Legea nr. 10/2001. Legea nr. 33/1994. Limitele aplicării

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 167/R din data de 07.02.2013

Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate de stat prin expropriere, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are caracter general față de Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu mai pot constitui temei pentru acțiunile prin care se solicită retrocedarea unor imobile expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În speță, imobilul a cărui retrocedare a solicitat-o reclamantul intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și, ca atare, acesta avea posibilitatea de a-și valorifica dreptul de restituire în natură a acestui imobil în condițiile reglementate de această lege, neputând să opteze între aplicarea prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 și calea prevăzută de Legea nr.10/2001.

Prin sentința civilă nr. 3645/09.10.2012, pronunțată de Tribunalul Harghita în dos. nr. 3737/96/2011 s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A. M. în contradictoriu cu pârâții Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Brașov, Municipiul Toplița, prin Primar și Consiliul Local Toplița și în consecință s-au dispus următoarele:

- retrocedarea pe seama reclamantului a terenului situat în municipiul Toplița, str. 1 Decembrie 1918, fără număr administrativ, județul Harghita, în suprafață de 259 mp, expropriat în baza Decretului nr. 28/1969, astfel cum a fost identificat prin Raportul de expertiză tehnică judiciară efectuată de expert tehnic judiciar I. T.;

- obligarea reclamantului la plata sumei de 7.764,82 lei în favoarea pârâtei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Brașov, reprezentând prețul aferent terenului.

Prin sentința atacată s-a reținut în primul rând că prin încheierea din 27.03.2012, instanța a respins motivat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției acțiunii, invocate de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Brașov. Totodată prin aceeași încheiere s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Județean Harghita, dispunându-se scoaterea din cauză a acestei părți.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că în baza Decretului nr. 28/1969 a fost expropriat terenul în litigiu, proprietatea antecesorilor reclamantului, situat în municipiul Toplița, str. 1 Decembrie 1918, fără număr administrativ, județul Harghita, în suprafață de 259 mp, scopul exproprierii reprezentându-l amenajarea canalului de scurgere a apelor pluviale de pe drumul național DN-15 Toplița - Borsec.

Ulterior, prin HG nr. 154/2008, drumul național DN-15 a fost trecut din administrarea Consiliului Local Toplița în administrarea Ministerului Transporturilor, respectiv a pârâtei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Brașov.

Instanța de fond a mai reținut că din probele administrate rezultă că scopul pentru care s-a realizat exproprierea nu subzistă în prezent, nefiind efectuată de către pârâtă nicio lucrare pentru amenajarea apelor pluviale de pe drumul național DN-15 Toplița - Borsec.

Astfel, terenul în cauză se află situat în spatele casei reclamantului, iar din planșele foto depuse la dosar de reclamant, necontestate de pârâtă, se poate constata că nu a fost efectuată vreo lucrare privind amenajarea canalului, terenul prezentând aspectul unui imobil abandonat.

Totodată, potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat de expertul tehnic judiciar I. T., terenul din litigiu este situat în spatele casei reclamantului și în prezent categoria acestuia este fâneață în intravilan. Expertul nu a identificat nicio lucrare efectuată pe acest teren, în sensul amenajării vreunui canal de scurgere a apelor pluviale și nici din planul de situație nu rezultă că ar exista o asemenea lucrare pe acest teren.

În speță, fiind vorba de un teren expropriat încă din anul 1969, nefiind utilizat de atunci în scopul exproprierii, respectiv execuția acostamentelor, amenajarea canalului de scurgere a apelor, tribunalul a constatat că sunt incidente prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, acțiunea reclamantului prin care s-a solicitat retrocedarea terenului în litigiu fiind întemeiată și prin urmare, în temeiul art. 36 din același act normativ a dispus admiterea acesteia.

În conformitate cu prevederile art. 36 alin.2 din Legea nr. 33/1994, s-a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 7.764,82 lei în favoarea pârâtei, reprezentând prețul aferent terenului, astfel cum a fost stabilit prin expertiza tehnică judiciară.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Brașov, în numele Statului Român și a solicitat modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii civile promovată de reclamant.

În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii, reținând incidența deciziei în interesul legii nr. 6/27 septembrie 1999, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a susținut de către recurentă că problema aplicării dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, în cazul acțiunilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care au ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu a fost soluționată prin decizia nr. 6/1999 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această decizie fiind pronunțată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurenta pârâtă a arătat că problema de drept sus-menționată a fost dezlegată prin decizia nr. LIII/4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin această decizie stabilindu-se că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, această decizie fiind obligatorie conform art. 3307 alin. 4 cod procedură civilă.

S-a invocat, de asemenea, incidența în cauză a principiului neretroactivității legii, precizându-se că Legea nr. 10/2001, prin dispozițiile sale a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. În acest cadru legislativ s-a susținut că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu mai pot servi ca temei în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reglementarea din art. 11 din Legea nr. 10/2001 oferind cadrul juridic complet pentru restituirea în natură, respectiv acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele expropriate.

Recurenta pârâtă a mai arătat că în contextul în care acțiunea introductivă a fost formulată de reclamant după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru un imobil expropriat în anul 1969, prin hotărârea atacată s-a reținut în mod greșit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile în cauză.

S-a relevat totodată că pentru terenul expropriat au fost acordate despăgubiri în valoare de 29.676 lei și lucrarea de utilitate publică a fost realizată, iar reclamantul nu și-a exercitat în termenul prevăzut de art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 dreptul de a formula notificare pentru a solicita restituirea în natură a imobilului.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 și art. 3041 Cod procedură civilă.

Reclamantul nu a formulat întâmpinare, însă prin concluziile scrise depuse la dosar a precizat că se opune admiterii recursului.

Examinând recursul dedus judecății, prin prisma motivelor invocate, precum și în raport de prevederile art. 3041 și art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele:

Prin acțiunea introductivă reclamantul A. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Brașov, Consiliul Județean Harghita, Municipiul Toplița, prin Primar și Consiliul Local Toplița, să se dispună retrocedarea în favoarea sa a terenului în suprafață de 259 mp situat în Toplița, str. 1 Decembrie 1918, fără număr administrativ, care a fost expropriat în baza Decretului nr. 28/1969, acțiunea fiind întemeiată în drept pe prevederile art. 35-36 din Legea nr. 33/1994.

Conform prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, invocate de reclamant, dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică.

Față de obiectul acțiunii introductive formulate de reclamant trebuie avut în vedere că s-a solicitat retrocedarea unui imobil expropriat în anul 1969 și cu privire la imobilele preluate de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, ulterior adoptării Legii nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, a fost adoptată o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite.

Legea nr. 10/2001 se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la imobilele preluate fără titlu valabil stabilind, inclusiv pentru imobilele expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cadrul juridic pentru restituirea în natură a acestor imobile ori acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă.

În acest sens trebuie subliniat că art. 11 din Legea nr. 10/2001 se referă expres la situația imobilelor expropriate, iar prevederile acestui articol, precum și ale articolelor următoare din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire și respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada de referință stabilită de Legea nr. 10/2001.

În contextul în care Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate de stat prin expropriere, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are caracter general față de Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu mai pot constitui temei pentru acțiunile prin care se solicită retrocedarea unor imobile expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin decizia în interesul Legii nr. LIII/4 iunie 2007 a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale și, totodată, ținând seama de dispozițiile art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă, conform cărora dezlegarea dată problemelor de drept în urma soluționării recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, Curtea a reținut că în mod greșit a apreciat instanța de fond că, prin prisma art. 35 din Legea nr. 33/1994, acțiunea introductivă este întemeiată.

Pe parcursul judecării cauzei reclamantul a invocat o altă decizie în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 6/27 septembrie 1999, prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii. Curtea a apreciat că această decizie nu este incidentă în speță, având în vedere că este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar ulterior intrării în vigoare a acestei legi a fost pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia în interesul legii nr. L III/2007, la care s-a făcut referire mai sus, care interpretează dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 în contextul noului cadru legislativ stabilit prin Legea nr. 10/2001, lege care vizează inclusiv situația imobilelor expropriate.

În condițiile în care imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar reclamantul nu a utilizat procedura prevăzută de această lege, acesta nu se mai poate prevala, în prezent, de prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 și, în consecință, instanța de fond în mod greșit a făcut aplicarea în cauză a acestor prevederi.

În acest context nu se mai impun a fi analizate argumentele formulate de reclamant în susținerea cererii de retrocedare și care vizează situația terenului ce a făcut obiectul exproprierii.

Având în vedere că instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea greșită a prevederilor legale incidente în materie, respectiv a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 și a prevederilor Legii nr. 10/2001, Curtea a reținut în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Recurenta pârâtă a invocat și motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 Cod procedură civilă, însă instanța de recurs a apreciat că aceste motive nu sunt incidente în speță, în contextul în care hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și pe de altă parte obiectul judecății nu l-a constituit un act juridic unilateral sau bilateral, căruia instanța să-i fi schimbat înțelesul.

Față de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul dedus judecății și a modificat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant.

← Exercitarea profesiei de avocat. Condiţii. Jurisprudență Avocaţi		Legea nr. 221/2009. Art. 5, alin. 1, lit. b. Domeniu de aplicare. →

Legea nr. 10/2001. Legea nr. 33/1994. Limitele aplicării

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Legea nr. 10/2001. Legea nr. 33/1994. Limitele aplicării