Opera dramatico-muzicală. Operă colectivă. Calitatea de autor şi calitatea de titular al drepturilor de autor. Drepturile regizorului
| Comentarii |
|
Legea nr. 8/1996, art. 6 alin. (2), art. 95
1. Originalitatea operei se datorează, în bună măsură, concepţiei regizorale, statutul de regizor nefiind contestat reclamantei; legea nu recunoaşte însă un drept de autor regizorului operei dramatico-muzicale (de altfel, nici celui al unei reprezentaţii teatrale), ca în cazul regizorului sau realizatorului unei opere cinematografice, acesta fiind doar titularul unor drepturi conexe, asimilat fiind de legiuitor, din acest punct de vedere, artiştilor interpreţi sau executanţi (art. 95).
2. Titularul dreptului asupra operei colective nu se confundă cu însuşi autorul operei, însă poate exercita toate celelalte prerogative morale, precum şi pe cele patrimoniale, care nu sunt la îndemâna coautorilor, după cum rezultă din interpretarea literală şi logică (prin metoda „dacă legea nu distinge, nici interpretul legii nu o poate face”) a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din lege.
Prin urmare, nu se poate reţine în sarcina pârâtei - care este titularul dreptului de autor asupra operei colective - vreo încălcare a drepturilor morale sau patrimoniale de natura celor pre
tinse (prin fixarea neautorizată a operei pe suport video, difuzarea acestei înregistrări prin cablu, exploatarea spectacolului fără consimţământul reclamantei).
C.A. Bucureşti, Secţia civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia civilă nr. 149/A din 26 aprilie 2005, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 985/16.11.2004 pronunţată în dosar nr. 3184/2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta I.E. în contradictoriu cu pârâta Asociaţia C.R.L. din România şi a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată.
In consecinţă, a recunoscut reclamantei calitatea de regizor al spectacolului „Visuri trandafirii” şi a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere din acţiunea principală, compensând cheltuielile de judecată.
în considerentele sentinţei, s-a reţinut că în luna august 2000 s-a încheiat între Consiliul Britanic România şi C.R.L. din România un contract pentru programe descentralizate de ajutor extern din partea comunităţii europene nr. S. 1-06, având ca obiect finanţarea în cadrul proiectului a spectacolului cu titlul „Visuri Trandafirii” (nr. proiect 1037).
Potrivit contractului, beneficiarul C.R.L. din România urma a primi o finanţare de maximum 23.056 euro, echivalentul a 80% din totalul costurilor eligibile, în termenii şi condiţiile stabilite prin contract, obligându-se să deruleze proiectul pe propria răspundere.
Tribunalul a redat conţinutul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din anexa II a contractului de finanţare, din care rezultă că proprietatea, posesia şi drepturile de proprietate industrială asupra rezultatelor proiectului, ca şi rapoartele şi orice alte documente referitoare la acestea vor trece asupra beneficiarului.
Proiectul a avut drept scop „oportunitatea de afirmare pe plan cultural a etnicilor din Jurilovca, având în vedere că lipsa unei activităţi culturale atractive, bazată pe valorile morale şi spirituale ale ruşilor lipoveni din Jurilovca, poate duce la pierderea identităţii etniei”, după cum reiese din contract, scop în care s-a pus în scenă un spectacol conceput după principiile unei piese de teatru, îmbinând muzica cu dansurile tradiţionale ale ruşilor lipoveni şi cu texte din
piesele intr-un act ale lui A.P. Cehov, rezultând un spectacol de music-hall.
In vederea derulării proiectului, între reclamantă şi pârâtă au fost încheiate contracte individuale de muncă pentru perioadă determinată, conform cărora reclamanta, în calitate de coordonator de proiect, urma a răspunde de eficienţa echipei manageriale şi diseminarea rezultatelor, reclamanta fiind, în acelaşi timp, regizorul spectacolului „Visuri Trandafirii” şi remunerată în această calitate cu un salariu lunar de 167,5 euro.
Prin urmare, deşi titulară a dreptului conex, în calitate de regizor al spectacolului, calitate recunoscută atât prin contractele încheiate, cât şi caietul-program, fiind de necontestat, totodată, că este iniţiatoarea proiectului, pe care l-a şi finalizat, producător al spectacolului şi, în consecinţă, titular al drepturilor privind reprezentarea acestuia este pârâta, conform contractului de finanţare încheiat cu Consiliul Britanic; ca atare, reclamanta nu este îndreptăţită a solicita pârâtei încetarea reprezentării spectacolului sau folosinţa costumelor realizate în cadrul spectacolului.
Tribunalul a constatat că reclamantei nu i-au fost încălcate drepturile morale decurgând din calitatea de regizor al spectacolului, astfel cum a pretins, din moment ce numele său în această calitate a fost menţionat în caietul-program al spectacolului şi preluat în recenziile apărute în presă.
Relativ la dreptul de opunere la orice utilizare prin care se aduc prejudicii grave persoanei titularului dreptului conex, s-a apreciat că difuzarea unor selecţii din spectacolul realizat, în cadrul unor emisiuni televizate, nu a constituit o încălcare a drepturilor reclamantei, ci s-a înscris în cadrul acţiunii de promovare a rezultatelor proiectului, în condiţiile în care pârâta, prin contractul de finanţare, şi-a asumat obligaţia reprezentării şi promovării spectacolului, reclamanta însăşi având obligaţii în acest sens, conform contractului individual de muncă.
Tribunalul a reţinut că pârâta este şi titular al drepturilor patrimoniale de reprezentare a spectacolului, având în vedere condiţiile speciale ale realizării acestuia, în cadrul proiectului finanţat prin program Phare, părţile implicate având a se conforma cerinţelor impuse prin contractul de finanţare şi acordul de parteneriat încheiat ulterior, apreciindu-se, în acelaşi context, că reclamanta a transmis dreptul patrimonial, rezultând din realizarea spectacolului, pârâtei - în calitatea de producător.
în motivarea sentinţei s-a mai arătat că sunt neîntemeiate şi pretenţiile privind recunoaşterea drepturilor de autor ale reclamantei asupra scenariului spectacolului şi costumelor realizate.
Activitatea de creaţie desfăşurată de reclamantă în calitate de coordonator de proiect şi regizor a constat în conceperea şi structurarea întregului spectacol, îmbinarea elementelor folclorice (dans, port, unelte specifice), adaptarea a două piese într-un act de Cehov, actul artistic astfel realizat fiind protejat prin recunoaşterea dreptului conex de regizor al spectacolului.
Prin prisma cerinţelor presupuse pentru protecţia operei în cadrul dreptului de autor, s-a reţinut că reclamanta trebuia să dovedească atât forma concretă de exprimare a operei, dreptul nefiind recunoscut în cazul ideilor, cât şi originalitatea operei.
Astfel, reclamanta trebuia să dovedească existenţa scenariului pentru proiectul „Visuri Trandafirii”, independent de realizarea întregului spectacol ca operă de sine-stătătoare, susceptibilă de aducere la cunoştinţă publică prin reproducere, de pildă prin publicare, şi având un caracter original.
Or, deşi la interogatoriul propus pentru administrare de către pârâtă reclamanta a afirmat că se află în posesia scenariului, acesta nu a fost depus la dosar, a reţinut Tribunalul, conchizând în sensul neîntrunirii cerinţei formei concrete de exprimare a operei pentru a beneficia de protecţie.
In ceea ce priveşte costumele, deşi din actele dosarului rezultă că reclamanta este creatoarea acestora, fapt necontestat, de altfel, de către pârâtă, s-a apreciat că nu s-a dovedit îndeplinirea condiţiei originalităţii pentru a se recunoaşte reclamantei calitatea de autor, costumele reprezentând într-o manieră stilizată portul popular al etniei.
Tribunalul a respins pretenţiile pârâtei-reclamante formulate prin ccrerca reconvenţională, întrucât nu s-a probat întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale pentru faptele pretinse în sarcina reclamantei în ceea ce priveşte crcarea unui prejudiciu pârâtei în cuantum de 570.000.000 lei şi însuşirea din încasări a sumei de 9.980.000 lei.
Totodată, s-a apreciat ca neîntemeiată ccrerca de obligare a reclamantei la restituirea costumelor, echipamentului şi recuzitei folosite în spectacol, întrucât acestea au fost predate C.R.L., potrivit clauzelor „Acordului de parteneriat” încheiat cu Primăria Jurilovca, în calitate de custode, conform art. 8 din Acord.
împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul pretenţiilor
formulate prin cererea de chemare în judecată şi respinse în mod greşit de către instanţă.
Cu privire la regia spectacolului şi coordonarea proiectului, s-a arătat că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că reclamanta este terţ faţă de contractul încheiat, iar acesta este, oricum, supus legii române.
Pentru a fi operat transmisiunea către pârâtă a drepturilor patrimoniale prin încheierea celor două contracte individuale de muncă, astfel cum a reţinut instanţa, era necesară întocmirea unor contracte de cesiune în sensul prevederilor exprese ale Legii nr. 8/1996, în speţă a unui contract de reprezentare teatrală, fie în cadrul contractului individual de muncă, fie separat, însă cu menţiuni obligatorii sub sancţiunea nulităţii, conform art. 58 alin. (1) din lege.
Apelanta a susţinut că, şi în ipoteza transmiterii „implicite” a drepturilor, cesionarul ar fi fost obligat să reprezinte opera în termenul stabilit, să permită autorului să controleze reprezentarea, să îi trimită programul, să asigure condiţii tehnice adecvate pentru reprezentarea teatrală, să comunice autorului numărul de reprezentaţii şi situaţia încasărilor.
In aceste condiţii, deşi s-a solicitat constatarea încălcării acestor drepturi, în mod greşit instanţa de fond se pronunţă doar cu privire la unul dintre drepturile morale recunoscute regizorului operei dramatico-muzicale, dreptul de a pretinde indicarea numelui la fiecare spectacol.
Apelanta a criticat, totodată, constatarea instanţei relativă la natura dreptului aparţinând regizorului operei dramatico-muzicale, arătând că, deşi s-a reţinut corect că acesta este doar titularul unor drepturi conexe (spre deosebire de regizorul/realizatorul unei opere audiovizuale, care este autor principal), s-a conchis eronat că pârâta este producător al spectacolului.
Referitor la scenariul spectacolului, apelanta a pretins că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că nu s-a dovedit forma concretă de exprimare a acestuia, neluând în considerare faptul că opera de creaţie intelectuală se bucură de protecţie oricare ar fi forma concretă de exprimare: orală, scrisă, forma combinând sunete şi cuvinte.
In acest context, dovada scenariului putea fi făcută prin orice mijloc de probă, inclusiv prin depunerea sa la dosar, însă în cauză a fost realizată cu înscrisuri şi martori.
Pe de altă parte, în virtutea rolului activ al instanţei, aceasta putea, chiar avea obligaţia de a pune în vedere părţilor să producă toate
dovezile ce erau apte să îi formeze convingerea, fapt care nu s-a întâmplat, s-a mai susţinut prin motivele de apel.
In ceea ce priveşte costumele, apelanta a criticat argumentul instanţei în susţinerea concluziei nedovedirii originalităţii - anume că acestea ar reprezenta într-o manieră stilizată portul popular al etniei -, arătând că, în realitate, astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi - E.F şi P.P.-, această etnie nu are un port popular propriu, singurele costume fiind cele de biserică.
Chiar aşa fiind, costumele create au fost unele de scenă, reclamanta îmbinând în creaţia sa textura materialului, culorile, croiala şi accesoriile, într-o manieră în care să se obţină un efect de scenă adaptat piesei interpretate, luminilor şi efectelor speciale. Din acest motiv, costumele de scenă create îndeplinesc cerinţa originalităţii, atingându-şi scopul de a sugera spectatorului şi a-1 introduce în atmosfera piesei dramatico-muzicale, a mai arătat reclamanta.
Pe acelaşi aspect, s-a pretins că, în mod greşit, a fost respinsă, odată cu respingerea celei privind cuantumul onorariilor minimale şi maximale cuvenite autorilor de opere dramatico-muzicale, proba cu expertiză de specialitate, cu toate că se poate face distincţia fară tăgadă între costumul popular şi cel de scenă şi de către observatorul fară pregătire în domeniu.
Apelanta a înfăţişat şi un alt argument pentru protejarea costumului popular ca operă originală, derivat din sursa de inspiraţie a operei, anume folclorul, în legătură cu care se pune problema, în literatura de specialitate, a protecţiei lui, pentru cazurile în care acesta devine, în afara mediului său ambiant, element de difuzare a unei culturi.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Curtea constată că apelul nu este fondat.
Susţinerile reclamantei din motivarea căii de atac vizează natura şi conţinutul drepturilor născute în patrimoniul său în legătură cu actul dramatico-muzical ce a beneficiat de reprezentare publică sub titlul „Visuri Trandafirii”, însă pentru identificarea acestor aspecte, ca şi a raporturilor juridice create între părţile din prezentul proces pe acelaşi temei, este necesară stabilirea în prealabil a existenţei unei opere şi a caracterului acestei opere, în sensul art. 3 şi art. 7 din Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr. 8/1996.
Determinarea acestor elemente este posibilă în considerarea efectului dcvolutiv al apelului, argumentele reţinute prin prezenta hotărâre completându-le pe cele expuse prin sentinţa atacată, dat fiind că sunt de natură a sprijini soluţia adoptată de prima instanţă.
Curtea reţine, astfel, că, în urma unei selecţii de aplicaţii pentru finanţarea din fonduri europene a unui proiect cultural, pârâta a obţinut suma de 23.056 euro în scopul implementării unui asemenea proiect, ale cărui detalii au fost menţionate în fişa de aplicaţie.
Spectacolul, conceput după principiile unei piese de teatru, a avut la bază texte din piesele dintr-un act ale lui A.P. Cehov, respectiv „Cererea în căsătorie” şi „Ursul”, îmbinate cu muzica şi dansurile tradiţionale ale ruşilor lipoveni, în scopul declarat (şi acceptat de finanţator) al „promovării tradiţiilor comunităţii în contextul societăţii româneşti”, al „dezvoltării încrederii în propria cultură” - după cum reiese din capitolul 2 din fişa de aplicaţie.
Având o atare justificare, elementele de sunet, mişcare, recuzită (portul tradiţional, uneltele de muncă pescăreşti) sunt „purtătoare de mesaje şi simboluri”, context în care textul cehovian este doar un „pretext menit să scoată în evidenţă atitudinea comunităţii faţă de indivizi şi participarea acesteia la modelarea lor”.
Această autoevaluare a proiectului cultural, regăsită în capitolul relativ la „calităţile inovatoare” ale proiectului, relevă caracterul original al acestuia, constând în concretizarea într-o formulă de expresie artistică ce poartă o amprentă proprie de creativitate umană, de natură a conduce la existenţa unei „opere” în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996.
Spectacolul reprezintă, aşadar, o operă dramatico-muzicală recunoscută şi protejată ca atare prin art. 7 lit. d), după cum, în mod corect, a susţinut reclamanta pe parcursul judecăţii.
Contrar susţinerilor apelantei din motivarea căii de atac, însă, poate fi identificat un subiect al dreptului de autor, anume pârâta, chiar dacă legea nu se referă expres la un asemenea statut în cazul reprezentaţiilor dramatice (art. 58-63), astfel cum precizează în cazul operelor cinematografice şi al altor opere audiovizuale (art. 65 şi 66), unde se rccunoaştc calitatea de autor regizorului sau realizatorului, ori creatorului adaptării, al scenariului etc., când obiectul efortului creativ reprezintă o parte importantă a operei.
Constatarea anterioară se justifică prin faptul că proiectul cultural în discuţie nu reprezintă o simplă transpunere în plan scenic sau o simplă execuţie a unei anumite piese de teatru preexistente, a unei bucăţi muzicale ori a unui exerciţiu corcgrafic cunoscute, ci o îmbinare într-o manieră originală a acestora, prin care elemente anterior cunoscute - fie că sunt sau nu obicct al unui drept de autor -, preluate total sau parţial, sunt astfel aranjate, legate, în scopul redării cât mai elocvcnte a mesajului dorit.
Astfel, nu sunt aplicabile prevederile art. 58-63 sus-amintite, care vizează contractul încheiat între autorul unei opere literare, dramatice, muzicale etc. şi o persoană fizică sau juridică, cu finalitatea reprezentării sau executării în public a operei, ceea ce nu este cazul în speţă.
Realizarea operei nu este rezultatul unui asemenea contract, ci al convenţiei încheiate în cadrul Programului Phare, în termenii căreia creaţia nu înseamnă altceva decât „implementarea” unui proiect.
Independent de natura juridică a contractului din punctul de vedere al dreptului civil, ceea ce interesează cauza în legătură cu această convenţie este faptul că are drept obiect „implementarea unui proiect”, sintagmă ce poate fi echivalată conceptual cu crearea unei opere, respectiv a unui act cultural recunoscut şi protejat de legea dreptului de autor.
Drept urinare, toate referirile făcute de apelantă la dispoziţiile legale menţionate sunt neconcludente şi vor fi înlăturate ca atare, ca şi pretenţia sa de inopozabilitate faţă de sine a contractului, de vreme nu a operat vreo cesiune a calităţii de autor, statutul de subiect al acestui drept derivând din îndeplinirea cerinţelor legale.
Fără a intenţionarea repetarea formulelor prin care proiectul a fost autodefinit prin aplicaţia la Consiliul Britanic din România, trebuie reamintit în context că spectacolul a fost conceput ca mesager al valorilor etnice, sens în care portul tradiţional, dansurile specifice şi folclorul sunt inserate în ansamblu drept „purtătoare de simboluri”, pe fundalul textului cehovian.
Dată fiind maniera de construcţie a spectacolului, se constată că rezultatul creativ se datorează fuziunii contribuţiilor persoanelor implicate: scenarist, coregraf, scenograf, instructor vocal, costumier, sub directa coordonare a regizorului, aspect ce corespunde operei colective, astfel cum este definită prin art. 6 din lege.
Potrivit acestei norme, vorbim în acest sens de opera „în care contribuţiile personale ale coautorilor formează un tot, fară a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create”, situaţie în care, în lipsa unei convenţii contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată.
Este de precizat că atare calificare a operei dramatico-muzicale nu vine în contradicţie cu o prevedere expresă a legii, deoarece nu există vreo reglementare a regimului juridic aplicabil operei dramatico-muzicale, astfel cum există, de pildă, în cazul operelor audiovizuale
lato sensu (incluzând şi operele cinematografice), unde legiuitorul din 1996 prevede explicit natura acestora de opere comune, şi nu colective (cu toate că până la acel moment fuseseră calificate drept opere colective).
Constatăm că sunt întrunite cerinţele legale pentru a subzista atare calificare juridică, respectiv:
1. Opera a fost creată din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele unei anumite persoane, în speţă, Asociaţia C.R.L. din România, care a contractat proiectul de realizare a spectacolului „Visuri Trandafirii" cu organismul european ce a asigurat finanţarea proiectului, asumându-şi toate obligaţiile de realizare a acestuia.
Toate persoanele fizice implicate în proiect, inclusiv reclamanta, au fost angajate de pârâtă fie în baza unui contract individual de muncă, fie al unuia de colaborare, aşadar, se poate spune că opera a fost creată sub responsabilitatea persoanei pârâtei, care a stabilit cadrul concret al derulării proiectului, dincolo de limitele impuse prin contractul de finanţare.
Mai mult, în caietul-program al spectacolului „Visuri Trandafirii”, ce a însoţit toate cele 16 reprezentaţii, sunt menţionate mai multe persoane juridice, respectiv: E. - Fondul Cultural European pentru România finanţat de Uniunea Europeană; Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România; Primăria Comunei Jurilovca - Tulcea.
Calitatea în care persoanele juridice sunt înscrise pe coperta programului nu este precizată, spre deosebire de persoanele fizice, printre care şi reclamanta, a căror participare la operă este explicit descrisă; astfel, numele reclamantei este însoţit de precizarea calităţii de regizor al spectacolului, totodată de creator al costumelor.
In acest context, s-ar putea aplica tuturor persoanelor juridice prezumţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din lege, potrivit căruia se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică.
Dovada contrară, însă, a fost făcută în privinţa celorlalte persoane decât pârâta, în condiţiile în carc obligativitatea menţionării, pe orice publicaţie realizată de pârâtă, a faptului că proiectul a beneficiat de asistenţă financiară, a fost asumată prin contractul încheiat cu Consiliul Britanic (art. 6 din contract), cocontractantul finanţator ncasu-mându-şi, de altfel, niciun drept de proprietate intelectuală asupra rezultatelor proiectului, dimpotrivă, recunoscând pârâtei toate drepturile de această natură (art. 7), în cadrul unui contract ce ar putea fi definit ca fiind unul de comandă (art. 46 din lege).
în acelaşi timp, Primăria Comunei Jurilovca are statutul de partener contribuabil pentru implementarea proiectului, menţionat ca atare chiar în fişa de aplicaţie, şi cu care s-a încheiat un acord de parteneriat, fară ca autoritatea administrativă să pretindă vreun drept de proprietate intelectuală asupra spectacolului, fiind, cel mult, reprezentant al „beneficiarului final” în termenii contractului de finanţare.
2. După cum s-a arătat, opera dramatico-muzicală din speţă întruneşte şi condiţia fuziunii contribuţiilor coautorilor care să facă imposibilă atribuirea de drepturi distincte asupra întregului (care nu implică şi imposibilitatea de identificare a contribuţiilor, fapt, însă, nerelevant, din punctul de vedere al statutului juridic al coautorilor).
Astfel, spectacolul a fost conceput ca o îngemănare a elementelor de limbaj, sunet, mişcare, recuzită, într-o formulă artistică neechivocă în privinţa mesajului propus a fi transmis, transparenţă ce putea fi atinsă numai printr-o coordonare deplină a acelor elemente, a căror consistenţă fizică se pierdea în ansamblul creaţiei, devenind simboluri.
Acest rezultat semnifică o încărcătură egală a contribuţiilor autorilor, nu în sens cantitativ, ci calitativ, de vreme ce opera este unitară din punctul de vedere al creaţiei artistice.
Este de precizat că, deşi în art. 6 se vorbeşte despre „coautori”, pentru existenţa operei colective protejabile nu este necesar ca aceasta să fie una complexă, un ansamblu de alte opere în sensul art. 7, care să îndeplinească cerinţele originalităţii şi a formei concrete de exprimare.
Este suficientă implicarea, într-o formă sau alta, într-o măsură mai mare sau mai mică, a unui colectiv de persoane, al căror aport este perceptibil în domeniile esenţiale ale creaţiei, ca exprimare artistică (nu interesează contribuţii de altă natură, de exemplu de ordin tehnic), chiar în cazul în care fiecare contribuţie în parte nu se materializează într-o „operă” în înţelesul legii.
Accastă constatarc are relevanţă în contextul argumentării de faţă, în condiţiile în carc nu sc recunoaşte reclamantei statutul de autor al scenariului şi al costumelor spectacolului, după cum se va dezvolta în considerentele ce vor fi expuse în continuare, fară ca existenţa operei colcctivc să fie afectată.
In sfârşit, este evident că originalitatea operei se datorează, în bună măsură, conccpţiei regizorale, după cum sc arată prin chiar considerentele sentinţei atacate, statutul de regizor nefiind contestat reclamantei; legea în materie, însă, nu recunoaşte un drept de autor regizorului operei de natura celei în discuţie (de altfel, nici celui al unei reprezentaţii teatrale), ca în cazul regizorului sau realizatorului unei
opere cinematografice, acesta fiind doar titularul unor drepturi conexe, asimilat fiind de legiuitor, din acest punct de vedere, artiştilor interpreţi sau executanţi (art. 95).
Conchizând asupra naturii operei şi a drepturilor născute în legătură cu opera, fiind vorba despre o operă colectivă, subiect al dreptului de autor este persoana pârâtei, în lipsa unei convenţii contrare, ce nu s-a dovedit în cauză.
Titularul dreptului asupra operei colective nu se confundă cu însuşi autorul operei, însă poate exercita toate celelalte prerogative morale, precum şi pe cele patrimoniale, care nu sunt la îndemâna coautorilor, după cum rezultă din interpretarea literală şi logică (prin metoda „dacă legea nu distinge, nici interpretul legii nu o poate face”) a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din lege.
A fortiori, nu este posibil nici exerciţiul drepturilor conexe aparţinând regizorului, descrise de art. 96 şi următoarele din lege, caz în care nu se poate reţine vreo încălcare a drepturilor morale sau patrimoniale de natura celor pretinse (prin fixarea neautorizată a operei pe suport video, difuzarea acestei înregistrări prin cablu, exploatarea spectacolului fară consimţământul reclamantei).
Reclamanta, de altfel, nu a motivat încălcarea drepturilor morale prin prisma condiţiilor de exerciţiu prevăzute de art. 96, ci doar prin referire la lipsa acordului său la reproducerea în orice formă a operei, respectiv din perspectiva drepturilor patrimoniale, pe care nu le poate exercita (conform cererii detaliate în ceea ce priveşte cuantumul prejudiciilor morale şi materiale invocate).
Unica pretenţie ce ar putea fi luată în considerare, însă numai dacă am accepta recunoaşterea exerciţiului drepturilor morale ale regizorului în cazul operei colective, este legată de prezentarea spectacolului „Visuri Trandafirii” la Odorheiu Secuiesc, pretinsă de reclamantă a fi avut loc la data de 30.06.2001, sub alt nume şi ca având alţi autori, faptă ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la menţionarea şi comunicarea numelui regizorului la fiecare spectacol.
Pretenţiile cu acest obiect sunt, însă, neîntemeiate, întrucât nu s-a probat în cauză că a avut loc însăşi reprezentarea integrală sau parţială a spectacolului „Visuri Trandafirii”, în condiţiile în care pârâta nu a recunoscut acest fapt, arătând la interogatoriu că, în realitate, trupa de artişti populari din comuna Jurilovca ar fi prezentat cântece şi dansuri aparţinând folclorului rus, chiar dacă unele dintre ele se regăseau în spectacolul „Visuri Trandafirii”.
Şi celelalte probe administrate în cauză infirmă pretenţiile reclamantei, în condiţiile în care chiar un martor propus de reclamantă, respectiv F.E. a arătat că la Odorheiu Secuiesc s-au folosit toate dansurile din spectacolul „Visuri Trandafirii” şi fragmente din textele cehoviene folosite în acesta, însă într-o altă ordine.
Cum esenţa spectacolului „Visuri Trandafirii” constă tocmai într-o anumită manieră de îmbinare, printre altele, a elementelor de dans tradiţional, a folclorului cu piesele cehoviene, prezentarea disparată a acestora, în forma pe care însuşi regizorul a preluat-o din fondul comun de valori tradiţionale ori într-o altă ordine decât cea imaginată de regizor, nu are nicio legătură cu opera protejată şi nu este de natură a constitui încălcare a dreptului la nume al reclamantei.
Aceasta cu atât mai mult cu cât la data de 30.06.2001 costumele nu se mai aflau în posesia pârâtei şi nu a rezultat să se fi folosit la spectacolul de la Odorheiu Secuiesc, predate fiind din data de 22.02.2001 către Primăria Comunei Jurilovca, potrivit clauzelor contractului de finanţare (art. 7), printr-un proces-verbal semnat şi de către reclamantă.
Şi în absenţa pieselor predate, vestimentare, de încălţăminte şi de decor, importante în contextul mesajului operei, nu era posibilă redarea acesteia în forma concepută, astfel încât concluzia expusă anterior subzistă ca atare.
Faţă de considerentele expuse, Curtea constată că, în mod corect, prima instanţă a stabilit inexistenţa vreunei încălcări a drepturilor reclamantei legate de calitatea de regizor, chiar dacă pentru alte argumente, care vor fi înlocuite cu cele reţinute prin prezenta decizie.
întrucât această instanţă a constatat că dreptul de autor al iniţiatorului operei colective derivă din lege, în termenii art. 6 alin. (2), criticile din motivarea apelului relative la cesiunea drepturilor patrimoniale de către reclamantă către persoana juridică rămân fară obiect, ncfiind necesară analizarea lor.
In ceea ce priveşte calitatea de scenarist pretinsă de reclamantă, prin motivele de apel s-a adus o interpretare eronată considerentelor instanţei de fond referitoare la proba acestui statut prin înfăţişarea scenariului în posesia căruia reclamanta a susţinut permanent că se află.
Referindu-se la forma concretă de exprimare a operei pretins realizate, contrar susţinerilor apelantei, Tribunalul nu a asimilat condiţia perceptibilităţii într-o formă sesizabilă senzorial, cerută pentru exis
tenţa unei opere protejabile, cu suportul material, astfel încât, în lipsa acestuia din urmă, nu ar fi întrunită cerinţa de protecţie a operei.
Instanţa de fond a arătat că, în contextul nedepunerii la dosar a scenariului, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 7 din lege, constatare pe care Curtea o apreciază ca legală, din perspectiva dispoziţiilor art. 1169 C. civ., potrivit cărora oricine face o propunere în faţa instanţei este ţinut să o dovedească.
Pe acest temei, ceea ce ar fi trebuit să probeze reclamanta nu este existenţa scenariului, astfel cum se pretinde prin motivarea căii de atac, reproşându-se instanţei de fond că nu a recurs la alte mijloace de probă pentru stabilirea acestei situaţii de fapt, ci conţinutul scenariului, respectiv existenţa unei opere originale, prezentate într-o formă de exprimare care să o facă perceptibilă publicului.
Nu este vorba despre vreo formă scrisă adprobationem pentru a fi necesară înfăţişarea scenariului, protecţia fiind asigurată de vreme ce opera a beneficiat deja de reprezentare publică sub o formă dramatico-muzicală, neputându-se contesta aptitudinea scenariului de a fi exteriorizat într-o manieră suficientă de exprimare.
In absenţa acestuia, însă, probaţiunea presupusă de dovedirea celeilalte cerinţe relative la originalitate este îngreunată, devenind practic imposibil pentru reclamantă să dovedească măsura în care textul pe care s-a bazat opera dramatico-muzicală este original, în sensul că îndepărtarea de opera preexistentă nu este formală, având drept rezultat o creaţie de sine-stătătoare, ce poartă amprenta personalităţii autorului său.
Faptul că opera originară, anume cele două farse de Cehov, „Cererea în căsătorie” şi „Ursul”, a căzut în domeniul public (prin trecerea a cel puţin 50 ani de la decesul autorului, survenit în anul 1904, durată minimă regăsită în Convenţia de la Berna din 1886) nu schimbă constatările expuse anterior, întrucât expirarea duratei de protccţic vizează drepturile patrimoniale, nu şi pe ccle morale, care sunt imprescriptibile.
Astfel, opera poate fi exploatată liber, însă nu poate fi apropriată sub forma dreptului de autor; totodată, nu se pune problema crcării unei opere derivate în legătură cu opera căzută în domeniul public, de vreme ce poate forma obiectul chiar al dreptului de autor.
Apelanta nu a dovedit, însă, că a creat o operă în sensul legii, distinctă de ansamblul spectacolului, după cum în mod corect a reţinut prima instanţă, în condiţiile în care din actele dosarului, deja analizate
prin prezenta hotărâre, reiese crearea unei opere unitare, cu un mesaj precis, transparent.
In acest sens, calitatea şi ritmul adaptării textelor cehoviene au fost impuse de concepţia spectacolului ca întreg; intriga, limbajul nu au sens decât prin raportare la dansurile şi muzica ce le însoţesc, punându-se reciproc în valoare, chiar dacă preluarea textului originar este fidelă, fapt ce rezultă din caietul-program al spectacolului.
Considerente similare pot fi reţinute şi în legătură cu costumele asupra cărora reclamanta pretinde, de asemenea, dreptul de autor, în condiţiile în care este evidentă calitatea acestora de simbol, ataşată tradiţiilor comunităţii pe care spectacolul şi-a propus să le valorifice.
Prin fişa de aplicaţie depusă la Consiliul Britanic, s-a menţionat includerea în proiect a portului tradiţional, fapt firesc în contextul mesajului spectacolului, prin prisma căruia nu vor fi primite susţinerile reclamantei referitoare la originalitatea costumelor.
Folosirea pieselor de îmbrăcăminte serveşte la sublinierea mesajului, care trebuie să fie lesne de înţeles şi într-o formă perceptibilă şi vizual, nefiind credibilă o alăturare nepotrivită, lipsită de armonie, între vestimentaţia spectacolului şi dansuri ori muzică tradiţionale, cu sugerarea îndeletnicirilor cotidiene într-un arhetip de comunitate.
Apelanta se exprimă în termeni similari prin motivele de apel, însă pentru a susţine caracterul original al costumelor, cu referire la textura materialului, croială, culori, accesorii: opţiunile creatoarei în privinţa acestora reflectă, mai degrabă, necesitatea încadrării în concepţia de ansamblu a spectacolului, ce prezintă aspectul unei restricţii, mai puţin al unei încurajări a spiritului creator al costumierului.
Faptul că sunt sugestive şi au menirea de a introduce spectatorul în atmosfera operei dovedeşte, contrar celor pretinse de reclamantă, că nu se îndepărtează prea mult de realitate, în caz contrar vestimentaţia nefiind crcdibilă, existând riscul antrenării unui eşec al întregului proiect.
In contextul situaţiei de fapt reţinute, o expertiză etnografică, pentru determinarea deosebirilor dintre costumele de scenă şi cele tradiţionale, nu ar fi fost concludentă.
Este nerelevantă împrejurarea dacă există sau nu un port popular specific al comunităţii ruşilor lipoveni, din actele dosarului rezultând alcătuirea costumelor de scenă din piese tradiţionale, chiar dacă de o manieră stilizată: bluze bărbăteşti cu aplicaţie de galoane, brâie, sarafane etc., respectiv elemente de port familiare publicului din etnie, uşor de recunoscut şi purtătoare ale mesajului dorit a fi transmis.
Referirile apelantei la tendinţele actuale de protecţie a folclorului nu sunt concludente în speţă, de vreme ce o asemenea protecţie poate fi acordată comunităţii etnice pentru elemente tradiţionale, nu operelor autonome cărora acestea le servesc drept sursă de inspiraţie, create de autori individuali, astfel cum reclamanta tinde a obţine în cauză.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a constatat că apelul nu este fondat şi l-a respins ca atare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 296
C. proc. civ.
| ← Servitutea picăturii streşinilor. Servitute de vedere. Daune... | Exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra... → |
|---|
