Prima instanţă nu avea temei să reţină imposibilitatea reclamantului de a procura înscrisuri doveditoare, iar declaraţiile date de reclamant şi de martori au fost valorizate excesiv şi peste actul autentic
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 739/R din data de 26.06.2015
Față de declarațiile martorilor, care au indicat că aparținând familiei reclamantului o casă construită din piatră, acoperită cu tablă, compusă din 15 camere, pivniță de mărimea casei zidită în piatră, anexe gospodărești compuse din grajduri, hambare și coșare de porumb în suprafață de 2.500 mp, curte în suprafață de 15.000mp, imobil denumit conac de reclamant în cererea olografă, Curtea consideră că adeverința nr. 833/20.08.2004 emisă de Primăria C. conform căreia în arhiva primăriei nu s-a păstrat nici o informație despre familia reclamantului și bunurile acesteia nu reprezintă un suport probator care să permită primei instanțe a reține că reclamantul a fost în imposibilitatea de a procura acte doveditoare, certificate de autorități, deoarece o construcție de o asemenea anvergură nu poate dispărea fără urmă.
Deși declarațiile date de martori, la un interval de timp de 60 de ani, socotit de la data la care familia reclamantului s-a refugiat din Basarabia, excelează în mulțimea și precizia datelor referitoare la bunurile deținute de autorul T., nu se poate ignora că sunt identice la o distanță de 10 ani, așa încât sinceritatea și memoria martorilor nu pot lăsa loc decât de îndoială.
Prima instanță nu avea temei să rețină imposibilitatea reclamantului de a procura înscrisuri doveditoare, iar declarațiile date de reclamant și de martori au fost valorizate excesiv și peste actul autentic, fiind ignorate prevederile imperative ale Legii nr. 290/2003 și ale H.G. nr.1120/2006.
Asupra recursului de față:
Prin sentința civilă 2867/CA/18.12.2014, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul C.C. în contradictoriu cu pârâtele A.N.R.P.-Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 și COMISIA JUDEȚEANĂ B. DE APLICARE A LEGII NR.290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Județului B.1, și în consecință a fost anulată Decizia nr. 464/07.04.2014 emisă de pârâta A.N.R.P. și Hotărârea nr. 165/24.09.2009 emisă de pârâta Comisia Județeană B.1 de Aplicare a Legii nr.290/2003 de pe lângă Instituția Prefectului Județului B.1.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003 pentru următoarele bunuri: teren agricol în suprafață de 100 ha, din care 5 ha în intravilan; casă de piatră, compusă din 15 camere și pivniță, în suprafață de 570 mp, anexe gospodărești în suprafață de 2.500 mp și curte de 15.000 mp; recolta neculeasă pentru 20 ha cultivate cu soia, 15 ha cultivate cu floarea soarelui, 10 ha cultivate cu grâu și 10 ha cu porumb.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 2.230 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, în esență, prima instanță a reținut că din actele de stare civilă, coroborate cu declarația de notorietate nr. 359/12.05.2014, cu Extrasul principal din condica de proprietăți ale Arhivei Notariale din B.2, anul 1928, și cu declarațiile martorilor, reclamantul a făcut dovada autorului C.T., a vocației succesorale a reclamantului și a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile și imobile situate în Comuna C. Județul B.2..
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.N.R.P., criticând soluția instanței de fond ca nefiind legală, pentru următoarele motive:
În condițiile în care reclamantul nu a depus la dosar decât copii ale corespondenței purtate cu Arhivele Nationale, din care rezultă doar că această instituție nu dispune de informații privind proprietățile lui C.T., iar dovada demersurilor la Primăria Localității C. unde se aflau bunurile nu s-a făcut, declarațiile pe propria răspundere ale reclamantului și ale martorilor nu sunt suficiente pentru dovedirea faptului ca la data refugiului, autoarea C.M. a deținut în proprietate o casă construită din piatră, compusă din 15 camere și o pivniță de mărimea casei, anexe gospodărești, curte și teren agricol de 100 ha cultivat, întrucât singurul înscris, contractul de donație din 1928, atestă faptul că autorul a primit 33,333 ha teren agricol și 2 ha vie, iar dovada continuității dreptului de proprietate din anul 1928 până la data refugiului nu s-a făcut.
În ceea ce privește obligarea sa la plata despăgubirilor, recurenta arată că pe numele reclamantului nu s-a emis încă o hotărâre prin care să se stabilească o anumită sumă, iar în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, A.N.R.P. nu mai are obligații privind plata despăgubirilor, aceasta fiind în sarcina M.F.P..
Cât despre dreptul de despăgubire pentru terenul agricol în suprafața de 100 ha, arată recurenta că reclamantul ar putea beneficia de despăgubiri doar pentru suprafața de 50 ha teren agricol, conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 290/2003 coroborat cu art. 7 din H.G. 1120/2006, iar pentru terenul aferent locuinței numai în limita prevăzută de art. 12 din H.G. nr. 753/1991, și anume 1000 mp (pentru localitățile rurale).
Este criticată și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurenta solicitând aplicarea art. 451 alin. 2 Nodul Cod de procedură civilă.
Intimatul - reclamant C.C. depune întâmpinare în care solicită respingerea recursului ca nefondat, întrucât recurenta nu a combătut dovezile privind existența condițiilor privind cetățenia română, calitatea de refugiat și dreptul de proprietate. Instituțiile abilitate, respectiv Primăria G. și Arhivele Naționale ale Republicii Moldova, au răspuns solicitărilor în limita posibilităților, iar dispozițiile legale permit înlocuirea înscrisurilor cu declarații notariale, martorii arătând că au luat la cunoștință de înscrisuri prin intermediul părinților care se vizitau.
Cât despre Legea nr. 164/2014, arată că aceasta nu are aplicabilitate în cauză, întrucât nu era în vigoare la data introducerii acțiunii, iar criticile privind cuantumul onorariului de avocat sunt nefondate.
Intimata Comisia Județeană B.1 de Aplicare a legii 290/2003, a formulat întâmpinare în care a solicitat admiterea recursului declarat de A.N.R.P., arătând că H.G. nr. 1120/2006 introduce cerința ca petentul să dovedească imposibilitatea procurării actelor certificate de autorități, numai în această situație fiind posibilă completarea cererii cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin doi membri, de asemenea autentificate, însă din actele dosarului nu rezultă un asemenea demers.
În faza procesuală a recursului nu s-a administrat proba cu înscrisuri suplimentare.
Analizând hotărârea atacată prin prisma probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Curtea apreciază recursul declarat de pârâta A.N.R.P. ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
La data de 12.05.2004 reclamantul C.C. a adresat cererea nr. 3711 (fila 81) Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Prefecturii Județului B.1, prin care a solicitat, în baza art. 3 din acest act normativ, recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri sau compensații pentru bunurile ramase în Basarabia, de pe urma autorilor săi defuncții C.M. și T., respectiv pentru proprietățile acestora abandonate în martie 1944 în Comuna C. Județul B.2.
Prin Hotărârea nr. 165/24.09.2009 a Comisiei Județene B.1 de aplicare a Legii nr. 290/2003 (filele 60-62), cererea a fost respinsa, reținându-se că reclamantul nu a făcut dovada proprietății asupra bunurilor, conform prevederilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 290/2003 coroborat cu art. 2 alin. 4 și 5 din H.G. nr.1120/2006.
Împotriva acestei hotărâri s-a formulat contestație la A.N.R.P., înregistrată sub numărul 9172/29.10.2009, care a fost respinsă de pârâta A.N.R.P. prin Decizia nr. 464/07.04.2014 (filele 56-58), motivat de faptul că reclamantul nu a făcut dovada refugiului/decesului autorului C.T., nu a făcut dovada proprietății și nici a vocației succesorale după autori.
Recurenta critică greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 290/2003 numai pe considerente legate de dovada dreptului de proprietate, motive ce se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă și care sunt întemeiate:
Art. 2 alin. 1 din H.G. nr. 1120/2006 de aprobare a Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 impune condiția ca, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii, art. 2 alin. 4 teza I din H.G. nr. 1120/2006 prevăzând în mod explicit că dovada refugiului și a proprietății se face cu acte doveditoare certificate de autorități, doar în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte admițându-se completarea cererii cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin doi martori, de asemenea, autentificate.
Instanța de fond a reținut că dovada dreptului de proprietate rezultă din documentul numit Extrasul principal din condica de proprietăți ale Arhivei Notariale din B.2, pe Județul B.2, anul 1928, coroborată cu declarațiile martorilor, însă examinarea critică a acestor probe impune o altă concluzie:
Astfel, documentul menționat atestă că în anul 1928, autorul reclamantului, C.T.M., a primit prin donație 2 ha pământ sub vie în vatra satului și o suprafață de 33,333 ha dintr-un trup de 100 ha teren cultivabil, deci arabil, din care a înstrăinat conform certificatului nr. 21.304 din 30 aprilie 1938 (fila 24 dosar Tribunal) 6 hectare la 03.07.1932, două hectare la 03.02.1933 și 1,5 ha la 16.03.1936.
Existând așadar acte doveditoare certificate de autorități, nu se poate admite declarația reclamantului peste actul autentic, în sensul că suprafața reală donată de E.C. ar fi fost de 100 ha, iar declarația martorei C.L. că a văzut actele de proprietate în original (fila 21 dosar Tribunal) trebuie privită cu reținere, întrucât martora avea vârsta de 7 ani în 1944, fiind incertă capacitatea ei de a citi, cu atât mai mult de a înțelege sensul celor citite; cu atât mai mult pentru recolta neculeasă, pentru care nu puteau exista acte, declarația nu putea fi valorificată.
Cât despre declarația martorului Z.N., acesta a arătat (fila 22 dosar Tribunal) că a cunoscut familia C. prin intermediul părinților care se vizitau în acea perioadă, însă copilul de 8 ani putea sesiza eventual câteva amănunte legate de locuință și curte, în nici un caz de întinderea dreptului de proprietate, fără a mai aminti că dintr-o Istorie a satului C., cel mai vechi sat din Republica Moldova, accesibilă cu ușurință în spațiul virtual, rezultă că atât în perioada 22 iunie-2 iulie 1941, cât și în martie 1944, Satul C. a fost teatrul unor lupte crâncene, în care au murit zeci de săteni, ceea ce exclude atmosfera pașnică evocată de martor.
Însă nici actul autentic nu face dovada proprietății la momentul refugiului, întrucât în perioada 1928-1938 autorul reclamantului a înstrăinat 9,5 ha și se naște o prezumție simplă că era posibilă înstrăinarea și altor suprafețe până în 1941 când a încetat în mod tragic din viață, iar ulterior de către soția supraviețuitoare, C.M., până în 1944.
Referitor la celelalte bunuri imobile pretins a fi situate în intravilanul Localității C., Extrasul principal din condica de proprietăți ale Arhivei Notariale din B.2, pe Județul B.2, anul 1928, atestă că în anul 1928, autorul reclamantului, C.T.M., a primit prin donație 2 ha pământ sub vie în vatra satului, în timp ce declarațiile autentice indică 6 ha de vie nobilă și pomi fructiferi, iar cererea olografă a reclamantului (filele 7-8 dosar Tribunal) indică 5 ha, din nou peste actul autentic.
Se mai vorbește de o casă construită din piatră, acoperită cu tablă, compusă din 15 camere, pivniță de mărimea casei zidită în piatră, anexe gospodărești compuse din grajduri, hambare și coșare de porumb în suprafață de 2.500 mp, curte în suprafață de 15.000 mp, declarația reclamantului și a martorilor evocând un adevărat domeniu, denumit conac de reclamant în cererea olografă, și de aceea Curtea consideră că adeverința nr. 833/20.08.2004 emisă de Primăria C. conform căreia în arhiva primăriei nu s-a păstrat nici o informație despre familia reclamantului și bunurile acesteia nu reprezintă un suport probator care să permită primei instanțe a reține că reclamantul a fost în imposibilitatea de a procura acte doveditoare, certificate de autorități, deoarece o construcție de o asemenea anvergură nu poate dispărea fără urmă.
Cum reclamantul a enumerat cu o mare precizie bunurile ce pretindea că, acum peste 60 de ani, s-au aflat în proprietatea lui C.T., este evident că, prin dimensiunile sale (staul cu 350 oi, 8 perechi de boi, 6 perechi de cai, 5 vaci, utilaje agricole), această exploatație agricolă depășea cu mult dimensiunile unei gospodării țărănești tradiționale pentru acele timpuri și pentru zona Basarabiei și că nu exista nici o referire a reclamantului sau a celorlalte persoane care au dat declarații cu privire la data și condițiile în care C.T., a cărui ocupație este incertă, agricultor (fila 85 dosar Tribunal) sau profesor (fila 127 dosar Tribunal), le-a dobândit.
Deși declarațiile date de C.L. și Z.N., la un interval de timp de 60 de ani, socotit de la data la care familia C. s-a refugiat din Basarabia, excelează în mulțimea și precizia datelor referitoare la bunurile deținute de autorul T., nu se poate ignora că atât cele din 2004 (filele 69 și 71 dosar Tribunal) cât și cele din 2014 (filele 21, 22) sunt identice ca formă cu declarația dată de reclamant în 2004 (fila 70), așa încât sinceritatea și memoria martorilor nu pot lăsa loc decât de îndoială.
Concluzionând, Curtea apreciază că prima instanță nu avea temei să rețină imposibilitatea reclamantului de a procura înscrisuri doveditoare, iar declarațiile date de reclamant și de martori au fost valorizate excesiv și peste actul autentic, fiind ignorate prevederile imperative ale Legii nr. 290/2003 și ale H.G. nr. 1120/2006, drept pentru care, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, recursul promovat de pârâta A.N.R.P. urmează a fi admis în sensul casării în totalitate a sentinței și respingerii acțiunii formulate de reclamantul C.T..
| ← Invocarea de excepţii absolute pentru prima dată în recurs -... | Efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 66/26.02.2015... → |
|---|
