Recurs. Inadmisibilitatea unei cereri de revendicare
| Comentarii |
|
formulată In contradictoriu cu municipalitatea. Liberul acces la justiţie. Noţiunea de bun în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
- Cod civil: art. 480
- Decretul nr. 223/1974
- Legea nr. 213/1998: art. 6 alin. 2
- Legea nr. 10/2001: art. 9, art. 18, art. 22 alin. 5
- Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 6
- Primul Protocol adiţional la Convenţie: art. 1
în speţă, reclamanţii nu au uzat de posibilitatea cuprinsă în Legea nr. 10/2001 de a solicita pe cale administrativă acordarea de măsuri reparatorii, în condiţiile în care imobilul revendicat, preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974, face parte din obiectul de reglementare al acestui act normativ şi nu a fost înstrăinat, astfel că, faţă de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, în ceea ce îi priveşte pe recurenţii-reclamanţi, legea specială reprezenta modalitatea juridică de redobândire a bunului imobil preluat de stat în mod
abuziv despre care face vorbire textul, devenind incidente dispoziţiile art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
Examinând existenţa la îndemâna recurenţilor reclamanţi a posibilităţii concrete şi efective de valorificare a dreptului dedus judecăţii în procedurile speciale administrative cuprinse în actul normativ amintit, se constată că formularea notificării în termenul legal ar fi condus la acordarea de măsuri reparatorii în forma prevăzută de art. 9 din lege, respectiv restituirea în natură, nefiind incidenţă niciuna dintre excepţiile cuprinse în art. 18 din lege.
Prin urmare, nimic nu împiedica recurenţii-reclamanţi să formuleze notificarea şi să obţină astfel reparaţia completă pentru dreptul pretins încălcat, iar accesul reclamanţilor la o instanţă nu este restrâns sau negat prin respingerea acţiunii lor în revendicare, întrucât jurisprudenţa CEDO a statuat în mod constant că există o marjă de apreciere a statului în reglementarea dreptului de acces la o instanţă, drept ce poate fi supus unor termene sau condiţii (în speţă condiţia exercitării dreptului de formula notificare într-un termen stabilit de legiuitor).
Prin urmare, câtă vreme procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 are ca rezultat şi efect direct şi concret reparaţia (ce poate fi şi în natură, după cum s-a arătat), iar împotriva actelor emise în cadrul procedurii administrative menţionate cel interesat are la îndemână posibilitatea de a promova căi de atac de competenţa instanţei judecătoreşti, nu se poate afirma în mod corect că obligativitatea parcurgerii formalităţilor reglementate de Legea nr. 10/2001 ar reprezenta restrângerea dreptului de acces la o instanţă în sensul art. 6 din Convenţie.
Nu se poate reţine nicio încălcare a dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece după ce România a devenit parte prin semnarea Convenţiei europene a drepturilor omului, se poate vorbi despre existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor în sensul pe care CEDO l-a dat acestei noţiuni, numai în forma unei speranţe legitime create prin Legea nr. 10/2001, speranţă la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de Statul comunist, cea a obţinerii restituirii bunului sau a contravalorii acestuia, însă această speranţă legitimă s-ar fi născut numai în momentul formulării notificării prevăzute de lege, adică atunci când recurenţii-reclamanţi ar fi devenit beneficiarii unui drept la reparaţie, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.
(Decizia nr. 382 din 08.10.2009, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze
privind proprietatea intelectuală)
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la data de 01.10.2007, reclamanţii C.V., C.A. şi C M. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând a se constata nevalabilitatea trecerii în proprietatea statului a apartamentului nr. 12 din Bucureşti, Sector 4, precum şi să se constate că reclamanţii au fost şi sunt proprietarii acestui apartament, drept pe care nu l-au pierdut niciodată.
în motivarea cererii s-a arătat că apartamentul a fost cumpărat în 1974 de reclamantul C.V. şi soţia sa, în prezent decedată, C.N., iar ulterior, când şi-au manifestat voinţa de a părăsi ţara, apartamentul a fost trecut în proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974, pentru o despăgubire nesemnificativă. întrucât
Decretul nr. 223/1974 era neconstituţional în raport de Constituţia din anul 1952, astfel că decizia administrativă de preluare a apartamentului în baza acestui act normativ nu putea constitui titlu valabil pentru stat, iar reclamanţii sunt în continuare proprietari.
Au mai arătat reclamanţii că la data de 04.03.2005 a decedat C.N., iar potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 205/13.09.2007, reclamanţii sunt moştenitorii acesteia, în calitate de soţ - C.V., respectiv fii - C.A. şi C.M., precum şi că apartamentul nu a fost înstrăinat, fiind ocupat de chiriaş cu contract de închiriere.
S-a mai susţinut în cerere că prin Decretul-Lege nr. 9/31.12.1989 a fost abrogat Decretul nr. 223/1974, arătându-se că se urmăreşte „înlăturarea imediată din legislaţia ţării a unor reglementări legale emise de fostul regim dictatorial, care prin caracterul lor discriminator nedrept au adus grave prejudicii morale şi materiale poporului român, intereselor legitime ale tuturor cetăţenilor”.
Au fost invocate şi prevederile art. 480 şi 481 C. civ., art. 17 din Declaraţia universală a drepturilor omului la care România a aderat, art. 1 din primul Protocol al Convenţiei europene a drepturilor omului.
Pârâtul nu a depus întâmpinare.
La termenul de judecată din 8.11.2007, reclamanţii au formulat o cerere în temeiul art. 132 C. pr. civ., prin care şi-au întregit acţiunea, solicitând obligarea pârâtului să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 7378/28.12.2007, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C.V., C.A. şi C.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 12 situat în Bucureşti, Sector 4 şi a respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut că prin contractul de construire şi procesul-verbal de predare primire a locuinţei aflate la dosar reclamantul C.V. şi soţia sa C.N., în prezent decedată şi moştenită de reclamanţi, au devenit proprietarii imobilului în cauză, care a fost preluat în proprietatea statului prin Decizia nr. 1827/17.11.1978, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, ce contravenea atât dispoziţiilor constituţionale de la acea dată, cât şi Declaraţiei universale a drepturilor omului ratificate de România la 10.12.1948 (art. 17 pct. 2). Prin urmare, preluarea a fost abuzivă, iar în puterea art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi a Decretului nr. V/2000 a înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, instanţa a constatat nevalabilitatea titlului statului, admiţând în parte acţiunea.
Pe aspectul revendicării, instanţa a considerat că acţiunea este inadmisibilă, întrucât pentru imobilele aflate în deţinerea statului sau municipiilor, reclamanţii aveau la îndemână procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, în privinţa restituirii, şi care trebuia urmată.
A constatat prima instanţă că nu se încalcă nici dreptul de proprietate (acesta are doar o ocrotire specifică) şi nici accesul la instanţă (asigurat după parcurgerea procedurii).
împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii C.V., C.A. şi C.M., cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, pricina fiind înregistrată la data de
14.06.2008 la Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
în motivarea apelului, reclamanţii au arătat că instanţa nu s-a pronunţat pe capătul doi al cererii prin care s-a solicitat să se constate că aceştia sunt proprietarii apartamentului în litigiu, drept pe care nu l-au pierdut niciodată.
Au arătat că, în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, întrucât Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001
stabilesc modalităţi administrative de restituire în natură sau măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 -22.12.1989, dar aceste legi nu interzic accesul la justiţie pentru redobândirea acestor imobile pe cale judecătoreasca, respectiv promovarea acţiunilor în revendicare pe calea dreptului comun, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 21 din Constituţia României.
Au arătat şi că prin cele două legi nu poate fi îngrădit dreptul reclamanţilor de a se adresa instanţelor judecătoreşti, fără a fi obligaţi a se adresa în prealabil organelor administrative, făcând vorbire şi de Decizia nr. 5/20.11.2000 care face trimitere la art. 21 din Constituţia României privind accesul liber la justiţie, la Legea nr. 92/1992.
S-a mai arătat că, faţă de admisibilitatea revendicării, ca urmare a admiterii primului capăt de cerere în sensul nevalabilităţii titlului statului şi se impune admiterea şi a celui de-al doilea capăt de cerere, pentru a se constata că reclamanţii au fost şi sunt proprietarii apartamentului preluat în mod abuziv, fără titlu, drept pe care nu şi l-au pierdut niciodată.
în motivarea apelului său, pârâtul Municipiul Bucureşti a arătat că Legea nr. 10/2001 nu mai face distincţie între imobilele preluate cu titlu sau fără titlu aşa încât în mod greşit a apreciat instanţa de fond faptul că imobilul a fost preluat fără titlu.
Pe fondul cauzei, solicită să se constate că titlul statului îl reprezintă actul juridic sau faptul juridic prin care statul a dobândit proprietatea bunurilor preluate de la persoane fizice sau juridice în perioada 1945-1989 şi deci acesta era perfect valabil la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre stat şi pârâtul persoană fizică.
Astfel, titlul statului este reprezentat de către actul de aplicare a legii prin care imobilul a fost individualizat şi s-a procedat la preluarea lui de către stat. Aceste acte de aplicare a legii care constituie titluri de proprietate ale statului sunt acte de drept public, fiind emise de autorităţile publice cărora legea le-a conferit competenta de a acţiona în domeniul respectiv.
Prin decizia civilă nr. 1493/13.11.2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins ca nefondate ambele apeluri.
Instanţa de apel a constatat în privinţa criticilor formulate de apelanţii reclamanţi, că în mod corect a reţinut prima instanţă că petitul privind revendicarea imobilului este inadmisibil, în condiţiile în care aceştia aveau la îndemână calea prevăzută de legea specială nr. 10/2001, ce instituie măsuri reparatorii în natură sau echivalent, reclamanţii păstrându-şi deopotrivă dreptul de a sesiza instanţa în măsura în care apreciau că măsurile unităţii deţinătoare nu erau corespunzătoare.
Decizia instanţei supreme la care apelanţii fac referire în cuprinsul motivelor de apel este pronunţată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, când în absenţa unor reglementări speciale, instanţele soluţionau pe calea dreptului comun astfel de acţiuni, având posibilitatea de a examina valabilitatea titlului statului în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, or, după apariţia Legii nr. 10/2001, a fost reglementat regimul juridic al imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989, legea instituind o procedură specială obligatorie, pe care reclamanţii erau datori să o urmeze pentru a beneficia de măsurile reparatorii permise de lege, fără însă ca prin aceasta să le fie îngrădit liberul acces la justiţie.
Asupra motivului de critică legat de capătul de cerere privind constatarea calităţii reclamanţilor de proprietari ai apartamentului revendicat, tribunalul a reţinut aceleaşi considerente expuse în susţinerea soluţiei de respingere a acestui petit ca inadmisibil,
reţinând în plus şi caracterul subsidiar al acţiunii în constatare în raport cu acţiunea în realizare, dar şi cu procedura instituită de legea specială nr. 10/2001.
în privinţa apelului formulat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, tribunalul a reţinut că acesta este de asemenea nefondat, întrucât în mod corect prima instanţă a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, având în vedere dispoziţiile constituţionale şi normele internaţionale asimilate dreptului intern, încălcate prin actul de preluare în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.
împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii C.V., C.A. şi C.M., solicitând admiterea recursului, modificarea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 7378/28.12.2008 a Judecătoriei Sectorului 4, schimbarea sentinţei şi admiterea acţiunii aşa cum s-a formulat.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii reclamanţi au arătat că prin acţiunea introductivă de instanţă au solicitat: să se constate nevalabilitatea trecerii în proprietatea statului a apartamentului nr. 12 din Sectorul 4 şi să se constate că reclamanţii au fost şi sunt proprietarii acestui apartament, drept pe care nu l-au pierdut niciodată şi prin cererea completatoare au solicitat să fie obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, respectiv apartamentul nr. 12 din Sectorul 4.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat pe capătul doi al acţiunii, prin care s-a solicitat să se constate că reclamanţii au fost şi sunt proprietarii acestui apartament, drept pe care nu l-au pierdut niciodată.
Prin decizia nr. 1493/13.11.2008 s-a respins apelul formulat de reclamanţi, precum şi apelul formulat de Municipiul Bucureşti fără să soluţioneze motivul doi şi respectiv capătul doi al acţiunii, sus menţionat.
Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii, instanţa de fond şi de apel au făcut deopotrivă o greşită interpretare şi aplicare a legii, deoarece Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001 stabilesc modalităţi administrative de restituire în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, dar aceste legi nu interzic accesul la justiţie pentru redobândirea acestor imobile, pe cale judecătorească, respectiv promovarea acţiunilor în revendicare pe calea dreptului comun.
în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, ca lege fundamentală (1), „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime şi (2) nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Este mai mult decât evident că cele două legi, şi anume Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001 nu pot îngrădi dreptul reclamanţilor, drept garantat prin Constituţia României, act fundamental de a se adresa instanţelor judecătoreşti fără a mai fi obligaţi să se adreseze în prealabil organelor administrative.
Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, prin Decizia civilă nr. 5/20.11.2000 care se referă la Decretul nr. 223/1974 (cum este cazul şi în prezenta acţiune) şi la deciziile administrative emise pe baza acestui decret, pentru a crea un punct de vedere unitar pentru soluţionarea acţiunilor în revendicare pe calea dreptului comun, concluzionează în sensul că acţiunile în revendicare pe calea dreptului comun, fără a parcurge calea administrativă, sunt admisibile iar instanţele care au procedat în acest fel au pronunţat soluţii juste.
Pentru a concluziona în acest sens al admisibilităţii acţiunilor pe calea dreptului comun, Curtea Suprema de Justiţie, prin decizia nr. 5/20.11.2000, face trimitere la art. 21
din Constituţia României privind accesul liber la justiţie şi la Legea nr. 92/1992 în sensul că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, nicio lege nu poate îngrădi exerciţiul acestui drept. Instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii. Instanţele judecă toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum şi alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă”.
Se face trimitere şi la art. 3 C. civ., în sensul că „judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că legea este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.
A fost invocat şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale adoptate de Consiliul Europei la data de 04.11.1950, amendată prin Protocolul nr. 11 şi la art. 1 din Protocolul aceleiaşi convenţii, concluzionând în final „acţiunea în revendicare este cel mai puternic mijloc procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat, solicitând restituirea acestuia”.
Se mai arată în aceeaşi decizie a C.S.J. faptul că prin acţiunea în revendicare de drept comun, foştii proprietari, pot să reclame în faţa instanţelor judecătoreşti, încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate asupra acestor locuinţe deţinute de chiriaşi. în cazul de faţă apartamentul este deţinut de chiriaşi.
După această amplă argumentare, Curtea Supremă de Justiţie decide: „admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie, stabileşte că instanţele judecătoreşti sunt competente să judece, potrivit normelor dreptului comun, acţiunile în revendicare formulate cu privire la imobilele preluate de stat în temeiul prevederilor Decretului 223/1974. Obligatorie pentru instanţă conform art. 329 alin. 3 teza a ll-a din Codul de procedură civilă”.
în Culegerea de decizii de practică judiciară în materie civilă, prin decizia civilă nr. 131/02.02.2005 a Secţiei a V-a civilă Bucureşti, se arată „cel de al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. pr. civ. se referă la pronunţarea instanţei asupra unui mijloc de apărare, respectiv asupra deciziei nr. 5/20.11.2000 a Secţiilor Unite ale C.S.J., decizie în cuprinsul căreia se reţine admisibilitatea în justiţie a acţiunilor în revendicare a bunurilor preluate de stat, potrivit Decretului 223/1974, ale cărei argumentaţii sunt valabile şi în prezent”; „Ca atare, ne aflăm în situaţia în care acţiunea în revendicare că s-ar promova după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 şi respectiv a Legii nr. 19/2001 este admisibilă”.
Examinând decizia recurată în raport de motivele de critică expuse mai sus, care vor fi examinate de curte în temeiul art. 306 alin. 3 C. pr. civ. prin prisma cazului de modificare cuprins în art. 304 pct. 9 C. pr. civ., se reţine că recursul este nefondat.
Principala critică adusă de recurenţii reclamanţi a privit greşita respingere de către prima instanţă a cererii de revendicare ca inadmisibilă, măsură validată de instanţa de apel prin respingerea apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei judecătoriei.
Alături de aspectele de fapt relevante în speţă, reţinute în mod corect de prima instanţă, se impune a consemna alte două elemente care au rezultat din probaţiune, în vederea verificării legalei soluţionări a problemei de drept privind inadmisibilitatea prezentei cereri de revendicare imobiliară, şi anume: recurenţii-reclamanţi nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, în sensul formulării notificării în vederea acordării de măsuri reparatorii conform acestui act normativ (în natură sau prin echivalent), iar bunul imobil ce face obiectul litigiului face parte din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în temeiul art. 2 alin. 1 lit. i) din actul normativ citat, nefiind până în prezent înstrăinat de stat.
în raport de aceste împrejurări, curtea constată că în mod corect au reţinut judecătoria şi tribunalul inadmisibilitatea prezentei cereri de revendicare imobiliară.
Astfel, raportând situaţia de fapt la prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, în ceea ce îi priveşte pe recurenţii-reclamanţi, legea specială reprezenta modalitatea juridică de redobândire a bunului imobil preluat de stat în mod abuziv despre care face vorbire textul, iar aceştia nu au înţeles să uzeze de dispoziţiile legale aflate la îndemâna lor în termenul şi în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001.
în acest sens curtea reţine că, potrivit art. 22 alin. 5 din lege: „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
Examinând existenţa la îndemâna recurenţilor reclamanţi a posibilităţii concrete şi efective de valorificare a dreptului dedus judecăţii în procedurile speciale administrative cuprinse în actul normativ amintit, curtea constată că formularea notificării în termenul legal ar fi condus la acordarea de măsuri reparatorii în forma prevăzută de art. 9 din lege, respectiv restituirea în natură, nefiind incidenţă niciuna dintre excepţiile cuprinse în art. 18 din lege.
Prin urmare, nimic nu împiedica recurenţii-reclamanţi să formuleze notificarea şi să obţină astfel reparaţia completă pentru dreptul pretins încălcat.
Curtea va înlătura şi susţinerile recurenţilor în sensul că hotărârile instanţelor de fond încalcă dreptul lor de acces la o instanţă astfel cum este el protejat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât jurisprudenţa CEDO a statuat în mod constant că există o marjă de apreciere a statului în reglementarea dreptului de acces la o instanţă, drept ce poate fi supus unor termene sau condiţii (în speţă condiţia exercitării dreptului de formula notificare într-un termen stabilit de legiuitor).
Prin urmare, câtă vreme procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/ 2001 are ca rezultat şi efect direct şi concret reparaţia (ce poate fi şi în natură, după cum s-a arătat), iar împotriva actelor emise în cadrul procedurii administrative menţionate cel interesat are la îndemână posibilitatea de a promova căi de atac de competenţa instanţei judecătoreşti, nu se poate afirma în mod corect că obligativitatea parcurgerii formalităţilor reglementate de Legea nr. 10/2001 ar reprezenta restrângerea dreptului de acces la o instanţă în sensul art. 6 din Convenţie.
Curtea va înlătura, după cum a procedat în mod corect şi instanţa de apel, argumentul recurenţilor reclamanţi izvorât din Decizia nr. 5/2000 a instanţei supreme, constatând că aceasta a statuat cu privire la problemele de drept în discuţie anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ care nu poate fi ignorat în raţionamentul de faţă.
De asemenea, nu prezintă relevanţă invocarea (cu titlu de jurisprudenţă) a deciziei nr. 131/02.02.2005 a instanţei supreme, decizie care are în vedere aplicarea hotărârii anterior menţionate, nr. 5/2000, pentru aceleaşi argumente expuse mai sus.
Curtea va înlătura şi critica în sensul omisiunii instanţelor de fond de a se pronunţa cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii recurenţilor-reclamanţi.
Astfel, cererea de chemare în judecată a avut iniţial ca obiect două solicitări, şi anume de a se constata nevalabilitatea trecerii în proprietatea statului a apartamentului în discuţie şi de a se constata că reclamanţii au fost şi sunt proprietarii acestui apartament, drept pe care nu l-au pierdut niciodată, iar pe parcursul judecării litigiului în
faţa judecătoriei reclamanţii şi-au întregit cererea, conform art. 132 C. pr. civ., solicitând obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Primele două solicitări aveau natura juridică a unor cereri în constatare (prima solicitare privind constatarea inexistenţei unui drept de proprietate al statului asupra bunului, cel de-al doilea capăt, pretins a fi fost omis la soluţionare, urmărind constatarea existenţei aceluiaşi drept în patrimoniul reclamanţilor), iar cererea completatoare era o cerere în realizarea aceluiaşi drept de proprietate, şi anume revendicarea acestuia.
învestind astfel instanţa cu o acţiune în constatare întregită cu o cerere în realizarea dreptului, devenea evident că nu se impunea analizarea lor separată, ambele având aceeaşi finalitate (apărarea şi recunoaşterea dreptului de proprietate al recurenţilor-reclamanţi), numai mijlocul procedural folosit fiind diferit (acţiune în constatare, respectiv în realizare).
Or, raţionamentul de mai sus privitor la imposibilitatea de a solicita în justiţie măsuri reparatorii este valabil şi pentru cererea în constatare, astfel că în mod corect a fost respinsă cererea reclamanţilor (cu excepţia capătului de cerere admis).
De altfel, curtea notează că pe parcursul soluţionării prezentului litigiu, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 108/23.02.2009 şi decizia nr. 33 pronunţată la data de 9 iunie 2008 de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, iar în considerentele acestei decizii se reţine, în privinţa raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, şi a existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale: „acest punct de vedere (al instanţelor care au considerat că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. - n.n.) nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială”.
Prin urmare, legea specială fiind aplicabilă şi imobilelor preluate fără titlu valabil (cum este cazul în speţă), pentru instanţe a devenit obligatorie, conform art. 329 C. pr. civ., interpretarea instanţei supreme în sensul arătat mai sus, şi anume că persoana îndreptăţită nu avea dreptul la opţiune între procedura generală şi calea legii speciale.
Notând totodată, cu privire la încălcarea art. 6 din Convenţie, că aceasta nu s-a petrecut în condiţiile particulare ale cauzei, deoarece calea specială era una efectivă pentru recurenţii reclamanţi în sensul avut în vedere în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, curtea constată că aceste apărări sunt nefondate.
Nu se poate reţine nicio încălcare a dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
Astfel, verificând dacă reclamanţii pot invoca existenţa unui „bun" (pentru a verifica dacă s-a produs o privare de proprietate), curtea constată că s-a reţinut de către instanţa europeană sub acest aspect că: „noţiunea «bunuri» se poate referi atât la «bunurile actuale», cât şi la valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o «speranţă legitimă» de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. în schimb, speranţa recunoaşterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, lucru valabil şi pentru o creanţă condiţională care se stinge prin nerealizarea condiţiei (vezi trecerea în revistă a principiilor pertinente în Decizia Malhous c. Republicii Cehe
(Cererea nr. 33.071/1996, Decizia din 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII) cu alte referinţe, în special la jurisprudenţa Comisiei)” [Hotărârea din 26/11/2002, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 710 din 18/08/2006 în cauza Moşteanu şi alţii c. României (Cererea nr. 33.176/1996)].
Prin urmare, pe de o parte, încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor recurenţi a fost realizată în baza Decretului nr. 223/1974, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenţia Europeană, situaţie neprotejată de Convenţie.
Pe de altă parte, după ce România a devenit parte prin semnarea Convenţiei europene a drepturilor omului, se poate vorbi despre existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor în sensul pe care CEDO l-a dat acestei noţiuni, numai în forma unei speranţe legitime create prin Legea nr. 10/2001, speranţă la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de Statul comunist, cea a obţinerii restituirii bunului sau a contravalorii acestuia, însă această speranţă legitimă s-ar fi născut numai în momentul formulării notificării prevăzute de lege, adică atunci când recurenţii-reclamanţi ar fi devenit beneficiarii unui drept la reparaţie, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.
Pentru ansamblul acestor considerente, curtea constată că hotărârile instanţelor de fond şi apel sunt legale şi temeinice sub aspectele criticate, urmând a respinge recursul în consecinţă.
| ← Recurs. Nulitatea actelor de procedură. Cerere de repunere în... | Recurs. Excepţia autorităţii de lucru judecat. Cerinţele... → |
|---|
