Neachitarea întregului preţ nu reprezintă un element de natură să împiedice pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare
| Comentarii |
|
împrejurarea că diferenţa de preţ (peste avansul convenit şi achitat) nu a fost încă plătită constituie un aspect ce ţine de executarea contractului de vânzare-cumpărare valabil încheiat, şi nu de valabilitatea acestuia. în consecinţă, nu se poate susţine că neplata restului de preţ atrage neîndeplinirea cerinţelor vânzării. Susţinerea privind privilegiul vânzătorului ce grevează bunul înstrăinat este o constatare favorabilă promitenţilor-vânzători, deoarece privilegiul vânzătorului garantează acestora recuperarea integrală a preţului convenit la înstrăinarea unui bun.
C.A. Bucureşti, s. a IX-a civ. şi propr. int., dec. nr. 44R din 22 ianuarie 2009
Prin cererca de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 06.09.2007, reclamanta O.N. a chemat în judecată pe pârâţii T.H. şi T.B., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul situat în oraş
M., (...), jud. I. In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 02.07.2007 a cumpărat de la pârâţi, pentru preţul de 10.000 euro, imobilul apartament situat în M., (...), jud. I., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2081/02.07.2007 de către BNP U.P. în drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 111 CPC. Pârâţii nu au formulat întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr. 2012 din 23.10.2007, Judecătoria C. a admis acţiunea formulată de reclamantă, a constatat că între părţi a intervenit vânzarea-cumpărarea imobilului - casă de locuit situat în oraş M., (...), jud. I., pentru preţul de 40.000 euro, precum şi faptul că hotărârea pronunţată ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare, a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de câte 750 lei (RON), fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătoria a reţinut că între părţi a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2081/02.07.2007 de către BNP U.P. cu privire la imobilul apartament situat în oraş M., (...), jud. I., pentru preţul de 40.000 euro. A reţinut prima instanţă că pârâtul T.H. a recunoscut la interogatoriu faptul că a fost programat la notariat pentru perfectarea actelor de vânzare-cumpărare la data de 15.08.2007, iar reclamanta l-a rugat de mai multe ori să se prezinte la notariat. Răspunsurile date la interogatoriu se coroborează cu declaraţia martorului G.N., care a arătat că a fost împreună cu reclamanta la pârâtul T.H. pentru a-1 lua la notariat, de cel puţin 5 ori, însă acesta a refuzat pe
motiv că nu are actele. In consecinţă, faţă de cele reţinute mai sus, de refuzul nejustificat al pârâtului de a se prezenta la notariat, instanţa a dispus admiterea acţiunii şi constatarea vânzării-cumpărării intervenite între părţi a imobilului casă de locuit menţionat.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii T.H. şi T.B., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, la data de 13.06.2008.
Prin decizia civilă nr. 22A/12.01.2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a dispus ca hotărârea să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, situat în Oraşul M., (...), jud. I., între pârâţi, în calitate de vânzători, şi reclamantă, în calitate de cumpărător, la preţul de
40.000 euro, din care s-a achitat la data de 02.07.2007 suma de 10.000 euro, a eliminat din dispozitivul hotărârii menţiunea privind constatarea intervenirii vânzării şi a menţinut celelalte dispoziţiile ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a constatat că criticile apelanţilor prin care aceştia invocă faptul că instanţa de fond le-a încălcat dreptul la apărare, nepermiţându-le să ia cuvântul, să propună şi să administreze probe în combaterea cererii de chemare în judecată, sunt neîntemeiate. Astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de
23.10.2007, la termenul de propunere a probatoriilor, apelantul T.H. a învederat instanţei de fond faptul că nu înţelege să propună probe în combaterea susţinerilor părţii adverse, iar apelanta T.B. nu s-a prezentat în faţa instanţei de fond pentru a propune probe, împrejurare din care instanţa a reţinut că apelanţii au avut posibilitatea efectivă în faţa primei instanţe de fond de a-şi susţine interesele procesuale prin cererea de administrare de probe, aspect în privinţa căruia au rămas în pasivitate.
A reţinut tribunalul că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, autentificat sub nr. 2081/02.07.2007 de către BNP U.P. cu privire la imobilul apartament situat în oraşul M., (...), jud. I., pentru preţul de 40.000 euro, nu are un caracter translativ de proprietate, el însă creează obligaţia pârâţilor de a încheia la data stabilită contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică. Altfel spus, antecontractul de vânzare-cumpărare a creat în sarcina părţilor o obligaţie de a face personală şi patrimonială, prescriptibilă extinctiv în termenul general de prescripţie, aceea de a încheia la termenul stabilit actul preconizat în forma autentică, iar dreptului promitenţilor-cumpărători de a solicita perfectarea actului în forma autentică îi corespunde obligaţia corelativă a promitenţilor-vânză-tori de a încheia actul în forma autentică.
Pentru a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de vânzare-cumpărare, instanţa trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condiţiilor de validitate de fond şi de formă aferente contractului de vânzare-cumpărare, mai puţin consimţământul promitenţilor-vânzători la încheierea contractului, contract pe care instanţa trebuie să îl suplinească tocmai prin pronunţarea
unei astfel de hotărâri. In această privinţă, instanţa a reţinut, din probele administrate atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel, faptul că neperfec-tarea contractului de vânzare-cumpărare în forma autentică s-a datorat atitudinii culpabile a apclanţilor-pârâţi, care nu au înţeles să se prezinte la notariat în vederea finalizării obligaţiilor asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat faptul că apelanţii-pârâţi au fost invitaţi să se prezinte la notariat de către intimaţii-apelanţi în vederea perfectării contractului în formă autentică, precum şi faptul că aceştia din urmă au fost de acord să îşi îndeplinească obligaţia de plată a diferenţei de preţ în cuantum de 30.000 euro, însă apelanţii au fost cei care
au refuzat perfectarea actului în formă autentică. In acest sens, instanţa a reţinut din răspunsul la întrebarea nr. 4 din interogatoriul luat pârâtului
T.H. de cătrc reclamant faptul că acesta din urmă a insistat ca părţile să se deplaseze la notar în vederea perfectării actului în forma autentică, însă apelantul a refuzat să se prezinte la notar, invocând varii motive.
Toată această atitudine a apelanţilor-pârâţi se subsumează nerespec-tării obligaţiilor contractuale asumate de cătrc aceştia prin semnarea antecontractului de vânzare-cumpărare, ignorând prevederile art. 969 C. civ. 1864, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Art. 1073 C. civ. 1864 prevede că creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare, iar art. 1077 C. civ. 1864 stabileşte că „Nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat de a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului”. Art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 stabileşte că, dacă ulterior încheierii unui antecontract de vânzare-cumpărare care priveşte terenuri cu sau fară construcţii, una dintre părţi refuză încheierea contractului, partea care şi-a îndeplinit obligaţia poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de
vânzare-cumpărare. In consecinţă, instanţa poate dispune ca cea mai bună reparaţie în natură a prejudiciului suferit de creditor să fie chiar încheierea contractului la care debitorul s-a obligat.
Constatând că imobilul se găseşte încă în patrimoniul promitenţi-lor-vânzători, iar antecontractul de vânzare-cumpărare conţine toate elementele contractului de vânzare-cumpărare, inclusiv preţul imobilului, instanţa a reţinut că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, însă tribunalul a considerat necesară desfiinţarea în parte a hotărârii atacate, în sensul că, în privinţa preţului vânzării, a constatat faptul că din suma de 40.000 euro, ce reprezintă preţul total al vânzării, la data de 02.07.2007 a fost achitată suma de 10.000 euro de către promitenţii-cumpărători, în privinţa diferenţei de preţ neachitate promitenţii-vânzători având un drept de creanţă împotriva promitenţilor-cumpărători, drept de creanţă care este garantat de privilegiul vânzătorului de imobile asupra lucrului vândut pentru recuperarea preţului vânzării.
Instanţa a reţinut faptul că acţiunea prin care se solicită instanţei pronunţarea unei hotărâri de vânzare-cumpărare are natura juridică a unei acţiuni în realizarea dreptului, efectele acestei hotărâri judecătoreşti fiind constitutive de drepturi, aceasta nefiind o acţiune în constatare. Din acest punct de vedere, menţiunea din cuprinsul sentinţei apelate în sensul că se constată intervenită vânzarea este nelegală, întrucât efectele acestei hotărâri judecătoreşti nu retroactivează, iar hotărârea pronunţată în această cauză nu are un caracter declarativ, ci un caracter constitutiv de drepturi.
împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâţii. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia
a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, la data de
26.05.2009.
Recurenţii-pârâţi T.B. şi T.H. au solicitat desfiinţarea în totalitate a deciziei instanţei de apel şi a sentinţei instanţei de fond - Judecătoria C.,
iar pe fond, respingerea în totalitate a acţiunii. In dezvoltarea motivelor de critică, recurenţii-pârâţi au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi pct. 7 CPC, arătând că instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, în mod total greşit au reţinut că reclamanta-intimată O.N. şi-a îndeplinit obligaţia din antecontractul de vânzare-cumpărare, iar atitudinea culpabilă pentru nefinalizarea vânzării le aparţine în exclusivitate pârâţilor. Nu există la dosarul cauzei dovada că aceasta a respectat obligaţiile asumate, dovadă pe care era obligată să o facă în faţa instanţei (cine face o afirmaţie în faţa instanţei trebuie să o dovedească), şi anume: nu există notificare prin care să se arate că au fost chemaţi la notariat, adresa notarului, ora de prezentare etc.; nu există încheierea notarului prin care să se ateste faptul că la data din antecontract, la ora stabilită prin notificare, recurenţii-pârâţi nu au fost prezenţi la notariat, iar O.N. s-a prezentat cu banii ce reprezentau diferenţa preţului vânzării, suma de 30.000 euro. Nu numai că reclamanta-intimată nu a făcut dovada că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, aşa cum reţin cele două instanţe, dar din probele administrate în cauză nu reiese că recurenţii-pârâţi ar fi avut o atitudine culpabilă. Răspunsurile date la interogatoriu de T.H., în sensul că nu a mai fost de acord cu încheierea contractului, vizează perioada ulterioară datei prevăzute în antecontract, ceea ce presupune o efectuare benevolă a contraprestaţiei, părţile nemaifiind ţinute de un termen care a fost depăşit. Nu există elemente care să facă aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 - „partea care şi-a îndeplinit obligaţia poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare” atât timp cât nu există elemente că această „obligaţie” a fost realizată.
Pe de altă parte, trebuie dovedită şi atitudinea lor culpabilă, iar probele existente la dosar dovedesc contrariul: în faţa instanţei de apel a fost administrată proba testimonială, ce a atestat faptul că recurenţii-pârâţi s-au prezentat cu actele la notariat, lucru recunoscut şi de intimată, însă contractul nu a fost încheiat deoarece aceasta nu a avut banii ce constituiau
preţul vânzării. In argumentarea hotărârii instanţei de apel, se susţine că „instanţa trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condiţiilor de validitate, de fond şi de formă aferente contractului de vânzare-cumpărare, mai puţin consimţământul promitenţilor-vânzători la încheierea contractului”. Instanţa, în mod greşit, stabileşte care sunt „condiţiile de validitate de fond" ale contractului şi că acestea au fost îndeplinite, atât timp cât preţul nu a fost plătit (40.000 euro), fiind achitat doar avansul de 10.000 euro.
In lipsa preţului carc ţine de esenţa contractului de vânzare-cumpărare, nu există un astfel de contract.
Reclamanta, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, trebuia să consemneze pe seama şi la dispoziţia „vânzătorilor” preţul (diferenţa de 30.000 euro). Ca atare, nu sunt îndeplinite condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare pentru ca instanţa să pronunţe
o astfel de hotărâre. In mod greşit sunt aplicate dispoziţiile legale din materia vânzării-cumpărării atunci când instanţa face vorbire de „privilegiul vânzătorului de imobile pentru neplata preţului”, încălcând atât dispozi-
ţiile legale, cât şi cele contractuale. In antecontractul încheiat de părţi s-a stipulat referitor la încheierea unui contract cu prestaţie ano ictu, adică plata preţului să coincidă cu transferul de proprietate, iar nu un contract cu prestaţie succesivă, în care preţul să fie plătit în rate. Instanţa îi obligă, practic, să accepte clauze cu care nu au fost de acord. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 CPC.
Recurenta-reclamantă O.N. a solicitat admiterea recursului împotriva sentinţei recurate ca fiind netemeinică şi nelegală, casarea sentinţei date de către instanţa de apel şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
In dezvoltarea motivelor de critică, recurenta-reclamantă a arătat că prin petitul acţiunii a solicitat ca instanţa să dea o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul situat în oraşul M., (...), jud. I. Totodată, a arătat că la data de 02.07.2007 a cumpărat de la intimaţii-pârâţi imobilul apartament situat la adresa menţionată mai sus pentru suma de 10.000 euro, conform antecontractului de vânzare-cumpă-rare autentificat sub nr. 2081/02.07.2007 de către BNP U.P., com. V., jud.
I., conform prevederilor art. 1073 şi urm. C. civ. 1864. Instanţa de apel a dat o hotărâre netemeinică şi nelegală, neconformă cu art. 261 CPC, în sensul că nu a analizat toate probele existente la dosar şi nu a expus toate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. A solicitat să se constate existenţa vânzării-cumpărării în condiţiile dispoziţiile art. 1294 C. civ. 164, iar instanţa nu a constatat că, în fapt, vinderea acestui imobil a fost o convenţie prin care cele două părţi se obligă între sine. Instanţa, în niciun moment, nu a analizat antecontractul de vânzare-cumpărare şi nu a făcut vorbire de clauza penală privind obligaţii reciproce dintre părţi.
Consideră că prin dispozitivul instanţei de apel s-a încălcat dreptul său la proprietate, întrucât a eliminat din dispozitivul hotărârii instanţei de fond menţiunea privind constatarea vânzării-cumpărării. Arată că, potrivit prevederilor art. 129 alin. (5) CPC, instanţa nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză în baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii în scopul
pronunţării unei hotărârii temeinice şi legale. In acest sens, nu s-a ţinut
cont de obligaţia de a face. In mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a eliminat din dispozitivul hotărârii menţiunea constatării intervenirii vânzării, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 6 CPC, instanţa
a acordat mai mult decât s-a cerut. In conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 CPC, hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii. Consideră că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit al acestuia. Faţă de cele arătate, hotărârea este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6-9 CPC.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de critică mai sus expuse, curtea a constatat că recursurile sunt nefondate.
In ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii-pârâţi, curtea a constatat că, faţă de natura căii de atac şi de cauzele de nelegalitate reglementate strict şi limitativ de art. 304 CPC, stabilirea situaţiei de fapt şi evaluarea probatoriului administrat revin exclusiv instanţelor de fond, astfel încât, în lipsa unor probatorii suplimentare administrate în recurs, instanţa de recurs îşi limitează cenzura la chestiunile de nelegalitate invocate de recurent şi la cele ce pot fi invocate din oficiu potrivit art. 306 CPC.
Prin urmare, de vreme ce instanţa de apel a constatat că din probatoriul administrat a rezultat refuzul recurenţilor-pârâţi de a se prezenta la notariat pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentificată, are a analiza în ce măsură în cauză sunt îndeplinite cerinţele legale pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Or, nu s-a reţinut ca probată de instanţele de fond chestiunea invocată, a justificării refuzului pârâţilor de a se prezenta la notariat prin lipsa sumei necesare pentru achitarea restului de preţ de către reclamantă, astfel că nu este întemeiată susţinerea în sensul că cea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare a fost aceasta din urmă. De asemenea, nu s-a reţinut că recurenţii-pârâţi s-au prezentat la notariat pentru încheierea actului, ci
că au refuzat constant acest lucru. In aceste condiţii, culpa pentru neexecutarea obligaţiei asumate de încheiere a actului revine recurenţilor-pârâţi, în mod corect fiind soluţionată acţiunea având ca scop aducerea la îndeplinire pe cale judiciară a acestei obligaţii.
In privinţa preţului, a cărui lipsă a fost invocată de recurenţii-pârâţi, în sensul că aceasta ar reprezenta o condiţie de validitate a contractului de vânzare-cumpărare (neîndeplinită în cauză, în opinia lor), curtea menţionează că se impune a face distincţie între convenirea unui preţ de către părţile vânzării-cumpărării şi executarea obligaţiei de plată a acestuia. Prin urmare, câtă vreme preţul viitoarei vânzări a fost convenit de recurenţii-pârâţi şi recurenta-reclamantă, nu se poate spune că vânzarea
ce se consideră încheiată ca efect al admiterii acţiunii nu este valabilă în
lipsa preţului. împrejurarea că diferenţa de preţ (peste avansul convenit şi achitat) nu a fost încă achitată constituie un aspect ce ţine dc executarea contractului de vânzare-cumpărare valabil încheiat, şi nu de valabilitatea
acestuia. In consecinţă, recurenţii-pârâţi nu pot susţine că neplata restului de preţ atrage neîndeplinirea cerinţelor vânzării, constatate de instanţa de apel, iar susţinerea acesteia privind privilegiul vânzătorului ce grevează bunul înstrăinat este, în realitate, o constatare favorabilă recurenţilor-pârâţi vânzători, deoarece privilegiul vânzătorului garantează acestuia recuperarea integrală a preţului convenit la înstrăinarea unui bun.
In privinţa recursului declarat de recurenta-reclamantă, curtea a reţinut că primul motiv de critică vizează nemotivarea deciziei instanţei de apel, motiv pe curtea îl găseşte nefondat, faţă de considerentele expuse mai sus, care au format convingerea instanţei de apel, astfel încât nu se poate susţine că hotărârea nu cuprinde aceste motive. Pe de altă parte, instanţa de apel nu era obligată a analiza toate probele administrate în cauză, ci numai pe acelea care prezentau relevanţă în soluţionarea pricinii, fiind obligată însă a primi sau înlătura motivat criticile din apel formulate de părţi, ceea ce a şi făcut.
Mai impută recurenta-reclamantă instanţei de apel că nu a interpretat corect convenţia încheiată între părţi, refuzând a constata intervenită vân-zarea-cumpărarea conform art. 1294 C. civ. 1864, însă şi această susţinere este neîntemeiată. Astfel, după cum în mod corect a arătat instanţa de apel, convenţia părţilor (prin care acestea au promis vânzarea, respectiv cumpărarea unui bun imobil) are valoarea unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare şi dă naştere în patrimoniile părţilor unor drepturi personale, de creanţă, respectiv de a solicita încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, Ia momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare şi la scadenţa obligaţiei de încheiere a contractului (după care obligaţia nu încetează, cum în mod greşit au susţinut recurenţii-pârâţi, ci devine exigibilă) nu se produc efectele specifice vânzării-cumpărării, după cum afirmă recurenta-reclamantă, astfel că în patrimoniul său nu a intrat un drept real de proprietate cu privire la bunul ce a făcut obiectul promisiunii.
Un astfel de drept se transmite numai la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate de instanţa judecătorească şi care ţine locul actului autentic dc vânzare-cumpărare, faţă de refuzul nejustificat al uneia dintre părţile
antecontractului de a-şi îndeplini obligaţia asumată. In aceste condiţii, în mod corect a înlăturat instanţa dc apel din dispozitivul sentinţei judecătoriei menţiunea privind constatarea intervenirii vânzării-cumpărării şi a dispus, în schimb, ca hotărârea pronunţată să ţină loc de act autentic
de vânzare-cumpărare, deoarece numai la momentul dispoziţiei instanţei (ce suplineşte, practic, consimţământul la vânzare refuzat de promitentul-vânzător) se produc efectele specifice vânzării.
A mai reţinut curtea, în privinţa criticii recurentei-reclamante, în sensul că instanţa de apel nu a făcut vorbire despre clauza penală din contract, că aceasta din urmă reprezenta acea parte a antecontractului prin care părţile conveneau modalitatea de aplicare. Aceste consideraţii teoretice au fost expuse pentru a facilita înţelegerea de către recurenta-reclamantă a împrejurării că, faţă de conţinutul cererii sale de chemare în judecată şi de scopul urmărit de aceasta, clauza penală cuprinsă în antecontractul de vânzare-cumpărare nu era operantă în speţă şi nu se impunea a fi analizată de instanţe.
Celelalte motive de critică formulate de recurentă nu pot fi primite, deoarece nu rezultă în concret ce se reproşează instanţei de apel, fiind numai o enumerare de motive de nelegalitate fară o legătură cu pricina. Astfel, s-a arătat de recurenta-reclamantă că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 129 alin. (5) CPC prin lipsa de rol activ, fară însă a se susţine în concret care au fost împrejurările rămase nelămurite în cauză după administrarea probelor în primă instanţă şi în apel, iar susţinerea în sensul că „nu s-a ţinut cont de obligaţia de a face” este complet străină de problemele în discuţie. Totodată, a imputat recurenta în mod generic instanţei de apel că a acordat mai mult decât s-a cerut, fară a detalia conţinutul acuzaţiei de plus petita, că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, fară a arăta în concret care sunt acestea, precum şi că s-a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, critică ce a fost analizată mai sus în cadrul unui motiv anterior de recurs, astfel că se constată că nici aceste motive nu pot fi primite.
In consecinţa celor arătate, văzând că nu se identifică nici motive de recurs ce pot fi invocate din oficiu, iar criticile formulate sunt nefondate, recursul a fost respins ca atare.
Notă. în acelaşi sens, a se vedea C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ. şi pt. min. şi fam., dec. nr. 1077 din 22 iunie 2009: „Prin art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 s-a prevăzut că, în situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract.
Unica obligaţie stabilită în sarcina promitentei-cumpărătoare este prevăzută astfel: «Preţul total al vânzării-cumpărării, pentru ambele terenuri, este de 120.400 euro, preţ din care eu, promitentul-vânzător, declar că am primit de la promitenta-dobânditoare, prin reprezentant, suma de 24.080 euro, echivalentul sumei de 80.668 lei (RON), urmând ca dife
renţa de 96.320 euro să o primesc de la promitenta-dobânditoare, prin reprezentant, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică». Termenul a fost prelungit succesiv prin actele adiţionale intervenite între părţi până la 18.05.2008. Aceasta înseamnă că părţile au legat naşterea dreptului de a pretinde plata diferenţei de preţ şi a obligaţiei corelative de plată a acestuia, de o condiţie suspensivă. Potrivit art. 1017 C. civ. 1864, condiţia suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde naşterea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative. Pe cale de consecinţă, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau a pronunţării hotărârii care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare, în sarcina promitentei-cumpărătoare nu s-a născut încă obligaţia de plată a preţului.
S-ar fi pus problema neîndeplinirii condiţiei instituite de art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, în situaţia în care părţile ar fi stipulat prin antecontract plata preţului sau cel puţin a unei părţi din acesta la un moment anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în principiu, prin stabilirea unui termen cert, adică a unei date calendaristice, iar promitentul-cumpărător nu şi-ar fi îndeplinit acea obligaţie la momentul sesizării instanţei. Din acelaşi considerent, nu era necesar ca apelan-ta-reclamantă să facă dovadă că are şi că a consemnat preţul stipulat în antecontract în favoarea promitentului-vânzător”.
| ← Hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.... | Invocarea excepţiei de neexecutare. Neplata integrală a... → |
|---|
