Lipsa comunicării nu este o cauză de nulitate a actului administrativ, cauzele de nulitate raportându-se la momentul emiterii actului administrativ, fiind necesar să existe la momentul adoptării acestuia. comunicarea actului este o procedură ulterioară
| Comentarii |
|
Curtea de Apel CRAIOVA-Sectia contencios administrativ Decizie nr. 464 din data de 20.02.2017
Lipsa comunicării nu este o cauză de nulitate a actului administrativ, cauzele de nulitate raportându-se la momentul emiterii actului administrativ, fiind necesar să existe la momentul adoptării acestuia. Comunicarea actului este o procedură ulterioară ce nu afectează valabilitatea acestuia, ci produce efecte în privința termenului de contestare a actului și a momentului de la care începe să curgă acest termen.
În jurisprudența Curții Constituționale a României și a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură și stabilirea sancțiunilor ce operează în cazul nerespectării lor nu sunt de natură a încălca art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acestea fiind restricții admise, întrucât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal, în substanța sa.
Prin sentința nr. 572/2016 din 04 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Olt, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. 3/104/2016, s-a admis excepția tardivității cererii formulată de reclamanta X, în contradictoriu cu pârâta Școala Gimnazială Nr. 1 Balș, invocată din oficiu, și s-a respins cererea ca tardiv introdusă.
Împotriva sentinței nr. 572/2016 din 04 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Olt, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. 3/104/2016 a formulat recurs reclamanta.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă a apreciat că sentința pronunțată este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, judecătorul fondului neexercitându-și rolul activ.
Excepția a fost invocată de intimată prin întâmpinare, fiind însușită de instanță, care nu ținut cont de susținerile sale în apărare. Așa cum a arătat și în răspunsul său la întâmpinare, excepția este vădit nefondată, în condițiile în care reclamantei nu i s-au comunicat niciodată motivele acordării calificativului Bine. A luat cunoștință doar despre calificativ, dar nu în mod oficial, sub semnătură.
A precizat că nu există o decizie a conducerii școlii de validare a hotărârii Consiliului de Administrație din data de 11.09.2013. Școala a emis adrese de comunicare și anume adresa nr. 1901/10.10.2013. Faptul că a avut cunoștință de calificativ în mod neoficial nu poate echivala cu o comunicare a actului, în sensul celor prevăzute expres de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
În consecință, tribunalul nu putea aprecia că simpla cunoaștere a calificativului echivala cu comunicarea acestuia, astfel că nu putea reține sub nicio formă excepția tardivității formulării cererii.
Pentru aceste considerente, recurenta a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea sentinței recurate, având drept consecință respingerea excepției tardivității, urmând să se trimită cauza Tribunalului Olt în vederea judecării fondului.
II. În măsura în care instanța va reține cauza spre rejudecare, a solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată, pentru considerentele detaliate în acțiune, pe care le reiterează pe scurt: apreciază că acțiunea sa este formulată în termen, în condițiile în care nu a avut cunoștință despre conținutul actului contestat și o decizie, în acest sens, nu există.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prioritar, Curtea menționează că, în raport de data introducerii cererii principale de chemare în judecată, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Noului Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, întrucât, conform normelor tranzitorii cuprinse la art. 24 din N.C.proc.civ. "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare";.
Criticile formulate în cererea de recurs asupra pretinsei nelegalități a sentinței nu au fost sistematizate de către recurentă în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 N.C.proc.civ., însă, în raport de criticile formulate, se impune analizarea soluției pronunțată de către instanța de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă, conform cu care: "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material";.
Curtea menționează că dreptul recurentei reclamante de a sesiza instanța de contencios administrativ trebuia exercitat în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată și completată.
Dispozițiile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevăd că, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau interes legitim, poate solicita instanței anularea actului administrativ, repararea pagubei cauzate și eventual reparații pentru daune morale.
Legea nr. 554/2004 reglementează prin art. 11 două categorii de termene pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin. 5: un termen de prescripție cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect stingerea dreptului la acțiune (art. 11 alin. 1) și un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice și care nu poate fi depășit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției avute în vedere la alin. 1, astfel cum prevede art. 11 alin. 2.
Termenul de prescripție de 6 luni este aplicabil în cazul cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei. Acest termen începe să curgă de la date diferite, în funcție de obiectul acțiunii.
Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situație de excepție de la regula prescriptibilității acțiunii în termenul de 6 luni și devine aplicabil numai dacă acțiunea nu a fost introdusă în termenul de 6 luni din motive temeinice. Acest termen se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii, în funcție de obiectul acțiunii, potrivit regulilor configurate la alin. 1.
Prin alin. 2 al art. 11, legiuitorul a înțeles să limiteze la 1 an perioada de așteptare a răspunsului la o cerere, obligând subiectele de drept să depună diligențe și să nu tergiverseze introducerea acțiunii în contencios administrativ.
În speță, în mod corect a apreciat instanța de fond că a intervenit decăderea din dreptul de a formula acțiunea în condițiile în care recurenta reclamantă nu a formulat acțiunea în contencios în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Așa cum corect a reținut instanța de fond, după formularea plângerii prealabile nr. 2070/25.10.2013 și soluționarea acesteia, conform adresei nr. 2197 din 12.11.2013 emisă de pârâtă (fila 63 dosar fond), reclamanta nu a introdus cererea de chemare în judecată în termenul de 6 luni de prescripție și nici în termenul imperativ de 1 an prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, deși cunoștea modul de soluționare al plângerii, dovadă fiind numeroasele sesizări pe care aceasta le-a formulat către Inspectoratul Școlar Județean Olt, la care a primit răspunsurile depuse de aceasta la dosarul cauzei odată cu cererea de chemare în judecată.
În raport de momentul comunicării răspunsului la plângerea prealabilă se calculează termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. 1 lit. a din Legea nr. 554/2004 pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termen care nu a fost respectat în cauză, în condițiile în care acțiunea în anularea actului administrativ a fost înaintată instanței la data de 30.12.2015 (data poștei) și a fost înregistrată la instanță la data de 04.01.2016, așadar cu mult peste termenul prevăzut de dispozițiile legale.
În aceste condiții, pasivitatea recurentei reclamante nu poate fi justificată prin susținerea referitoare la necomunicarea actului, o astfel de atitudine fiind de natură a afecta principiul securității raporturilor juridice născute în temeiul actului respectiv, precum și caracterul definitiv al actului administrativ.
Curtea menționează și faptul că lipsa comunicării nu este o cauză de nulitate a actului administrativ, cauzele de nulitate raportându-se la momentul emiterii actului administrativ, fiind necesar să existe la momentul adoptării acestuia.
Comunicarea actului este o procedură ulterioară ce nu afectează valabilitatea acestuia, ci produce efecte în privința termenului de contestare a actului și a momentului de la care începe să curgă acest termen.
Curtea constată că nimic nu a împiedicat pe recurenta reclamantă ca, după soluționarea plângerii prealabile conform adresei nr. 2197 din 12.11.2013, să se adreseze instanței de judecată.
Curtea constată că în mod corect instanța de fond a analizat excepția invocată, întrucât reclamanta a avut cunoștință de actul emis de autoritatea pârâtă, acesta fiind momentul declanșator al vătămării.
Nu poate fi primită apărarea recurentei reclamante, în sensul că nu a fost comunicat actul administrativ atacat, întrucât reclamanta a avut cunoștință de conținutul acestuia, atâta timp cât a formulat plângere prealabilă înregistrată la nr. 2070/25.10.2013 și soluționată conform adresei nr. 2197 din 12.11.2013 emisă de intimata pârâtă.
Soluția primei instanțe, în sensul respingerii cererii reclamantei, ca fiind tardiv formulată, se bazează pe interpretarea corectă a dispozițiilor art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, criticile recurentei reclamante fiind neîntemeiate.
În jurisprudența Curții Constituționale a României și a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură și stabilirea sancțiunilor ce operează în cazul nerespectării lor nu sunt de natură a încălca art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acestea fiind restricții admise, întrucât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal, în substanța sa.
Din perspectiva sistemului european al drepturilor omului, în hotărârea Golder împotriva Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că pot fi aduse restricții dreptului de acces la justiție întrucât acest drept, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și nevoile indivizilor.
Curtea Europeană a statuat că revine în primul rând instanțelor naționale competența de a interpreta legislația internă, fiind vorba în special de reguli de natură procedurală, rolul său limitându-se la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări (Cauza Tejedor H. împotriva Spaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1997). Cu toate acestea, având în vedere că reglementarea privind formalitățile și termenele ce trebuie respectate este menită să asigure buna administrare a justiției și respectul principiului securității juridice, cei interesați trebuie să se poată aștepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare (Cauza Stone Court T. D. S.A. împotriva Spaniei, 2003).
Curtea menționează faptul că stabilirea unor condiționări pentru introducerea unor acțiuni în justiție nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la justiție și la un proces echitabil, deoarece legiuitorul poate institui în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și modalitățile stabilite de lege.
În raport de soluția pronunțată de către instanța de fond și menținută de către instanța de control judiciar, Curtea constată că este de prisos să fie examinate celelalte susțineri ale recurentei reclamante formulate în prezenta cale de atac.
Analizând argumentele instanței de fond, Curtea reține că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări și interpretări a dispozițiilor legale, sentința recurată fiind legală, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ.
Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul declarat va fi respins ca nefondat.
| ← Acţiune în constatare că munca prestată se încadrează în... | Funcţionarii publici cu statut special – poliţist pensionat.... → |
|---|
