Minor reţinut de bunica maternă. Obligare la înapoierea către tatăl său
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4713/R din 16 noiembrie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 1.105 din 13.03.2012 a Judecătoriei Zalău, s-a admis cererea formulată de reclamantul V.Z., în contradictoriu cu pârâta R.L..
S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamant-reconvenţional R.L., iar pârâta a fost obligată să înapoieze de îndată pe minora V.A.S. tatălui reclamant şi să plătească în favoarea reclamantului suma de 6,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că cererea a fost introdusă după intrarea în vigoarea a Codului civil, astfel că instanţa făcând aplicarea art.6 alin din Codul Civil care prevede că „Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi. ”,urmează a soluţiona prezenta cerere potrivit dispoziţiilor Codului civil.
Analizând lucrările dosarului, în special concluziile anchetelor psihosociale efectuate în cauză, instanţa de fond a reţinut că, după moartea soţiei reclamantului, între acesta şi pârâţi a luat naştere o stare conflictuală, reclamantul fiind nevoit să părăsească localitatea Arad, minora rămânând în grija bunicii materne.
În speţă sunt incidente prevederile art. 496 cod civil care stabilesc că „Copilul minor locuieşte la părinţii săi”. Iar potrivit art. 487 Cod civil „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia. ”
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 272/2004 (art. 30 şi 34), copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi, neputând fi separat de părinţi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei sale, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva respectării interesului superior al copilului.
Raportat la aceste dispoziţii legale, reclamantul, potrivit art. 475 Cod civil „poate cere oricând instanţei de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept iar instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior al copilului”.
În aprecierea cererii reclamantului, instanţa de fond a avut, de asemenea, în vedere şi practica CEDO cu privire la aceste aspecte, aşa cum apare aceasta conturată şi în cauza Amanalachioai c. României, hotărârea din 26 mai 2009, prin care Curtea a decis că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, ca urmare a faptului că reclamantul nu a putut obţine înapoierea fiicei sale. Referitor la încălcarea art. 8 din Convenţie, Curtea a
arătat că încredinţarea creşterii şi educării unui minor, altor persoane decât părinţii biologici nu trebuie permisă decât în situaţii excepţionale. În opinia Curţii faptul că alte persoane pot oferi minorului condiţii mai bune de creştere şi educare, nu poate constitui o justificare pentru a încredinţa minorul altor persoane decât părinţii biologici. Nici ataşamentul profund al minorului faţa de alte persoane nu constituie, în opinia curţii, “situaţii excepţionale” care să justifice ruperea legăturilor familiale.
Instanţa de fond a apreciat că nici una din apărările pârâtei nu au dovedit existenţa unei situaţii excepţionale care să justifice reţinerea minorei şi faptul că înapoierea acesteia către tatăl este împotriva intereselor sale. Dimpotrivă, din probele administrate sa dovedit interesul tatălui pentru creşterea şi îngrijirea fiicei sale. Astfel, acesta nu a rămas în pasivitate adresându-se instanţei în vederea înapoierii fiicei sale, ceea ce dovedeşte preocuparea acestuia faţă de soarta copilului său şi dorinţa sa de a avea alături de el pe minoră. Instanţa de fond a apreciat, de asemenea, că acesta nu a abandonat minora, fiind obligat, datorită conjuncturii să părăsească localitatea Arad, altfel nu s-ar justifica actualul demers juridic al acestuia.
Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că reclamantul este încadrat în muncă, obţinând venituri şi bucurându-se de sprijinul familiei sale, în timp ce bunica maternă nu făcut dovada obţinerii vreunui venit.
Potrivit probatoriului administrat, instanţa, având în vedere în special concluziile anchetelor psihosociale, a căror obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială, a reţinut că reclamantul prezintă pe lângă garanţiile materiale arătate anterior şi garanţii morale, fiind bine integrat în societate şi neintrând în conflict cu legea, ceea ce nu se poate reţine în privinţa familiei extinse a minorei pe linia maternă, bunicul acesteia fiind în executarea unei pedepse privative de libertate pentru săvârşirea unei fapte de violenţă Or, este în interesul minorei să crească într-un mediu sănătos, în care conformarea şi respectarea legii să reprezinte un mod de viaţă.
Instanţa de fond nu a contestat ataşamentul minorei faţă de bunica sa, care, în lipsa prezenţei părinţilor a devenit persoana de referinţă pentru minoră, dar acest ataşament nu poate să justifice prin el însuşi separarea minorei de tatăl său, încălcând nu doar drepturile tatălui dar contravenind şi interesului superior al minorei.
Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a admis cererea formulată de reclamantul V.Z. în contradictoriu cu pârâta R.L. şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamant-reconvenţional R.L., iar pârâta a fost obligată să înapoieze de îndată pe minora V.A.S. tatălui reclamant precum şi să plătească în favoarea reclamantului suma de 6,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 36 din 19.06.2012 a Tribunalului Sălaj, s-a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1.105/13.03.2012 a Judecătoriei Zalău.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a stabilit în sarcina pârâtei taxa judiciară de timbru în valoare de 3 lei şi timbru judiciar în sumă de 0,3 lei. ^
În temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, pârâta a fost înştiinţată să achite sumele datorate cu titlu de taxe de timbru.
Cum pârâta nu s-a conformat obligaţiei stabilite potrivit înştiinţării transmise pentru termenul de judecată din 19.06.2012, instanţa de apel, constatând că nu se află în prezenta unui apel sau persoane faţă de care operează scutirea legală de obligaţie a timbrării, a dat eficienţă dispoziţiilor art. 3 coroborate cu art. 20 alin. 1 şi alin. 3 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi a dispun anularea acestuia ca netimbrat.
împotriva acestei decizii, dar şi a hotărârii pronunţate de către prima instanţă, pârâta R.L. a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea dosrului spre rejudecare instanţei competente, respectiv Judecătoria Arad.
În motivarea recursului, pârâta a arătat că la data de 13.09.2011, prin apărătorul ales, a solicitat amânarea cauzei şi acordarea unui nou termen de judecată având ca şi motiv studierea dosarului, cerere care a fost admisă de către prima instanţă întrucât atât pârâta cât şi avocatul ales au domiciliul în jud. Arad.
La următorul termen de judecată, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale şi declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Arad, deoarece cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului potrivit art. 5 C.pr.civ., însă această excepţie a fost respinsă.
Ulterior, la un alt termen de judecată, respectiv la 14.02.2012, s-a admis cererea formulată de pârâtă în privinţa probei testimoniale, iar martorul P.L. nu a avut posibilitatea prezentării la termenul de judecată din motive profesionale, motiv pentru care pârâta a formulat o cerere de amânare şi de acordare a unui nou termen de judecată, cerere care a fost respinsă, trecându-se la judecarea cauzei în lipsa pârâtei şi a reprezentantului său ales.
Împotriva hotărârii judecătoriei, pârâta a formulat apel în termen legal, însă nu a primit citaţie pentru a cunoaşte termenul la care trebuie să se prezinte.
Ulterior, la data de 06.08.2012, pârâta a primit decizia tribunalului pe care o apreciază ca nelegală întrucât s-a menţionat ca fiind prezentă reprezentanta pârâtei, însă aceasta cu siguranţă nu s-a prezentat, fiind în prezenţa unui viciu de procedură întrucât pârâta nu a primit nicio citaţie.
Cu tot acest viciu de procedură, apelul a fost respins ca netimbrat, motiv pentru care s-a exercitat calea de atac a recursului.
În drept, pârâta recurentă invocă dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi art. 312 C.pr.civ.
Reclamantul intimat V.Z. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca tardiv, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În opinia reclamantului intimat recursul pârâtei este tardiv întrucât decizia recurată a fost primită la data de 06.08.2012, iar cererea de recurs a fost înregistrată la Tribunalul Sălaj la data de 27.08.2012, peste termenul legal de 15 zile de la data comunicării prevăzut de art. 301 C.pr.civ.
Pe fondul cauzei pârâta recurentă nu arată în ce a constat viciul de procedură privind citarea sa în proces şi contrar susţinerilor acesteia, procedura de citare pentru termenul la care s-a judecat apelul a fost legal îndeplinită, astfel încât în mod legal, apelul a fost respins ca netimbrat.
Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Astfel, conform art. 316 C.pr.civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, iar art. 298 C.pr.civ. prevede că, dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu.
Art.137 alin.1 C.pr.civ. statuează că, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra excepţiei tardivităţii recursului invocată de reclamantul intimat prin întâmpinare, precum şi asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1105 din 13.03. 2012 a Judecătoriei Zalău, invocată de Curte din oficiu.
În privinţa excepţiei tardivităţii recursului Curtea reţine că potrivit art.301 teza I C.pr.civ., termenul de recurs este de 15 de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Art.103 C.pr.civ. statuează că, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.
Având în vedere că decizia civilă nr. 36/19.06.2012 a Tribunalului Sălaj a fost comunicată pârâtei R.L. la data de 06.08.2012, conform dovezii de comunicare a hotărârii care se află la f. 21 din dosarul instanţei de apel, iar recursul a fost expediat prin scrisoare recomandată la data de 21.08.2012, conform plicului care se află la f. 8 din dosar şi, de asemenea, ţinând seama de prevederile art. 104 C.pr.civ. potrivit cărora „Actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui” Curtea, în temeiul textelor legale mai sus arătate, în şedinţa publică din 16.11.2012, a respins excepţia tardivităţii recursului invocată de reclamantul intimat prin întâmpinare, ca nefondată.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea reţine că art. 282 alin.1 C.pr.civ. prevede că, hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
Potrivit art. 299 alin.1 şi alin.2 C.pr.civ., hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător. Recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel.
Din interpretarea acestor texte legale rezultă că obiect al recursului pot fi doar hotărârile date fără drept de apel reglementate de art.2821 C.pr.civ., cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
În speţă sentinţa primei instanţe a fost supusă căii de atac a apelului astfel încât toate motivele de recurs prin care se critică direct hotărârea instanţei de fond, fără referire
la decizia instanţei de apel, intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii întrucât aceasta nu poate forma obiectul recursului, excepţie care, în temeiul textelor legale mai sus menţionate urmează a fi admisă.
Pârâta recurentă a indicat în drept dispoziţiile art.304 C.pr.civ. conform cărora, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: pct.3, când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.
Având în vedere că în dezvoltarea acestui motiv de recurs pârâta a menţionat doar că a invocat în faţa primei instanţe excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Zalău şi a solicitat declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Arad, excepţie care a fost respinsă de instanţa de fond, soluţia dată apelului declarat de pârâtă, precum şi admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului declarat împotriva sentinţei judecătoriei, Curtea constată că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 C.pr.civ. nu este incident în prezenta cauză.
Critica pârâtei recurente privitoare la faptul că nu a fost legal citată în faţa instanţei de apel este apreciată de Curte ca fiind neîntemeiată pentru următoarele argumente.
Astfel, pârâta R.L. a fost legal citată la domiciliul indicat, respectiv Arad, pentru termenul de judecată din 19.06.2012, cu menţiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 3 lei şi timbru judiciar în valoare de 0,3 lei, iar procedura de citare a fost îndeplinită prin afişare pe uşa locuinţei destinatarei întrucât nicio persoană nu a fost găsită la domiciliu, conform art. 92 alin.4 C.pr.civ., aşa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare anexată la dosarul de apel.
Prin urmare, susţinerea recurentei referitoare la faptul că nu a primit nicio citaţie nu poate fi reţinută de Curte deoarece potrivit art.100 alin.4 C.pr.civ., procesul verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat, iar pe de altă parte, pârâta personal a recunoscut în faţa instanţei de recurs că locuieşte în Arad.
De asemenea, susţinerea pârâtei recurente referitoare la faptul că reprezentanta ei,
C.C. cu siguranţă nu s-a prezentat în faţa instanţei nu corespunde realităţii deoarece atât din cuprinsul încheierii civile pronunţată în şedinţa publică din 19.06.2012, prin care s-a recalificat calea de atac exercitată de pârâtă din recurs în apel, cât şi din cuprinsul părţii introductive a deciziei atacate, rezultă că la apelul nominal s-a prezentat, în reprezentarea pârâtei R.L., d-na avocat C.C. care a apus concluzii de recalificare a căii de atac în apel, la dosarul cauzei existând împuternicirea avocaţială nr.68/12.05.2012 anexată la f.8 din dosarul de apel.
Hotărârile judecătoreşti mai sus arătate constituie din punct de vedere probator înscrisuri autentice, astfel încât în ceea ce priveşte constatările personale ale judecătorilor, acestea fac dovada până la înscrierea în fals, procedură de care recurenta nu a înţeles să se prevaleze în prezentul recurs..
Pentru aceste considerente, Curtea constată că în speţă nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.3 şi art.312 alin.5 teza I C.pr.civ., astfel că în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.L. împotriva deciziei civile nr. 36 din 19 iunie 2012 a Tribunalului Sălaj, pe care o menţine, ca fiind legală.
Având în vedere împrejurarea că reclamantul intimat şi-a construit apărarea în principal prin invocarea excepţiei tardivităţii recursului declarat de pârâtă, iar ulterior prin notele de şedinţă depuse la data de 16.11.2012 a solicitat respingerea recursului ca tardiv, iar excepţia de procedură a fost respinsă, Curtea apreciază că recurenta nu se află în culpă procesuală motiv pentru care nu va acorda intimatului cheltuieli de judecată în recurs. (Judecător Anca Adriana Pop)
| ← Tăgadă de paternitate. Raport de expertiză medico-legală,... | Înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă, cu... → |
|---|
