Prescripţie. Acţiune în rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare teren
| Comentarii |
|
Teren cu vegetaţie forestieră. Data de la care curge termenul de prescripţie
Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 1040 din 31 octombrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 192/4.04.2014 a Tribunalului Cluj s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată prin întâmpinare şi în consecinţă:
S-a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul
D.G.I., în contradictoriu cu pârâţii T.A. şi T.M..
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentic, la data de 16 ianuarie 2007.
La obiectul contractului, s-a trecut: pădure în suprafaţă de 1075 mp, înscrisă în CF nr. 25 Cluj, nr. cadastral 5612/4; pădure în suprafaţă de 1075 mp, înscrisă în CF nr. 26 Cluj, nr. cadastral 5612/5; pădure în suprafaţă de 1075 mp, înscrisă în CF nr. 27 Cluj, nr. cadastral 5612/6.
La art. IV din contract, la litera p), s-a prevăzut că terenurile sunt edificabile în scop de locuinţe civile, în limite care să permită construirea de case cu minimum 400 mp suprafaţă utilă.
De asemenea, părţile au stipulat la art. IV. 6 din contract că, în cazul în care se va dovedi că una din garanţiile date de către vânzători au fost incorecte sau inexistente, atunci cumpărătorul are dreptul să ceară rezoluţiunea contractului.
Nu s-a prevăzut nici un termen în contract şi nici vreo obligaţie în sarcina vânzătorilor, în sensul de a efectua demersurile pentru trecerea terenului în intravilan sau pentru schimbarea destinaţiei, astfel cum susţine reclamantul.
Instanţa a reţinut că reclamantul avea cunoştinţă, încă de la momentul încheierii contractului, că terenul are categoria de folosinţă pădure, astfel cum apare în contract şi în CF, aşadar ştia că terenul nu este construibil. Chiar dacă în contract s-a specificat că terenul este construibil, potrivit legislaţiei în vigoare la momentul încheierii contractului, nu se putea construi pe teren cu destinaţie pădure. Ori, necunoaşterea legii nu poate fi invocată de nimeni. Aşadar, reclamantul a cumpărat terenul fiind în cunoştinţă de cauză, sperând că situaţia juridică a terenului se va schimba în viitor. Dar, se constată că nu a fost stabilit în contract nici un termen până la care să se întâmple acest lucru.
Pentru aceste motive, nu au fost reţinute susţinerile reclamantului, potrivit cărora termenul de prescripţie a început să curgă doar de la momentul la care s-a emis Certificatul de urbanism nr. 2390/11.07.2013 (fila 16), reclamantul susţinând că a luat la cunoştinţă despre faptul că terenul nu este construibil doar la momentul la care s-a emis acest certificat de urbanism. Într-adevăr, în Certificatul de urbanism nr. 2390/11.07.2013, s-a trecut că terenul este situat în extravilan, are folosinţa de pădure, că se menţine destinaţia zonei şi că utilizările admise sunt cele prevăzute de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar. În nota la certificatul de urbanism au fost trecute prevederile art. 91, alin. 1 din Legea nr. 18/1991 conform cu care „amplasarea noilor construcţii de orice fel se va face în intravilanul localităţilor”.
A constatat instanţa că certificatul de urbanism nr. 2390/11.07.2013 nu a adus nimic nou, nici în privinţa destinaţiei terenului şi nici a prevederilor legale aplicabile, faţă de momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
De altfel, astfel cum a rezultat din actele depuse la filele 131-152, pârâtul a întreprins nişte demersuri, în vederea extinderii intravilanului în zona respectivă, pentru realizarea de construcţii, iar la data de 17.04.2007, s-a emis un certificat de urbanism în care au fost trecute aceleaşi menţiuni referitoare la situarea terenului în extravilan, folosinţa de pădure şi destinaţia de activităţi agricole.
Având în vedere că demersurile pentru extinderea intravilanului nu au avut rezultat favorabil, împrejurare pe care reclamantul a cunoscut-o, el fiind în posesia actelor de la filele 131-152, fiind cel care le-a depus la dosar, odată cu răspunsul la întâmpinare, instanţa a apreciat că solicitarea reclamantului de a se emite un nou certificat de urbanism în 2013, în care să fie trecute aceleaşi menţiuni ca în 2007, nu a avut alt rost decât de a-şi pregăti prezentul demers judiciar.
În consecinţă, instanţa a reţinut că reclamantul a avut cunoştinţă despre imposibilitatea construirii, încă de la momentul încheierii contractului, astfel încât, în lipa inserării în contract a unui alt termen, acela a fost momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie. De altfel, prescripţia sancţionează pasivitatea, ori în cauză, prima instanţă a observat că, de la data primului certificat de urbanism - 17.04.2007 şi până la obţinerea certificatului de urbanism din 11.07.2013, au trecut 6 ani, fără ca reclamantul să acţioneze împotriva pârâţilor.
În ceea ce priveşte norma legală aplicabilă, instanţa a reţinut că în cauză se aplică prevederile Decretului nr. 167/1958, în vigoare la momentul încheierii contractului dintre părţi şi sub imperiul căruia a început să curgă termenul de prescripţie, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 4 din Noul Cod Civil, potrivit cu care prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunţată în dosarul nr. 20/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
În cauză, s-a reţinut că, potrivit art. 1 din Decretul 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Ori, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie este de 3 ani, termen aplicabil inclusiv acţiunilor în rezoluţiune.
În consecinţă, reţinând că termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul încheierii contractului, 16.01.2007, instanţa a constatat că a fost depăşit termenul de prescripţie, prezenta acţiune fiind înregistrată la data de 24.10.2013.
Faţă de toate considerentele de fapt şi de drept menţionate anterior, instanţa a admis excepţia prescripţiei şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea, ca prescrisă.
împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul D.G.I., solicitând admiterea apelului şi, în principal, anularea sentinţei civile nr. 192/2014 pronunţate de Tribunalul Cluj şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, schimbarea în totalitate a sentinţei nr. 192/2014, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cu consecinţa trimiterii cauzei Tribunalului Cluj în vederea soluţionării fondului cauzei.
În motivarea apelului reclamantul a arătat următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. 2 Cod procedură civilă, "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor."
Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat în data de 17 martie 2014, contracarând susţinerile paraţilor referitoare la prescripţia dreptului la acţiune, reclamantul a invocat, pe de o parte, împrejurarea că "obligaţia pârâţilor de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor era afectată de o condiţie rezolutorie, respectiv îndeplinirea garanţiilor asumate, neîndeplinirea garanţiilor conferind dreptul de a solicita rezoluţiuna contractului,termenul de prescripţie începând sa curgă de la momentul neîndeplinirii garanţiilor şi nu de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cum în mod eronat susţin pârâţii."
Reclamantul a mai invocat incidenţa în speţa de faţă, cu precădere în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, a dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 .
Finalmente, răspunzând excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, a arătat ca: "obligaţia asumată de către pârâţi în sensul garantării că terenurile vândute sunt edificabile în scop de locuinţă civilă, este o obligaţie de rezultat, iar neîndeplinirea acesteia, astfel cum rezulta din Certificatul de urbanism nr. 2390 eliberat la data de 11.07.2011 a dat naştere dreptului reclamantului de a solicita rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.
În opinia apelantului, hotărârea s-a dat cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 din Codul de procedură civilă, ceea ce reprezintă motiv de nulitate a hotărârii pronunţate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 425 Cod procedura civila, coroborate cu cele ale art. 480 alin. 2 si 3 din acelaşi cod.
Sentinţa apelată nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 425 alin. 1 lit. b)si c), în sensul în care nu cuprinde nici analiza apărărilor reclamantului la care a făcut referire anterior şi nici motivele de fapt şi de drept pentru care au fost respinse apărările formulate de reclamant prin răspunsul la întâmpinare, în solicitarea de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Instanţa de fond nu a analizat în mod efectiv şi rezonabil argumentele aduse de reclamant în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, cu referire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Procedând astfel, instanţa de fond a încălcat prevederile art. 425 alin. 1 lit. b) si lit. c) din Codul de procedură civilă, care impun ca o hotărâre judecătoreasca să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au formulat convingerea instanţei, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor şi soluţia asupra tuturor cererilor.
Întrucât hotărârea instanţei de fond nu cuprinde o analiză a apărărilor reclamantului aduse în sprijinul solicitării de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, apreciază că, în realitate, o parte semnificativă a apărărilor nu au fost analizate de instanţa de fond, iar hotărârea apelată nu este astfel motivată.
Faţă de dispoziţiile imperative ale art. 425 din Codul de procedură civilă, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, text preluat de art. 480 alin. 2 si 3 Cod procedură civilă.
Chiar dacă ar fi apreciat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca fiind întemeiată, instanţa de fond nu era dispensată de obligaţia legală de a releva punctual motivele de fapt şi drept pentru care a înlăturat fiecare din argumentele invocate de reclamant.
Ignorarea de către instanţa de fond a argumentelor reclamantului, aduse în sprijinul solicitării de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune echivalează cu nesoluţionarea cauzei în fond şi determină o vătămare, atrăgând incidenţa motivului de anulare prevăzut de art. 480 alin. 2 si 3 din Codul de procedură civilă.
Instanţa de fond, în mod nelegal a respins cererea în probaţiune,de audiere a martorilor - teza probatorie fiind dovedirea împrejurării că pârâţii au făcut demersuri concrete pentru schimbarea destinaţiei terenurilor obiect al contractului de vânzare-cumpărare, cooptând în acest sens şi alţi proprietari ai terenurilor învecinate, încălcând astfel dreptul reclamantului la apărare şi art. 22 Cod proc. civ..
Reclamantul apreciază că în speţă, dreptul de a cere rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare şi restituirea preţului, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei asumate de vânzători, nu este prescris, întrucât raportul obligaţional, raportul de creanţă între reclamant si vânzători, s-a născut la data de 11.07.2013, când s-a constatat neîndeplinirea de către pârâţi a garanţiilor oferite, şi nu la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Cele anterior relevate sunt susţinute de altfel şi de regula potrivit căreia prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
Data naşterii dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv civil este încălcat, negat sau contestat. Este uşor de acceptat că pân în momentul în care dreptul subiectiv civil nu este încălcat, iar titularul primeşte toate „satisfacţiile la care este îndreptăţit" în aceasta calitate, nu se poate vorbi de naşterea dreptului la acţiune. Nu exista vreun motiv pentru a se obţine, prin constrângere, protecţia statală a dreptului şi nici raţiuni pentru care să fie declanşată curgerea prescripţiei. Numai atingerea în orice mod a dreptului subiectiv care determina o stare de conflict ce trebuie lămurită în termen cât mai scurt, poate justifica intervenţia mecanismului prescripţiei extinctive, care sancţionează pasivitatea ori neglijenţa titularului dreptului.
În acest sens, consideră că sunt lipsite de susţinere juridică concluziile potrivit cărora dreptul la acţiunea în rezoluţiuna contractului ar începe să curgă odată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Cu privire la obligaţia de garanţie asumată de vânzători prin contractul de vânzare-cumpărare, art. IV lit. p, reclamantul arată că această obligaţie este în mod indubitabil o obligaţie de rezultat.
Interesul clasificării acesteia ca obligaţie de rezultat priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru încălcarea unei obligaţii de rezultat, câtă vreme pe de o parte, în cazul obligaţiilor de rezultat, dacă debitorul nu atinge rezultatul pentru care este dator, el este prezumat prin aceasta în culpă, iar pe de altă parte, neproducerea rezultatului asumat naşte dreptul la acţiune împotriva celui care s-a obligat sub această condiţie.
Prin urmare, obligaţia asumată de către pârâţi în sensul garantării că terenurile vândute sunt edificabile în scop de locuinţă civilă este o obligaţie de rezultat, iar neîndeplinirea acesteia, astfel cum rezultă din Certificatul de urbanism nr. 2390 eliberat la data de 11.07.2013 a dat naştere dreptului reclamantului de a solicita rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum în mod liber au consimţit părţile semnatare ale convenţiei de înstrăinare.
În opinia reclamantului apelant, pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune este irelevantă situaţia juridică a terenului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, deoarece:
- la punctul nr. 6 din contract părţile au prevăzut că, dacă ulterior încheierii contractului, se va dovedi că una dintre garanţiile date de către vânzător a fost incorectă sau inexistentă, atunci cumpărătorul are dreptul să ceara rezoluţiunea contractului;
- clauza inserată la punctul nr. 6 din contract stabileşte fără echivoc faptul că momentul verificării corectitudinii garanţiilor este ulterior datei încheierii contractului si nu concomitent cu data acestuia;
- au existat demersuri ulterioare făcute de pârâţi pentru obţinerea unui plan de urbanism zonal corespunzător pentru edificarea locuinţelor, iar pârâţii au construit terenuri de tenis în anul 2013 pentru terenul învecinat şi au tăiat şi copacii de pe terenul vândut reclamantului, însă la data de 11.07.2013 s-a obţinut Certificatul de urbanism nr. 2390, din care rezultă imposibilitatea construirii locuinţelor pe terenul care a făcut obiectul contractului;
- pârâtul T.A. l-a asigurat permanent pe reclamant, ulterior încheierii contractului, ca va face demersurile şi că va obţine aprobările necesare care sa conducă la concluzia că garanţiile acordate sunt corecte, împrejurare pe care o poate dovedi cu declaraţiile martorilor a căror audiere a fost solicitată în faţa instanţei de fond, precum şi cu desfăşurătorul convorbirilor telefonice;
- termenul de prescripţie al dreptului la acţiune pentru rezolutiunea contractului a început sa curgă de la data de 11.07.2013, respectiv de la data eliberării Certificatului de urbanism nr. 2390, act care reprezintă dovada că garanţiile acordate de vânzător nu sunt reale si nici corecte.
In condiţiile în care, părţile au prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare că verificarea corectitudinii garanţiilor se va face la o data ulterioară încheierii contractului şi faţă de susţinerile reclamantului potrivit cărora pârâţii au susţinut că fac demersuri pentru obţinerea unui certificat de urbanism zonal, demersuri dovedite parţial cu înscrisurile depuse la dosar, se impunea ca, mai înainte de soluţionarea excepţiei, să se administreze si celelalte probe solicitate de reclamant, inclusiv audierea de martori, conform cerinţelor art. 22 alin. 2 din Codul de procedura civilă.
Este motivul pentru care în apel reclamantul a solicitat completarea probaţiunii în sensul audierii martorilor I.V.si M.G.
Prin întâmpinarea formulată (f. 17-20), pârâţii intimaţi au solicitat respingerea apelului ca nefondat şi obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării, intimaţii au arătat în esenţă că solicitarea de anulare a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare nu este întemeiată, hotărârea conţinând toate cerinţele legale prev. de art. 425 alin. 1 lit. b şi c Cod proc. civ., au fost analizate înscrisurile existente la dosar, iar probele solicitate de către reclamant, au fost respinse în mod corect şi argumentat - martorii propuşi de reclamant nu cunoşteau alte demersuri judiciare efectuate de pârâţi, decât cele care rezultau în mod clar de la dosar, iar în ce priveşte interogatoriile solicitate, nu erau pertinente în soluţionarea cauzei.
Instanţa a analizat toate înscrisurile depuse la dosar şi a soluţionat cauza în mod legal, arătând toate motivele de fapt şi de drept incidente şi decisive în soluţionarea cauzei.
Referitor la solicitarea de schimbare a sentinţei, pârâţii au arătat că nici aceasta nu este fondată, întrucât instanţa de fond reţinând că este incidentă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a soluţionat cauza corect, în baza dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză raportat la prev. art. 6 alin. 2 şi 3 Cod civil, art. 3, 4, 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011.
Prin răspunsul la întâmpinare (f. 27-29), reclamantul apelant a arătat că o parte din apărările intimaţilor sunt străine de litigiu, neîndeplinind cerinţele art. 205 alin. 2 lit. c Cod proc. civ.
Motivul pentru care a solicitat anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare îl constituie împrejurarea că prima instanţă nu a avut în vedere aspectele de fapt şi de drept relevate prin răspunsul la întâmpinare, prin care reclamantul solicita în faţa primei instanţe respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, deşi acestea erau hotărâtoare în aprecierea temeiniciei excepţiei prescripţiei.
Un alt motiv pentru care solicită anularea sentinţei, îl constituie faptul că aceasta nu îndeplineşte cerinţele prev. de art. 425 alin. 1 lit. b şi c Cod proc. civ., prin aceasta fiind încălcat dreptul părţii de a beneficia de un proces echitabil.
Totodată, prima instanţă i-a încălcat reclamantului dreptul la apărare, respingând cererile în probaţiune.
Referitor la solicitarea de schimbare în totalitate a sentinţei, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei şi trimiterii cauzei spre rejudecare, reclamantul a arătat că îşi susţine în totalitate motivele expuse în cuprinsul cererii de apel.
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Motivul de apel întemeiat pe dispoziţia art. 425 alin. 1 lit. b şi c coroborat cu art. 480 alin. 2 şi 3 Cod proc. civ. - anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe motiv că nu conţine apărările reclamantului faţă de prescripţia dreptului la acţiune invocată de pârâţi prin întâmpinare, expuse în conţinutul răspunsului la întâmpinare, nu este în opinia curţii fondat.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost invocată prin întâmpinarea depusă de pârâţi ulterior primului termen de judecată, odată cu cererea de repunere în termenul de formulare a întâmpinării (f. 61 -67 dosar fond)cerere încuviinţată de instanţa pentru pârâtului T.A. (f. 154 dosar fond).
Prin răspunsul la întâmpinare formulat de reclamant (f. 116-121), acesta şi-a exprimat opinia asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâţi ( precum şi cu privire la celelalte aspecte invocate prin întâmpinare).
Este real că instanţa de fond nu a redat în conţinutul considerentelor sentinţei susţinerile reclamantului din răspunsul la întâmpinare.
Această omisiune însă, nu afectează valabilitatea hotărârii prin prisma prev. art. 480 alin. 2, 3 Cod proc. civ., întrucât nu există o dispoziţie legală care să sancţioneze cu nulitatea
0 hotărâre în care nu se face referire la susţinerile părţilor, fiind suficient ca din conţinutul considerentelor să reiasă că instanţa a ţinut seama de aceste susţineri.
Or, din conţinutul considerentelor reiese că instanţa a înlăturat implicit apărările reclamantului faţă de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţi:
Apărările privind faptul că termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul neîndeplinirii garanţiilor, că obligaţia asumată de pârâţi în sensul garantării că terenurile vândute sunt edificabile în scop de locuinţă civilă este o obligaţie de rezultat şi cea referitoare la incidenţa în materia prescripţiei a art. 7 din Decretul nr. 167/1958, au fost înlăturate prin argumentul instanţei în sensul că „nu s-a prevăzut nici un termen în contract şi nici vreo obligaţie în sarcina vânzătorilor, în sensul de a efectua demersurile pentru trecerea terenului în intravilan sau pentru schimbarea destinaţiei, astfel cum susţine reclamantul” (f. 14 din decizie).
Reţinând aşadar că nu s-a prevăzut în contract nici un termen incidenţa art. 7 din Decretul nr. 167/1958 este înlăturată, această dispoziţie făcând referire la faptul că prescripţia începe să curgă de la data expirării termenului, or, în absenţa stipulării unui termen, nu se pune problema expirării sale.
Totodată, reţinându-se că nu s-a prevăzut în contract nicio obligaţie în sarcina vânzătorilor nu se pune problema neîndeplinirii de către aceştia a garanţiilor sau problema calificării întinderii obligaţiei (reclamantul susţinând că aceasta a fost una de rezultat).
Prin urmare, chiar dacă prima instanţă nu a expus conţinutul răspasului la întâmpinare depus de reclamant la prima instanţă, din considerentele hotărârii rezultă că susţinerile acestuia nu au fost ignorate.
Prima instanţă a expus pe larg motivele pentru care a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este incidentă în cauză, argumentele aduse combătând apărarea formulată de reclamant faţă de această excepţie.
Raportat la ansamblul considerentelor hotărârii, curtea constată că aceasta întruneşte cerinţele unei motivări pertinente, răspunzând totodată exigenţei art. 6 paragraf
1 din C.E.D.O., sub aspectul respectării dreptului părţii la un proces echitabil.
În plus, curtea reţine că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este de ordine publică, astfel încât putea fi invocată şi din oficiu de instanţă, în orice stadiu al procesului.
Potrivit alin. 3 al art. 480 Cod proc. civ., invocat de reclamant ca şi temei de drept al apelului, anularea hotărârii apelate intervine în situaţia necercetării fondului - când prima instanţă, în mod greşit, a soluţionat cauza pe o excepţie - sau judecata a avut loc în lipsa părţii care nu a fost legal citată.
În ceea ce priveşte prima ipoteză, potrivit celor ce se vor arăta în continuare, în opinia curţii, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost în mod corect reţinută în cauză.
Prin urmare, motivele de apel referitoare la nulitatea primei instanţe pentru neinserarea în conţinutul considerentelor sentinţei a cuprinsului răspunsului la întâmpinare formulat de reclamant nu este fondat, urmând a fi respins.
Eventuala incidenţă a celorlalte cazuri de anulare a hotărârii apelate, prev. de art. 480 alin. 4-6 Cod proc. civ., nu se impune a fi analizată, potrivit art. 477 alin. 1, întrucât reclamantul a invocat ca temei al anulării sentinţei exclusiv art. alin 2, 3 Cod proc. civ.,
Nici motivul invocat în susţinerea cererii de anulare a sentinţei, întemeiat pe art. 22 Cod proc. civ., nu este fondat, întrucât instanţa a argumentat motivul respingerii cererii în probaţiune - probaţiunea testimonială a fost apreciată ca nefiind utilă, întrucât martorii propuşi nu au cunoştinţă de efectuarea altor demersuri, pentru obţinerea altor acte, în afara celor depuse la dosar.
Pe fondul apelului, curtea constată că acesta nu este fondat.
Prima instanţă a statuat în mod corect că dreptul reclamantului de a solicita, la data de 24.10.2013, rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 16.01.2007, este prescris, stabilind în mod judicios că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie este cel al datei la care s-a încheiat contratul de vânzare-cumpărare.
În susţinerea acestei opinii, curtea constată că obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie trei suprafeţe distincte de teren, a câte 1075 mp, având destinaţia pădure (f. 11 dosar fond).
Preţul de cumpărare a fost stabilit la 161.250 euro, reprezentând un echivalent de 546.315 lei.
Aşadar, încă de la momentul încheierii contractului, reclamantul avea sau ar fi trebuit să aibă, raportat la dispoziţiile legale în materie, reprezentarea faptului că potrivit destinaţiei terenului, acesta nu este construibil.
Inserarea în conţinutul contractului de vânzare-cumpărare a menţiunii prevăzută de art. IV pct. 1 lit. p - „terenurile sunt edificabile în scop de locuinţă civilă ...” - nu este susceptibilă să înlăture consecinţa legală ce decurge din destinaţia terenului obiect al
contractului - aceea că, acesta fiind pădure, nu este construibil.
Contemporan momentului încheierii contractului de vânzare-cumpărare
(16.01.2007), dispoziţia conţinută de art. 71 din OUG nr. 195/2005 - care interzicea
schimbarea destinaţiei terenurilor prevăzute în planurile urbanistice, ca spaţii verzi amenajate - era modificată prin pct. 28 al Legii nr. 265/2006 - care excepta de la această interdicţie terenurile proprietate privată, a căror destinaţie putea fi schimbată numai cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare.
Prin urmare, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare reclamantul ştia sau trebuia să ştie că nu poate modifica destinaţia terenului obiect al contractului de vânzare-cumpărare decât cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare, altfel clauza inserată la art. IV pct. 1 lit. p nu poate fi îndeplinită.
Nu s-a făcut dovada eventualelor demersuri de schimbare a destinaţiei terenului obiect al contractului de vânzare-cumpărare, cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare, imediat după perfectarea contractului.
Ulterior, la 22.10.2007, art. 71 din OUG nr. 195/2005 a suferit o nouă modificare, adusă prin pct. 1 al OUG nr. 114/2007, care a reintrodus interdicţia schimbării destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, indiferent de regimul juridic al acestora.
Raportat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi la normele legale incidente în materie la acel moment, reclamantul avea posibilitatea să întreprindă demersurile legale, în baza alin. 2 a art. 71, astfel cum acesta a fost modificat prin pct. 28 al Legii nr. 265/2006.
Pasivitatea reclamantului în a întreprinde aceste demersuri, coroborată cu reintroducerea interdicţiei schimbării destinaţiei terenurilor, instituită prin OUG nr. 114/2007, are ca şi consecinţă prescripţia dreptului la acţiune în a solicita rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, termenul începând să curgă de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că termenul de prescripţie începe să curgă de la data intrării în vigoare la OUG nr. 114/2007 - 22.10.2007 - actul normativ care reinstituie interdicţia imperativă de schimbare a destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, acţiunea reclamantului, înregistrată la 24.10.2013 este prescrisă. Raportat la dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 101 alin. 3 Cod proc. civ. vechi (aplicabil la stabilirea termenului statornicit pe ani, raportat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare), termenul de prescripţie în acest caz s-ar fi împlinit la
22.10.2010.
Raportat însă la cele arătate, curtea constată că în mod corect prima instanţă a apreciat că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cauză este cea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare - 16.01.007, tot corectă fiind şi concluzia -aceea că acţiunea reclamantului este prescrisă, fiind respinsă ca atare.
Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 480 alin. 1 Cod proc. civ., curtea va respinge apelul.
În ceea ce priveşte solicitarea intimatului T.A. de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată, aceasta va fi respinsă.
Potrivit chitanţei depusă în dovedirea acestor cheltuieli (f. 37, 37/a), onorariul a fost achitat la data de 28.02.2014, fără a se specifica dacă reprezintă contravaloarea asistenţei juridice pentru toate fazele procesuale, iar în acest caz, menţionat cât anume pentru fiecare fază.
În faţa primei instanţe intimaţii au solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, însă nu au făcut dovada acestora, în condiţiile legii, iar prima instanţă, în aceste condiţii, nu s-a pronunţat asupra acestora.
Reclamanţii nu au declarat apel pe motivul neacordării cheltuielilor de judecată în faţa primei instanţe.
Hotărârea primei instanţe s-a pronunţat la data de 04.04.2014, adică anterior datei achitării onorariului, operând prezumţia că acesta s-a plătit pentru activitatea desfăşurată de avocat la fond.
În condiţiile în care, în faţa primei instanţe nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată în condiţiile art. 452 Cod proc. civ., reclamanţii nu au declarat apel pe motivul neacordării acestor cheltuieli, chitanţa ce atestă plata onorariului avocaţial este datată anterior pronunţării hotărârii primei instanţe, iar în apel nu s-a făcut dovada achitării unui onorariu după data de 01.09.2014 - data promovării apelului - în lipsa unei dovezi certe că suma de 4500 lei a fost achitată de către pârâţi atât pentru fond, cât şi pentru căile de atac, cu menţionarea defalcată a sumelor, pentru fiecare fază procesuală, în temeiul art. 452 Cod proc. civ., curtea va respinge cererea de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată.
Raportat la valoarea obiectului litigiului - 161.250 euro, reprezentând un echivalent de 546.315 lei - văzând şi dispoziţia art. 483 alin. 2 Cod proc. civ., Curtea respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 192 din 04.04.2012 a
Tribunalului Cluj, pe care o menţine şi respinge cererea de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată.
| ← Locatar debranşat de la încălzirea centrală a blocului. | Clauză penală. Rezoluţionea antecontractului de... → |
|---|
