Răspunderea statului pentru erori judiciare. Condiţii
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 1429/R din data de 07.11.2013
În condițiile în care reglementarea legală care stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 Cod procedură penală, iar situația invocată de reclamant nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de acest text legal, în mod greșit a apreciat instanța de fond că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 Cod procedură penală pentru antrenarea răspunderii statului pe acest temei.
Prin sentința civilă nr. 1017 din 15 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. 4671/102/2012, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B. R. T. G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 2.000 lei, cu titlu de daune materiale, a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale și a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a avut în vedere prevederile art. 504 Cod de procedură civilă, care reglementează situațiile în care poate fi angajată răspunderea Statului pentru erorile judiciare, precum și prevederile art. 52 alin.3 din Constituția României, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare și ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la CEDO, potrivit cărora "în cazul anulării unei condamnări definitive, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit pedeapsa în cazul acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare a statului respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă";.
Raportat la aceste prevederi, instanța de fond a constatat că în ceea ce-l privește pe reclamant, nu s-a dispus o achitare în cursul unui proces penal, ci o scoatere de sub urmărire penală, neexistând o hotărâre definitivă de condamnare urmată de achitare dispusă în urma rejudecării.
Față de invocarea de către pârâtul Statul Român prin întâmpinare a inadmisibilității acțiunii, prin prisma textelor de lege la care s-a făcut mai sus referire, instanța a reținut însă, că prin decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale s-a dispus în sensul că dispozițiile art. 504 alin.1 Cod de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute de text și în acest context s-a apreciat că prezenta cerere nu este inadmisibilă.
Analizând pe fond susținerile părților, instanța a reținut că prin rezoluția dată în dosarul nr. 4472/P/ 2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș s-a dispus scoaterea de sub urmărire a învinuitului B. R. T. G. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 85 alin. 1 și 2 din OUG nr. 195/2002, reținându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, fiind disjunsă cauza în ceea ce privește cercetarea aceluiași învinuit sub aspectul comiterii infracțiunii de vătămare corporală din culpă .
Ulterior, prin rezoluția dată în dosarul nr. 7171/P/ 2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a aceluiași învinuit sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 184 alin.1 și 3 Cod penal, reținându-se lipsa laturii subiective a infracțiunii .
Față de temeiurile care au dus la scoaterea de sub urmărire a reclamantului, tribunalul a apreciat că în cauză există o eroare judiciară și a existat o "inculpare"; nedreaptă a reclamantului, de natură a aduce prejudicii acestuia, cu atât mai mult cu cât acesta a invocat în cauză și durata desfășurării procedurii .
Instanța a reținut că statul este obligat să răspundă pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activități judiciare.
Instanța a mai arătat că una din condițiile de angajare a răspunderii pentru repararea pagubelor de ordin material este aceea ca prejudiciul cauzat să fie cert și, sub acest aspect, nu s-a dovedit cu certitudine în cauză decât achitarea onorariului avocațial (potrivit celor consemnate în contractul de asistență juridică și în chitanța emisă în temeiul acesteia), dovada celorlalte daune materiale pretinse nefiind făcută de reclamant.
În ceea ce privește daunele de natură morală, instanța a reținut că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate și să nu aibă în primul rând un scop patrimonial.
Sub acest aspect s-a apreciat că o inculpare (în senul larg la cuvântului) pe nedrept este de natură să creeze o stare de disconfort psihic persoanei aflate în această situație, fiind de presupus că a existat o temere cu privire la modalitatea de finalizare a procedurii.
Reținând că, potrivit declarației martorului audiat în cauză s-a dovedit că prin cercetarea penală ce a fost demarată împotriva sa i s-au cauzat reclamantului neplăceri, în principal, datorită reprezentării pe care acesta a avut-o asupra stării de fapt, în condițiile în care avea certitudinea că nu este vinovat, instanța a apreciat că o justă reparare a acestui prejudiciu se circumscrie sumei de 5.000 de lei.
Totodată instanța a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 274 Cod procedură civilă și a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 100 lei, constând în onorariu avocațial.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Administrația Finanțelor Publice Mureș, în numele pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș.
Prin memoriul de recurs formulat de Administrația Finanțelor Publice Mureș, în numele Statului Român s-a solicitat, în principal, casarea sentinței pronunțată de instanța de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței, cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului și exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat că tribunalul nu a arătat în fapt și în drept motivele care i-au fundamentat convingerea, limitându-se la a face referiri generice cu privire la textul de lege care constituie temeiul de admisibilitate al răspunderii pentru erorile judiciare, nefiind respectate dispozițiile art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, astfel că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
S-a mai arătat că în ceea ce privește cererea reclamantului privind acordarea despăgubirilor morale și materiale, soluția pronunțată de instanța de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii și în afara cadrului legal instituit de dispozițiile art. 504 -506 Cod procedură penală.
În ceea ce privește despăgubirile acordate s-a invocat faptul că situațiile în care pot fi acordate despăgubiri sunt expres și limitativ prevăzute de art. 504-507 Cod procedură penală, fiind nelegală extinderea acestor cazuri.
Recurentul pârât a mai susținut că raportat la temeiul de drept pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, respectiv prevederile art. 504 alin. 1 Cod procedură penală, aceasta este inadmisibilă, deoarece nu există o hotărâre judecătorească definitivă de achitare, dată în rejudecarea cauzei penale în care reclamantul să fi fost condamnat definitiv.
În speță, față de împrejurarea că reclamantul nu a fost niciodată condamnat definitiv pentru infracțiunea pentru care a fost cercetat penal s-a susținut că rezoluția din 31.05.2011, dată în dosarul nr. 7171/P/2010 al Pachetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș nu poate fi asimilată unei hotărâri definitive de achitare, actele săvârșite de organele de cercetare penală neputând fi incluse în această categorie.
Ca atare, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 alin. 1 Cod procedură penală.
Referitor la cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligat pârâtul s-a invocat faptul că în cauză se impunea ca instanța să facă aplicarea prevederilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă și să reducă onorariul avocațial, cuantumul cheltuielilor de judecată acordate fiind exagerat.
În privința cererii de modificare a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii introductive s-au invocat în drept prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recurentul Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș a solicitat modificarea sentinței atacate și în consecință respingerea acțiunii formulate de reclamant.
Prin memoriul de recurs formulat s-a arătat că din dispozițiile art. 504 Cod procedură penală rezultă că legiuitorul face distincție între cele două ipoteze care dau dreptul la reparație și anume condamnarea definitivă urmată de achitare în rejudecare și restrângerea libertății în mod nelegal. Sub acest aspect s-a invocat faptul că restrângerea dreptului de circulație nu se încadrează în categoria măsurilor prevăzute de art. 136 alin. 1 Cod procedură penală, iar învinuirea adusă reclamantului a rămas într-un stadiu incipient în faza de urmărire penală.
Susținerile reclamantului cu privire la incidența în cauză a Deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale s-au apreciat a fi nefondate, întrucât această decizie viza un alt conținut normativ al art. 504 alin. 1 Cod procedură penală, anterior anului 2013.
În concluzie s-a susținut că acțiunea reclamantului este inadmisibilă, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 504 Cod procedură penală raportat la art. 52 alin. 3 din Constituția României, reclamantul nefiind îndreptățit la acordarea de despăgubiri.
În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Reclamantul a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, cu consecința menținerii soluției pronunțată de instanța de fond și obligarea pârâtului Statul Român la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării s-a arătat că hotărârea atacată este motivată atât în fapt, cât și în drept, astfel că nu pot fi primite criticile referitoare la lipsa motivării soluției, instanța de fond concluzionând în mod corect că reclamantului trebuie să îi fie reparat integral prejudiciul constând în pagubele pricinuite de procesele penale deschise în mod nelegal împotriva sa.
S-a mai invocat faptul că în mod nejustificat se susține în speță ar fi vorba de prejudicii pe care reclamantul nu le-ar fi probat, acestea fiind dovedite prin probele administrate în cauză, iar cheltuielile de judecată acordate sunt rezonabile în raport cu munca depusă de avocat, astfel că nu se impune reducerea acestora.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și în raport de prevederile art. 3041 Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, instanța de recurs a reținut următoarele:
Recurentul pârât Statul Român, în numele căruia a declarat recurs A. F. P. Mureș, a invocat în primul rând incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, susținând că instanța de fond nu a motivat hotărârea pronunțată conform dispozițiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă.
Analizând sentința atacată se constată însă că aceasta cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora instanța și-a format convingerea și care au dus la soluția pronunțată și ca atare critica formulată de recurent nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Referitor la celelalte critici formulate prin recursurile deduse judecății, Curtea a reținut că prin acțiunea introductivă reclamantul B. R. T. G. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului material și moral pricinuit de declanșarea împotriva sa a urmăririi penale și de punerea sa sub învinuire pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 181 alin. 1 și 3 Cod penal și a infracțiunilor de punere în circulație și conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, respectiv punere în circulație și conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, prevăzute de art. 85 alin. 1 și 2 din OUG nr. 195/2002.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 504 Cod procedură penală raportat la art. 52 alin. 3 din Constituția României și art. 96 alin. 1 din Legea nr. 303/2004.
Prin art. 52 alin. 3 din Constituția României și art. 96 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 se prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar prin art. 504 alin. 1 și 2 Cod procedură penală sunt stabilite situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale.
Astfel, potrivit art. 504 alin. 1 Cod procedură penală, orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Totodată, prin art. 504 alin. 2 Cod procedură penală se prevede că are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Modurile de restrângere a libertății în cursul procesului penal sunt prevăzute de dispozițiile art. 136 Cod procedură penală și sunt enumerate ca fiind: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă.
În cazul reclamantului s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor la care s-a făcut referire mai sus, însă ulterior s-a dispus scoaterea acestuia de sub urmărire penală, rezoluția procurorului prin care s-a dispus această măsură neputând fi asimilată unei hotărâri definitive de achitare. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că pe parcursul urmăririi penale față de reclamant nu s-a luat niciuna din măsurile procesuale privative sau restrictive de libertate, reglementate de art. 136 Cod procedură penală.
Pe de altă parte măsurile dispuse de organele de cercetare penală s-au întemeiat pe prevederile legale, iar actele săvârșite pe parcursul cercetării penale nu pot fi încadrate în categoria erorilor judiciare, atâta timp cât pe perioada efectuării acestei cercetări reclamantul a beneficiat de prezumția de nevinovăție, care ulterior s-a și concretizat prin măsura de scoatere a acestuia de sub urmărire penală.
În atare situație, instanța de recurs a reținut că în speță nu se regăsește niciuna din situațiile prevăzute expres în art. 504 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, astfel încât reclamantului nu-i pot fi acordate despăgubiri pe acest temei legal.
Instanța de fond a reținut că pretențiile reclamantului se impun a fi analizate prin prisma prevederilor art. 504 Cod procedură penală, în contextul în care prin decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale s-a dispus în sensul că dispozițiile art. 504 alin.1 Cod de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute de text. Trebuie precizat însă că la data pronunțării acestei decizii, art. 504 alin. 1 Cod procedură penală avea o altă redactare, care limita angajarea răspunderii statului doar la două ipoteze, respectiv dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că persoana în cauză nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există. În prezent textul de lege menționat are un alt conținut, fiind modificat ulterior pronunțării deciziei amintite, acțiunea pentru repararea pagubei nemaifiind limitată doar la cele două situații.
În consecință, instanța de recurs a reținut că în condițiile în care reglementarea legală care stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 Cod procedură penală, iar situația invocată de reclamant nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de acest text legal, în mod greșit a apreciat instanța de fond că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 Cod procedură penală pentru antrenarea răspunderii statului pe acest temei, fiind incident astfel motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Față de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile deduse judecății și a modificat în tot sentința atacată în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamant.
| ← Rejudecarea cauzei după extrădare sau predare. Condiţii de... | Conflict de competenţă. Jurisprudență Conflict negativ de... → |
|---|
