei drepturi pe teritoriul altui stat, după cum nici înregistrarea naţională pe teritoriul altui stat nu este de natură a conferi vreo protecţie pe teritoriul României (neintrând în discuţie o înregistrare internaţională sau comunitară).
Insă, pentru formularea cererii de anulare a mărcii apelantei, intimata s-a prevalat de protecţia conferită numelui său comercial, pe temeiul art. 8 din Convenţia de la Paris din 1883 ratificată de România prin Decretul nr. 177/1968, text care prevede: „Numele comercial va fi protejat în toate ţările Uniunii, fară obligaţia de depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau comerţ.”
Pentru a se recunoaşte vocaţia intimatei de a se prevala de acest text este necesar a se verifica calitatea sa de „ţară a Uniunii”, respectiv, de stat care a ratificat Convenţia de la Paris, condiţie pe care Curtea o constată a fi îndeplinită - Convenţia de la Paris făcând parte dintre trata
tele administrate de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, de pe site-ul căreia se constată că Turcia este membră a Uniunii de la Paris încă din anul 1925.
Asemenea constatare conduce la confirmarea temeiului anulării mărcii apelantei în baza art. 48 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 84/1998, întrucât numele comercial al intimatei este în mod egal protejat atât pe teritoriul Turciei, cât şi pe teritoriul României (ca de altfel şi pe teritoriul celorlalte state membre ale Uniunii).
Nu poate fi reţinută critica apelantei că la momentul analizării cererii sale de înregistrare o asemenea anterioritate nu a fost analizată de
O.S.I.M. şi nici nu s-ar fi putut analiza în absenţa unui text expres din cuprinsul legii speciale care să includă numele comercial în categoria motivelor relative de refuz al înregistrării.
Este reală susţinerea că prin dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 84/1998 se prevăd motive relative de neregistrabilitate sau anteriorităţi decurgând din drepturi dobândite asupra unor semne identice sau similare (ori chiar diferite, pentru cazul mărcii notorii) însuşite ca mărci de către terţi, anterior depozitului naţional reglementar al solicitantului, însă dobândirea dreptului la marcă îl obligă pe titular a se supune integralităţii regimului juridic al acesteia, astfel cum el este statuat prin întregul act normativ; iar dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. e) dau posibilitatea solicitării anulării mărcii, dacă prin înregistrare s-au încălcat nu numai drepturi anterioare asupra numelui comercial ci şi asupra oricăror alte drepturi de proprietate industrială protejate ori drepturi de autor; constatarea este valabilă şi pentru rea-credinţă ca temei al anulării, buna-credinţă neintrând în competenţele de cercetare ale autorităţii examinatoare la momentul acordării titlului de protecţie.
Este reală susţinerea apelantei că intimata pârâtă avea posibilitatea formulării unei opoziţii după publicarea mărcii sale, în condiţiile art. 23 din Legea nr. 84/1998, însă nimic nu se opune ca, dacă nu a făcut uz de dispoziţiile menţionate anterior, să recurgă la formularea unei acţiuni în justiţie în baza art. 48 din acelaşi act normativ; dacă s-ar constata că pasivitatea titularului dreptului de autor sau dreptului de proprietate industrială anterior protejat pe parcursul derulării procedurii de înregistrare a mărcii a cărei anulare o cere după obţinerea titlului de protecţie de solicitant s-ar constitui într-un fine de neprimire în acţiunea ulterioară de anulare a înregistrării, ar avea efectul inaplicabilităţii perpetue a textului instituit prin dispoziţiile art. 48, ceea ce nu ar fi de conceput, fiind în mod evident străin de concepţia legiuitorului.
Şi temeiul vizând reaua-credinţă a apelantei la înregistrarea mărcii CANAS se dovedeşte a fi întemeiat, cum corect a reţinut şi prima instanţă.
Buna-credinţă la înregistrarea unei mărci poate fi reţinută dacă din circumstanţele concomitente cu depozitul naţional reglementar al
titularului dreptului la marcă reiese clar, fară echivoc şi dincolo de orice îndoială, că prin cererea pe care a formulat-o nu a avut reprezentarea vătămării drepturilor legitime ale unui terţ sau nu a intenţionat o asemenea finalitate, dar şi că a exclus această posibilitate prin informaţiile la care a avut acces, pe care le-a cunoscut în concret sau pe care, cu minime diligenţe, le putea cunoaşte.
Or, din probele cauzei (facturi, declaraţii vamale de import), rezultă că intimata pârâtă încă din anul 1999 este prezentă pe piaţa românească a cheilor brute pentru uşi de toate tipurile şi maşini de profilat sau ajustat chei pentru uşi de toate tipurile (produse ce fac parte din clasele 6 şi 7 ale Clasificării de la Nisa şi asupra cărora apelanta a obţinut certificatul de înregistrare) prin intermediul importatorului şi distribuitorului său autorizat, intimata SC H.P.I. SRL, distribuire care se realizează inclusiv în Cluj-Napoca, oraş în care pârâta îşi are sediul principal.
Pe de altă parte, la rândul său, apelanta este distribuitor al cheilor produse de JMA A.A. SA din Spania, firmă cu care intimata C.A.S.V.T. A.S. este în relaţii comerciale directe, cele două societăţi străine produ-cându-şi reciproc produsele, în compensare de producţie, astfel cum reiese din înscrisurile cauzei şi cum însăşi apelanta menţionează în cuprinsul motivelor de apel, împrejurare cu privire la care precizează însă că este nerelevantă în cauză.
In plus, apare cu totul inexplicabil de ce apelanta a optat pentru marcarea cu semnul „CANAS” a produselor sale ce se înscriu în clasele 6 şi 7 din Clasificarea de la Nisa, neexistând raţiuni de justificare a unei asemenea coincidenţe, chiar printr-un efort imaginativ, de vreme ce în limba română nu are vreo semnificaţie, iar intimata pârâtă reclamantă este titulara numelui comercial în care „CANAS” este elementul principal şi, în acelaşi timp, numele de familie al fondatorului societăţii pârâte este Canasyan (nume turcesc, probabil de origine armeană); totodată, se constată că intimata a fâcut şi dovada că, inclusiv în limba turcă, acest cuvânt nu poate avea o semnificaţie de substantiv comun, fiind, cel mai probabil un nume propriu, potrivit părerii unui traducător autorizat de limbă turcă.
Aceste împrejurări anterior menţionate constituie elemente de natură a conduce la concluzia relei-credinţe a apelantei la înregistrarea mărcii „CANAS” pentru produse din clasele 6 şi 7 din Clasificarea de la Nisa, astfel că prima instanţă în mod corect a reţinut şi incidenţa art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
S-a înlăturat ca nefondat şi ultimul motiv de apel ţinând de solicitarea apelantei de înlăturare a probei cu expertiza de specialitate, întrucât, dată fiind concluzia cu privire la legalitatea şi temeinicia sentinţei în ce priveşte anularea mărcii deţinute de apelantă şi văzând şi obiectivele expertizei încuviinţate de prima instanţă, se poate constata că acestea ar
fi avut relevanţă din perspectiva obiectului cererii principale formulate de apelantă, respectiv contrafacerea mărcii.
Or, cum deja s-a arătat, nu se mai impune analiza cererii în contrafacere şi prin urmare nici a probelor ce au fost administrate în susţinerea ei (cum este şi expertiza), câtă vreme marca apelantei nu a rezistat criticilor de nelegalitate.
Aşa fiind, este lipsit de interes a se constata respectarea sau nu de către expertul desemnat a mandatului încredinţat de instanţă ori substituirea acestuia în poziţia instanţei prin concluziile formulate ori respectarea de către expert a garanţiilor de obiectivitate; se impune a se preciza că interesul apelantei cu privire la formularea unor astfel de critici nu se confirmă, interes care s-ar fi activat dacă instanţa de apel ar fi infirmat soluţia tribunalului cu privire la anularea mărcii, în care caz s-ar fi impus analiza pe fondul ei a cererii în contrafacere şi, eventual, şi evaluarea acestei probe.
Nici pretinsa încălcare a garanţiilor procesuale decurgând din juris-prudenţa C.E.D.O. în aplicarea art. 6 din Convenţie ce prevede dreptul la un proces echitabil, privind respectarea garanţiilor procesuale pentru toate părţile procedurii derulate în faţa instanţei nu poate fi reţinută, de vreme ce la termenul din 13.09.2007 instanţa a amânat cauza la
11.10.2007, tocmai pentru ca să se poată lua cunoştinţă de această probă. Instanţa nu avea obligaţia comunicării acestei completări a raportului, iar reclamanta pârâtă avea termen în cunoştinţă, astfel cum reţine şi tribunalul, în temeiul art. 153 alin. (1) C. proc. civ. Faptul că reclamanta pârâtă nu a fost prezentă la termenul din 13.09.2007 prin reprezentat legal sau convenţional nu este decât culpa sa, iar părţile, pe lângă drepturi în procesul civil, au şi obligaţii, între care şi cea instituită prin art. 129 alin. (1) C. proc. civ., respectiv ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului.
împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs reclamanta-pârâtă, criticând-o pentru următoarele motive ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
a) Interesul protejării dreptului la marcă este prioritar faţă de cel al ocrotirii dreptului virtual pretins de terţi asupra aceluiaşi semn.
b) Cererea reconvenţională este inadmisibilă şi lipsită de interes, deoarece se solicită anularea certificatului de marcă, fară a se pretinde şi anularea înregistrării mărcii la O.S.I.M., respectiv radierea mărcii din Registrul Naţional al Mărcilor.
SC C.A.S.V.T. SA nu are un drept apărat pe teritoriul României şi nici o recunoaştere internaţională a mărcii, aşa cum cere Aranjamentul de la Madrid din anul 1981, ceea ce face ca cererea reconvenţională să fie inadmisibilă pe temeiul art. 48 lit. c) şi e) din Legea nr. 84/
| ← Reaua-credinţă se poate aprecia numai în contextul... | Invenţie. Decăderea titularului din drepturile conferite de... → |
|---|
