Procedura insolvenţei Legea nr. 85/2006. Răspundere administrator judiciar. Aplicarea art. 22 alin .3 şi 4 din Legea nr. 85/2006. Condiţii.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 356/R din data de 10.06.2015
Acțiunea în răspundere civilă delictuală a fostului administrator judiciar chiar dacă nu este reglementată distinct de Legea nr. 85/2006 este admisibilă în raport de prevederile art.149 din Legea nr. 85/2006 și art. 998 cod civil și poate fi atașată dispozițiilor art. 22 alin. 4 din lege, competența de soluționare a acesteia revenind tot judecătorului sindic, întrucât este o acțiune derivată din procedura insolvenței. Dispozițiile art. 22 alin. 3 și 4 din Legea nr. 85/2006 reprezintă sediul materiei atât pentru sancționarea administratorului judiciar cu amendă judiciară cât și pentru stabilirea despăgubirilor în cazul în care acesta a produs un prejudiciu unei părți interesate, ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii cu întârziere din culpă sau rea-credință a atribuțiilor sale. Cum textul de lege vizează și posibilitatea de stabilire a despăgubirilor în cazul unui prejudiciu, rezultă că prevederile reglementează inclusiv acțiunea în răspundere specială îndreptată împotriva unui administrator judiciar, o răspundere derivată din exercitarea atribuțiilor în cadrul procedurii.
S-a reținut de prima instanță în sarcina fostului administrator judiciar al debitoarei, faptul că a îndeplinit cu rea-credință atribuțiile de vânzare ale unor bunuri din proprietatea debitoarei, cu încălcarea dispozițiilor legale, generând un prejudiciu societății debitoare. Starea de fapt se circumscrie acțiunii în răspundere civilă a administratorului judiciar, astfel că devin incidente prevederile art. 22 alin. 3 și 4 din Legea nr. 85/2006 prin raportare la art. 149 din Legea nr. 85/2006 și art. 998 Cod civil.
Dispozițiile art. 22 alin. 3 și 4 din Legea nr. 85/2006 reprezintă sediul materiei atât pentru sancționarea administratorului judiciar cu amendă judiciară cât și pentru stabilirea despăgubirilor în cazul în care acesta a produs un prejudiciu unei părți interesate, ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii cu întârziere din culpă sau rea-credință a atribuțiilor sale. Cum textul de lege vizează și posibilitatea de stabilire a despăgubirilor în cazul unui prejudiciu, rezultă că prevederile reglementează inclusiv acțiunea în răspundere specială îndreptată împotriva unui administrator judiciar, o răspundere derivată din exercitarea atribuțiilor, astfel că susținerile recurentei privind excluderea unei astfel de acțiuni pe temeiul art. 22 alin. 3 și 4 din Legea nr. 85/2006 nu pot fi acceptate.
Calea de atac a reexaminării prevăzute de art. 22 alin. 5 din Legea nr. 85/2006 este incidentă, ca și cale de retractare, în cazul în care se solicită revenirea sau reducerea sancțiunii amenzii sau despăgubirii sub aspect procedural, însă în situația în care se pune problema respingerii pe fond a acțiunii în răspundere specială, cum este cazul în speță, se impune ca partea interesată să aibă la dispoziție calea de reformare a recursului, sens în care devin incidente prevederile art. 12 din Legea nr. 85/2006.
Reținând în recurs că stabilirea unui prejudiciu antrenează răspunderea specială a administratorului judiciar ce presupune analizarea condițiilor de fond, rezultă că prevederile art. 22 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 au nu doar un caracter administrativ, ci și jurisdicțional. De altfel, acțiunea în răspundere civilă delictuală a fostului administrator judiciar chiar dacă nu este reglementată distinct de Legea nr. 85/2006 este admisibilă în raport de prevederile art. 149 din Legea nr. 85/2006 și art. 998 Cod civil și poate fi atașată dispozițiilor art. 22 alin. 4 din lege, competența de soluționare a acesteia revenind tot judecătorului sindic, întrucât este o acțiune derivată din procedura insolvenței. În acest context, apreciem că dispozițiile legale cuprind o enumerare exemplificativă și nu restrictivă, întrucât răspunderea derivată din modul de exercitare a atribuțiilor de către administratorul judiciar poate viza și alte aspecte.
Pe fondul litigiului, criticile recurentului administrator judiciar se referă la condițiile de incidență ale răspunderii civile în considerarea faptului că prin vânzarea bunurilor societății debitoare și anularea transferului nu s-a cauzat nici o vătămare. În mod corect judecătorul sindic a arătat că prin anularea licitației organizate de administratorul judiciar, acesta nu și-a îndeplinit atribuțiile în mod corespunzător, în acest sens fiind considerentele sentinței civile nr. 2469/24.11.2011 pronunțate de Tribunalul Brașov prin care s-a reținut, cu putere de lucru judecat, încălcarea prevederilor art. 115 alin. 3 și art. 20 lit. m din Legea nr. 85/2006, față de lipsa aprobării creditorilor și de realizarea unei vânzări care nu servea la conservarea patrimoniului debitoarei, astfel că recurenta nu poate susține îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor legale.
Forma de vinovăție reținută de prevederile art. 22 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 include atât culpa cât și intenția, însă ținând cont de faptul că administratorul judiciar este cel mai adesea în mijlocul unor interese aflate în conflict, că atribuțiile decizionale sunt partajate și că activitatea acestuia este supusă unui dublu control, din partea creditorilor și din partea judecătorului sindic, atragerea răspunderii acestuia și pentru culpa cea mai ușoară ar fi o măsură injustă. Reaua-credință există atunci când administratorul judiciar încalcă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unui interes legitim.
Judecătorul sindic a reținut reaua-credință a administratorului judiciar în contextul răspunsurilor nesincere date la interogatoriu, fără însă a analiza dacă acesta a urmărit sau acceptat vătămarea vreunui interes legitim la momentul săvârșirii faptei. Cum din prețul de vânzare a bunurilor s-a distribuit întreaga sumă către creditorul garantat, rezultă că cei care ar fi putut invoca o vătămare a propriilor interese ar fi putut fi creditoarea garantă care nu ar fi obținut un preț îndestulător pentru stingerea creanței în urma valorificării bunurilor, cât și debitoarea care, prin licitație, nu ar mai fi beneficiat de bunurile respective. În speță, prin acțiunea în răspundere formulată, doar debitoarea s-a considerat vătămată prin organizarea licitației din 19.05.2010 pe considerentul că nu a mai putut utiliza autovehiculele în desfășurarea activității sale pe perioada de observație și nici nu a mai intrat în posesia bunurilor. Se mai constată că acțiunea în anulare a licitației a fost promovată doar de creditoarea ce deținea garanția asupra bunurilor și care a fost obligată să restituie debitoarei sumele încasate, însă aceasta nu a formulat acțiunea în răspundere a administratorului judiciar pentru sumele restituite.
Prejudiciul reprezentat de beneficiul nerealizat de debitoare pe perioada în care nu a utilizat bunurile, a fost respins de judecătorul sindic ca nedovedit, iar sub acest aspect nu s-a declarat recurs, astfel că în limitele investirii, instanța de recurs nu mai poate analiza împrejurările legate de existența unei vătămări a debitoarei din această perspectivă.
În ceea ce privește prejudiciul efectiv reținut de prima instanță, s-a apreciat că diferența dintre prețul de vânzare a bunurilor și valoarea contabilă neamortizată reprezintă contravaloarea despăgubirilor ce s-ar cuveni debitoarei ca urmare a încălcării atribuțiilor legale de către administratorul judiciar. Susținerile cu privire la caracterul incert al prejudiciului sunt corecte având în vedere că despăgubirile stabilite nu au legătură cauzală cu vătămarea invocată de debitoare referitoare la lipsa de folosință a bunurilor.
În urma licitației din 19.05.2010, bunurile au fost adjudecate în favoarea S.C. B.C. S.R.L., iar debitoarea a fost obligată să predea autovehiculele prin sentința civilă nr. 1009/ 15.09. 2010 a Judecătoriei Vatra Dornei. Potrivit adreselor emise de Serviciului Public Comunitar Regim Permise Conducere și Înmatriculare Autovehicule S. (filele 14-17 recurs), rezultă că până la data de 8.10.2014 bunurile s-au aflat însă în proprietatea debitoarei, iar prin transferurile operate după această dată către S.C. ABC E. 2007 S.R.L. se confirmă și existența lor în formă materială, ceea ce prezumă că executarea obligației de predare a bunurilor către adjudecatară nu a fost finalizată. Argumentele legate de ascunderea mijloacelor de transport și a documentelor originale nu au fost dovedite cu nici o probă. De asemenea, în lipsa actului de transfer a bunurilor din 8.10.2014, când recurenta nu mai îndeplinea atribuțiile de administrator judiciar, nu se poate reține că aceasta ar fi contribuit la vânzarea bunurilor către societatea beneficiară. Vătămarea invocată de debitoare se referă la actul de licitație din 19.05.2010 și nu cu privire la actul din 8.10.2014.
Revenind la prejudiciul stabilit în sarcina recurentei pârâte, se reține că expertiza efectuată nu a cuantificat un posibil prejudiciu dintre valoarea de vânzare forțată a bunurilor și prețul de la care s-a pornit licitația, expertul apreciind că nu are competența necesară a determina această valoare. Se mai constată că anularea licitației prin sentința civilă nr. 2469/24.11.2011 s-a dispus față de lipsa aprobării creditorilor și realizarea unei vânzări care nu servea la conservarea patrimoniului debitoarei și nu pentru vânzarea bunurilor la un preț neserios sau derizoriu. În principiu, sumele care se obțin în urma desfășurării unei licitații sunt semnificativ mai mici decât valorile de piață sau cele contabile. Chiar dacă s-ar admite că prin licitația organizată, administratorul judiciar a valorificat în mod intenționat bunurile la o valoare inferioară, această vătămare ar fi fost în patrimoniul creditoarei garante întrucât ar fi încasat un preț mai mic. Însă în urma anulării licitației de vânzare, bunurile au revenit în patrimoniul debitoarei, neoperând transferul de proprietate către adjudecatar, la fel și sumele încasate de creditoarea garantă. Cum administratorul judiciar a fost înlocuit prin sentința civilă nr.204/24.11.2011,în aceeași zi în care s-a pronunțat anularea licitației, rezultă că acesta s-a aflat în imposibilitate de a mai adopta măsuri pentru readucerea bunurilor în patrimoniul societății debitoare. Prin urmare, prejudiciul reprezentat de diferența dintre prețul de vânzare a bunurilor și valoarea contabilă neamortizată nu este în relație cauzală cu vătămarea invocată de debitoare, cu atât mai mult cu cât licitația a fost anulată și prețul a fost restituit de către creditoarea beneficiară, astfel că în mod greșit s-au stabilit în sarcina recurentei aceste despăgubiri.
Susținerile intimatei legate de creșterea artificială a masei credale cu creanța Primăriei B. pentru impozitele auto născute după înstrăinarea mijloacelor de transport sunt apărări noi ce nu au fost invocate în prima instanță. Prin anularea licitației, transferul dreptului de proprietate al debitoarei asupra vehiculelor nu s-a mai realizat, astfel că debitoarea datora impozitele aferente acestor bunuri până la transferul ce a avut loc la 8.10.2014. Conivența frauduloasă dintre actuala societate beneficiară a autovehiculelor și creditoarea S.C. ABC C. S.R.L. și aspectele de nelegalitate ale transferului din 8.10.2014 nu pot face obiectul prezentei acțiuni, ci a unei acțiuni în anulare promovate de lichidatorul judiciar actual.
Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă s-a admis recursul declarat în sensul modificării în parte a hotărârii și respingerii acțiunii formulate de debitoarea S.C. S.C. S.R.L.
| ← Apel. Competenţa teritorială exclusivă în materia... | Procedura insolvenţei, Legea nr. 85/2006. Măsura de înlocuire... → |
|---|
