Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare promovate cu încălcarea regulii unanimităţii coproprietarilor. Partajul voluntar al bunului imobil între coproprietari. Condiţii
| Comentarii |
|
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
C. civ., art. 480, art. 481, art. 730 alin. (1), art. 977, art. 978
Decretul nr. 92/1950
Acţiunea în revendicare este inadmisibilă dacă este promovată de un coindivizar, pentru că se încălcă regula unanimităţii coindivi-zarilor. Dacă însă, anterior, intervenise între coindivizari partajul, coproprietarul în lotul căruia revenise bunul şi care, prin ipoteză, a pierdut posesia acestuia are deschisă acţiunea în justiţie pentru protecţia dreptului său.
înţelesul noţiunii de partaj, indiferent că este voluntar sau judiciar, este acela de operaţiune prin care bunurile stăpânite pe cote-părţi sunt trecute, potrivit cu întinderea cotelor respective, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coindivizari. Obiect al partajului succesoral îl constituie bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ce se găsesc în patrimoniul defunctului transmise asupra moştenitorilor.
Pentru validitatea împărţelii voluntare trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii cerute de art. 730 alin. (1) C. civ.: toţi coindivizarii să fie prezenţi; să aibă capacitate de exerciţiu deplină şi să fie de acord cu realizarea împărţelii pe această cale şi cu clauzele convenţiei.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, împărţeala se poate realiza „fără îndeplinirea vreunei formalităţi” (art. 730 C. civ.), deci în orice formă, inclusiv verbală, dovada ei urmând a fi făcută potrivit dreptului comun (art. 1191 C. civ.). Ca urmare, existenţa înţelegerii de împărţeală trebuie să fie neîndoielnică, ea neputând rezulta decât din stări de fapt recunoscute de moştenitori.
Cu alte cuvinte, ceea ce caracterizează un act de partaj voluntar nu sunt anumiţi termeni utilizaţi al căror sens ar putea
avea o semnificaţie juridică echivocă, ci scopul urmărit prin convenţie, anume acela de a pune capăt, total sau parţial, stării de indiviziune existente între copartajanţi.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 7436 din 25 septembrie 2006, nepublicată
Prin acţiunea civilă din 4 decembrie 2002 introdusă la Tribunalul Municipiului Bucureşti, reclamanta G.A.R., reprezentată de mandatarul
D.M., a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, S.R. şi
A.M. solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul evaluat provizoriu la suma de 7 miliarde lei compus din teren în suprafaţă de 213,19 mp şi construcţia C (fostul corp B) având subsol, parter, etaj şi mansardă situat în Bucureşti, sectorul 2.
Motivând acţiunea, reclamanta a susţinut că imobilul a constituit coproprietatea părinţilor săi M.M. şi M.E., fratelui său M.A.G. şi numitei M.A.R., a fost raţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 pe numele tatălui său M.M., apartamentul nr. 1 fiind vândut de SC A. SA pârâtei S.R. la data de 25 noiembrie 1997, apartamentul nr. 2 a fost vândut de SC A. SA pârâtei A.M. la data de 16 ianuarie 1998, iar construcţia din corpurile A şi C din imobil, împreună cu terenul aferent acestora, au fost restituite reclamantei şi moştenitoarei M.N. prin hotărâri judecătoreşti şi dispoziţia Primarului general al Municipiului Bucureşti. A mai susţinut reclamanta că arc drepturi exclusive asupra părţii revendicate din imobil în calitatca sa de unică moştenitoare a părinţilor săi şi, ca urmare a convenţiei intervenite în anul 2001 între ea şi M.N., moştenitoare în calitate de soţie supravieţuitoare a fratelui reclamantei M.A.G.
Cu privire la titlul statului, reclamanta a susţinut că nu este valabil pentru că a fost dobândit în temeiul unui act normativ aflat în vădită contradicţie cu legislaţia României de la acea dată şi cu prevederile art. 17 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dar şi pentru că naţionalizarea s-a făcut doar pe numele unuia dintre proprietarii coindivizari ai imobilului. Cu referire la titlurile pârâtelor persoane fizice cumpărătoare ale celor două apartamente componente ale corpului B revendicat, aceeaşi reclamantă a arătat că provin de la un non dominus, deoarece SC A. SA nu era titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor vândute. Concluzionând, reclamanta a pretins că titlul său este mai vechi şi mai bine caracterizat, cerând instanţei să-l compare în raport cu titlurile opuse de pârâţi şi să hotărască în sensul solicitat prin petitul acţiunii.
Ulterior, reclamanta a completat motivarea acţiunii, susţinând că lipsa de valabilitate a titlului statului derivă şi din faptul că imobilul a
fost naţionalizat de la autorul său M.M., persoană exceptată de la naţionalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, întrucât avea profesia de avocat.
Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 578 din 12 septembrie 2003, prin care a respins ca inadmisibilă acţiunea dedusă judecăţii sale.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 48A din 18 martie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia civilă şi pentru conflicte şi litigii de muncă.
Pentru a hotărî astfel, instanţele au cercetat convenţia nr. 4494 din
19 septembrie 2001 intervenită între reclamantă şi M.N., concluzionând că aceasta nu are semnificaţia dată de reclamantă de act de partaj voluntar şi nici nu transmite reclamantei calitatea de moştenitoare la succesiunea lui M.M., la care aceasta a renunţat, astfel încât asupra imobilului în litigiu, pe calea transmiterilor şi retransmiterilor succesorale, reclamanta este comoştenitoare cu un drept de 1/4 alături de M.N. al cărei drept este de 3/4. Ca urmare, s-a statuat că acţiunea în revendicare a fost introdusă inadmisibil de către una dintre coindivizare (reclamanta) având un drept de 1/4 din imobil, care, nefiind titulara unui drept exclusiv de proprietate, a încălcat regula unanimităţii coindivizarilor.
Reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei date în apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel. Printr-un prim motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în caracterizarea convenţiei cercetate, statuând concomitent că M.N. nu a renunţat la drepturile sale succesorale şi că oriec renunţare ulterioară a acesteia este lipsită de efect juridic.
Invocând cazul de casarc prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a pretins că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia prin aceea că a calificat greşit convenţia examinată, neobservând că, indiferent de modul de exprimare conţinut de către acel înscris, concluzia neechivocă nu poate fi decât că el constituie un act de partaj voluntar, punând capăt stării de indiviziune şi transmiţând reclamantei proprietatea exclusivă asupra corpului C din imobilul revendicat.
In fine, prin ultimul motiv de recurs, încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susţinut încălcarea prevederilor art. 480 şi 481 C. civ., precum şi a legilor de reparaţie în
materia imobilelor preluate abuziv în timpul regimului comunist. Caracterizând ca nevalabil partajul, instanţa de apel a instituit un raţionament care ar lăsa fară efecte juridice dispoziţiile legale mai sus enunţate, în sensul că niciun moştenitor al foştilor proprietari nu este proprietar sau coproprietar şi deci nu ar putea încheia acte de partaj şi nu ar putea transmite aceste imobile pe cale succesorală.
De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 730 alin. (1) C. civ., considerând că actul de partaj nu este valabil, pentru că nu este încheiat în formă autentică aci validitatem, deşi textul invocat de reclamantă prevede că „dacă toţi erezii sunt prezenţi şi majori, se pot împărţi între dânşii, oricum ar voi fară îndeplinirea vreunei formalităţi”, dar şi prevederile art. 977 şi art. 978 C. civ. referitoare la regulile interpretării actelor juridice, neobservând că voinţa părţilor din convenţia în cauză a fost de a partaja între ele bunurile succesorale rămase de pe urma autorilor lor.
înalta Curte s-a declarat competentă material a judeca prezentul recurs, asupra căruia constată cele ce succed. Soluţiile date cauzei şi susţinerile din recurs au ca temei interpretarea convenţiei intervenite între G.A.R. şi M.N. prin acte sub semnătură privată legalizate notarial la data de 19 septembrie 2001 din al căror conţinut rezultă următoarele: G.A.R. a renunţat la orice drept carc i-ar reveni asupra corpului A şi terenului aferent din imobilul situat în Bucureşti, str. M.E. (fostă R.) nr. 99-107, fostă proprietate a fratelui său M.A.G.; M.N. a renunţat la orice alte cote-părţi ce i-ar putea reveni de pe urma defunctului M.A.G., limitându-se strict la drepturile conferite prin prezenta convenţie de către G.A.R. asupra altor bunuri din succesiunea aceluiaşi defunct.
înţelesul noţiunii de partaj (împărţeală), indiferent că este voluntar sau judiciar, este acela de operaţiune prin care bunurile stăpânite pe cote-părţi sunt trecute, potrivit cu întinderea cotelor respective, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coindivizari. Obiect al partajului succesoral îl constituie bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ce se găsesc în patrimoniul defunctului transmise asupra moştenitorilor.
Pentru validitatea împărţelii voluntare (prin bună învoială) trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii cerute de art. 730 alin. (1) C. civ.: toţi coindivizării să fie prezenţi; să aibă capacitate de exerciţiu deplină şi să fie de acord cu realizarea împărţelii pe această cale şi cu clauzele convenţiei. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, ceea ce este cazul în speţă, împărţeala se poate realiza „fară îndeplinirea vreunei formalităţi” (art. 730 C. civ.), deci în orice formă, inclusiv verbală,
dovada ci urmând a fi făcută potrivit dreptului comun (art. 1191 C. civ.). Ca urmare, existenţa înţelegerii de împărţeală trebuie să fie neîndoielnică, ea neputând rezulta decât din stări de fapt recunoscute de moştenitori. Cu alte cuvinte, ceea ce caracterizează un act de partaj voluntar nu sunt anumiţi termeni utilizaţi al căror sens ar putea avea o semnificaţie juridică echivocă, ci scopul urmărit prin convenţie, anume acela de a pune capăt, total sau parţial, stării de indiviziune existente între copartajanţi.
In concret, termenii de „renunţare la orice drept” asupra unora dintre bunurile care au compus masa succesorală, folosite reciproc de
G.A.R. şi M.N., au ca scop individualizarea drepturilor lor exclusive, copartajantei M.N. revenindu-i astfel un bun determinat (corpul A) din construcţia ce s-a aflat în patrimoniul defunctului M.A.G., delimitat de restul construcţiei asupra căruia M.N. a recunoscut dreptul coparti-cipantei G.A.R. Este astfel neîndoielnic că M.N., ca efect al voinţei sale vădit exprimate prin actul de partaj voluntar, nu mai pretinde niciun drept asupra imobilului care face obiectul acţiunii în revendicare introdusă de G.A.R.
Aşadar, în mod greşit instanţele au statuat că imobilul în litigiu constituic proprietate coindiviză, fiind nelegale soluţiile date cauzei pe calc de cxcepţie, cu consecinţa refuzului de a cerecta fondul pricinii.
In raport cu toate cele ce preccd şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (5) coroboratc cu art. 313 C. proc. civ., instanţa supremă va admite recursul, va casa hotărârile date în cauză şi va trimite pricina spre rejudcearc în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti.
| ← Hotărâre de partaj pronunţată în lipsa unui titlu de... | Imobil preluat abuziv, fără titlu, de stat şi transmis în... → |
|---|
