Titularul excepţiei în recurs. Dreptul recurentului de a invoca excepţii care anterior au reprezentat critici la adresa primei hotărâri de fond, dacă acestea nu au fost invocate prin motivele de recurs. Acţiune în revendicare a unui imobil preluat de stat

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

- Cod procedură civilă: art. 137, art. 304

- Legea nr. 10/2001: art. 18 lit. c), art. 46

- Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 6

- Constituţia României: art. 20

1. în condiţiile în care instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu privire la apărarea prin care în apel s-a susţinut că în speţă nu a fost respectat principiul unanimităţii în formularea acţiunii în revendicare - apărare circumscrisă unei excepţii de inadmi-sibilitate a acţiunii -, iar această soluţie nu a fost criticată/atacată prin recursul promovat, ea a intrat în puterea lucrului judecat, neavănd în faţa instanţei de recurs valoare de excepţie de ordine publică ce ar putea fi reiterată şi reanalizată cu ignorarea autorităţii astfel dobândite.

împrejurarea că a fost intitulată în mod diferit, în faţa instanţei de recurs, apărarea menţionată - respectiv ca reprezentând excepţia lipsei calităţii procesuale active - nu este relevantă, câtă vreme conţinutul apărării este identic cu cel ce a făcut obiectul unei judecăţi în faţa instanţei de apel, care s-a pronunţat asupra ei prin decizia recurată, iar soluţia astfel pronunţată era susceptibilă de critici numai în contextul unui motiv de recurs formulat în cadrul termenului legal.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că nu este admisibilă cererea recurentei de a fi reanalizată, de către instanţa de recurs, situaţia rezultată din faptul că acţiunea în revendicare pendinte nu a fost formulată de toţi moştenitorii fostului proprietar, în condiţiile în care această chestiune a făcut obiectul unei judecăţi în faţa instanţei de apel şi nu a fost criticată, prin motivele de recurs.

2. în raport de jurisprudenţa adoptată de instanţa europeană - în aplicarea prevederilor Convenţiei asupra drepturilor omului - şi de prevederile art. 20 din Constituţia României, care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale la care România este parte, dreptul reclamanţilor de a redobândi în materialitatea lui bunul - de care au fost lipsiţi nu numai în urma preluării abuzive de către stat, ci şi a admiterii recursului în anulare (de vreme ce la acel moment erau beneficiarii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care li se constata actualitatea dreptului de proprietate asupra imobilului) - nu poate fi înlăturat în considerarea prevederilor legii naţionale, respectiv a celor din art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată ¡fost art. 18 lit. d) în numerotarea anterioară acestei republicări].

Prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 republicată (fost art. 50 în numerotarea anterioară) li s-a dat eficienţă în cauză de vreme ce titlul chiriaşului cumpărător a fost

Decizia a fost pronunţată anterior publicării Deciziei In interesul legii nr. XXXIII/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

analizat ca unul valabil. Orice analiză comparativă a titlurilor de proprietate - în cadrul acţiunii în revendicare - are ca situaţie premisă existenţa a două titluri de proprietate aflate în fiinţă, deci valabile.

în condiţiile în care instanţele de fond nu au reţinut încheierea cu rea-credinţă a contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate pentru chiriaşul cumpărător, argumentele prin care se susţine buna-credinţă la încheierea respectivului act juridic sunt lipsite de relevanţă în analiza de legalitate (corespunzător limitelor prevăzute de art. 304 C. pr. civ.) a deciziei recurate.

Calitatea statului, de proprietar aparent al imobilului vândut recurentei, ca şi buna-credinţă, constituie aspecte nerelevante în analiza comparativă a titlurilor de proprietate exhibate de părţi, o atare situaţie nefiind de natură a conduce la convertirea titlului chiriaşului-cumpărător într-unul preferabil.

Perspectiva din care se argumentează eficacitatea aparenţei de drept existente în favoarea statului este una care ar conduce la aplicarea acestui criteriu numai în privinţa unuia dintre titluri - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1998 -ceea ce ar constitui în mod evident o nesocotire a principiului egalităţii armelor pentru părţile aflate în proces, principiu fundamentat pe norma înscrisă în art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul oricărei persoane de a beneficia de un proces echitabil.

în lumina acestui principiu, observând că titlul reclamanţilor-intimaţi provine de la un proprietar necontestat, în timp ce titlul recurentei-pârâte provine de la un proprietar aparent (al cărui titlu a fost de altfel contestat chiar înainte de perfectarea vânzării-cumpărării), apare ca evident că şi prin utilizarea acestui criteriu este preferabil titlul celor dintâi.

(Decizia civilă nr. 76/R din 12.02.2009, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind

proprietatea intelectuală)

Prin cererea înregistrată sub nr. 6726/18.09.2001, pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, reclamanţii P.N.O., P.Ş.R. şi M.R.E. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primar General, SC Herăstrău Nord şi C.S.B. solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 908/24138/26.11.1996 încheiat între pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti şi C.S.B. având ca obiect apartamentul din str. R., Sector 1, şi să fie obligată pârâta C.S.B. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 71/22.01.2002, Tribunalul Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, a anulat ca netimbrată cererea de chemare în judecată.

împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel reclamanţii P.N.O., P.Ş.R. şi M.R.E., iar prin decizia civilă nr. 384A/8.10.2002, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a admis apelul, a anulat sentinţa civilă nr. 71/22.01.2002 şi evocând fondul a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu ca nefondată, a respins cererea privind obligaţia pârâtei să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu ca inadmisibilă şi a, obligat apelanţii la plata cheltuielilor de judecată către intimată.

împotriva acestei decizii civile au declarat recurs apelanţii P.N.O., P.Ş.R. şi M.R.E., cerere de recurs ce a fost trimisă de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin

decizia nr. 1409/08.02.2006, Curţii de Apel Bucureşti pentru competentă soluţionare, conform art. II alin. 3 din Legea nr. 219/2005.

Prin decizia civilă nr. 2218/27.11.2006, pronunţată în dosar nr. 273/1/2003 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis recursul, a casat decizia recurată în parte şi a trimis cauza spre rejudecarea fondului Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, menţinând dispoziţiile privind admiterea apelului şi anularea sentinţei civile nr. 71/21.01.2002.

în fond, după casare, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 5019/ 30.03.2007 pronunţată în dosarul nr. 1664/299/2007, a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 908/24138/26.11.1996, a admis cererea de revendicare şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.

în motivarea sentinţei civile s-a reţinut că, la momentul cumpărării imobilului în litigiu nu exista interdicţie de vânzare, contractul fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Asupra cererii de revendicare, instanţa de fond a reţinut că titlul reclamanţilor este preferabil celui invocat de pârâtă deoarece provine de la adevăratul proprietar.

împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel pârâta C.S.B. şi Primăria Municipiului Bucureşti.

Apelantul Municipiul Bucureşti prin Primar General a criticat sentinţa civilă pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea în revendicare în contradictoriu cu apelanta-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care imobilul în litigiu a fost înstrăinat către apelanta-pârâtă C.S.B., astfel că apelanta Primăria Municipiului Bucureşti nu mai are posesia imobilului şi, prin urmare, nici calitatea procesuală pasivă în cadrul acţiunii în revendicare.

Apelanta-pârâtă C.S.B. a criticat sentinţa civilă pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că:

1. în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea în revendicare în condiţiile în care nu a fost formulată de toţi succesorii în viaţă ai foştilor proprietari ai imobilului, împrejurare în raport cu care acţiunea în revendicare este inadmisibilă ca o consecinţă a încălcării principiului unanimităţii ce ţine de legitimarea procesuală activă.

2. în mod greşit instanţa de fond a apreciat că titlul intimaţilor-reclamanţi este preferabil în condiţiile în care, conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit preferat titlul apelantei-pârâte, textul de lege invocat instituind indirect un criteriu de preferinţă pentru contractul de închiriere încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 având în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil.

S-a mai arătat că titlul apelantei-pârâte este un act cu titlu particular şi cu titlu oneros, apelanta-pârâtă fiind de bună-credinţă la încheierea acestuia şi având convingerea fermă că aceasta cumpără de la adevăratul proprietar al imobilului, situaţie în care eroarea comună şi invincibilă în care s-a aflat apelanta pârâtă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare face ca titlul acesteia să fie preferabil titlului exhibat de intimaţii reclamanţi.

în şedinţa publică din data de 24.10.2007, apelanta-pârâtă C.S.B. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în raport de valoarea de circulaţie a apartamentului în litigiu, solicitând încuviinţarea probei cu expertiza tehnică de evaluare a imobilului, probă respinsă de către instanţă.

Prin decizia civilă nr. 492A/09.04.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, a fost admis apelul declarat de către pârâta-apelantă Primăria Municipiului

Bucureşti, dispunându-se schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti reprezentat de Primarul General şi respingerii acţiunii îndreptate împotriva acestei pârâte, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârâta-apelantă C.S.B.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că:

Acţiunea în revendicare este o acţiune reală şi petitorie care are ca scop redobândirea bunului de către fostul proprietar de la cel în mâinile căruia se află, fiind, prin definiţie, acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Imobilul în litigiu a fost înstrăinat apelantei C.S.B., în condiţiile Legii nr. 112/1995, contractul fiind apreciat valabil de către instanţa de fond şi necontestat de intimaţi, astfel că această constatare a instanţei de fond a intrat în puterea lucrului judecat.

în consecinţă, atât posesia, cât şi proprietatea imobilului în litigiu au fost transmise de apelanta Primăria Municipiul Bucureşti apelantei-pârâte C.S.B., aşa încât apelanta Primăria Municipiul Bucureşti nu mai are calitate procesuală pasivă în acţiunea în revendicare, nemaiavând calitate de posesor al imobilului în litigiu.

Prin urmare, s-a apreciat ca întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantei Primăria Municipiul Bucureşti pe capătul de cerere privind acţiunea în revendicare.

Asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, ca şi consecinţă a încălcării principiului unanimităţii în promovarea cererii de către toţi succesorii în viaţă ai fostului proprietar al imobilului revendicat, a apreciat instanţa de apel că este neîntemeiată având în vedere că aplicarea strictă a regulii unanimităţii le-ar impune intimaţilor o sarcină disproporţionată care i-ar priva de orice posibilitate clară şi concretă de a obţine examinarea de către instanţă a cererii de restituire a imobilului, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la o instanţă garantat de Convenţie (cauza Lupaş şi alţii c. României).

Imobilul în litigiu a fost proprietatea numiţilor M.A. şi C. Moştenitorii acestora, conform certificatului de moştenitor, sunt M V. şi P.I.M., în calitate de copii ai defuncţilor. Defunctul M.V. a lăsat ca moştenitori pe M.A.M. şi M.R.E. iar defuncta P.I.M. pe numiţii P.N.P, P.Ş.R. şi P.N.O. De asemenea, moştenitorii lui P.N.P. sunt P.Ş.R. şi P.N.O.

Prin urmare, s-a reţinut că cererea este formulată de o parte dintre succesorii adevăratului proprietar, respectiv intimaţii reclamanţi P.N.O., P.Ş.R. şi M.R.E., fără a fi avută în vedere şi numita M.A.M., în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului M.V. - fiul foştilor proprietari ai imobilului în litigiu cota succesorală a acesteia fiind de 1/4 din moştenirea ce i s-ar fi cuvenit defunctului său soţ, respectiv 1/2 din averea părinţilor săi.

Aşa fiind, obţinerea acordului tuturor moştenitorilor foştilor proprietari le impune pârâţilor o sarcină disproporţionată care rupe justul echilibru între preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor comoştenitorilor şi dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă pentru a-şi revendica cotele-părţi ale bunului indiviz.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat ca nefondat primul motiv de apel, referitor la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare pentru nerespectarea regulii unanimităţii.

Referitor la titlul de proprietate preferabil, s-a reţinut că titlul de proprietate invocat de intimaţi este preferabil celui invocat de apelanta-pârâtă deoarece titlul intimaţilor

provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul apelanţilor-pârâţi provine de la un neproprietar.

Soluţia instanţei de fond a fost apreciată ca o aplicaţie a principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet, intimaţii făcând dovada că autorul lor a avut un titlu preferabil.

în ceea ce priveşte buna-credinţă a apelantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, s-a reţinut că este lipsită de semnificaţie juridică în cadrul acţiunii în revendicare, buna-credinţă producându-şi efectele prin menţinerea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare.

împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-pârâtă C.S.B.

în motivarea recursului se susţine în esenţă că:

Decizia instanţei de apel este nelegală şi netemeinică, instanţa făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor legale în vigoare.

Susţine recurenta că în mod greşit instanţa de apel, comparând cele două titluri, a dat preferinţă titlului reclamanţilor intimaţi, deoarece acesta este mai bine caracterizat juridic, potrivit criteriilor Codului civil, întrucât aceştia au dobândit imobilul în baza unui act de vânzare-cumpărare din anul 1928.

Cu privire la titlul recurentei, instanţa nu a motivat pentru ce este inferior celui al intimaţilor, cu toate că s-a întemeiat atât pe dispoziţiile Codului civil, cât şi pe dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 112/1995.

Legea nr. 112/1995 este o lege specială care derogă de la dispoziţiile legii generale, impunându-se să se dea prioritate acesteia din urmă în situaţia în care au fost respectate toate dispoziţiile legale la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu.

Recurenta avea dreptul să cumpere apartamentul în calitate de titular al contractului de închiriere, anterior anului 1990 şi statul era obligat să-i vândă.

Intimaţii-reclamanţi nu au formulat notificare conform Legii nr. 112/1995; de altfel aceştia nu puteau beneficia - în susţinerea recurentei - de măsura restituirii în natură întrucât spaţiul nu era disponibil fiind ocupat de chiriaşi.

Toate procesele care au existat s-au purtat între reclamanţi, CGMB şi ICRAL Herăstrău, recurenta neavând calitatea de parte în proces; nici nu a intervenit în vreuna dintre fazele procesuale.

Hotărârea judecătorească prin care se admisese, în anul 1994, acţiunea în revendicare a fost desfiinţată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, ca urmare a admiterii recursului în anulare declarat de Procurorul General.

Potrivit art. 311 C. pr. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, astfel încât susţinerile reclamanţilor în sensul că aceasta hotărâre este în vigoare, sunt total nefondate.

Când recurenta a formulat cererea pentru cumpărarea apartamentului, situaţia juridică a imobilului era clarificată; la acea dată nu avea altă proprietate, nu dobândise şi nici nu a înstrăinase vreo proprietate după anul 1990, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat anterior intrării în vigoare O G. nr. 11/1997.

Instanţa de apel a ignorat - în susţinerea recurentei - dispoziţiile art. 18 lit. d), art. 19 alin. 2 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, norme potrivit cărora în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.

Potrivit art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate abuziv sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia cazului în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă. Prin aceste norme juridice i se închide

persoanei îndreptăţite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obţinerii unei reparaţii în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terţ.

în sensul celor anterior expuse, susţine recurenta că este şi practica Curţii de Apel Bucureşti şi a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată recurenta susţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor, faţa de dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţii. Astfel, după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent a unor imobile trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, trebuie să se conformeze condiţiilor, procedurilor şi termenelor prevăzute de aceasta lege, fiind inadmisibila acţiunea fondată pe dispoziţiile Codului civil.

Se asigură, prin dispoziţiile Legii speciale de reparaţie, şi liberul acces la justiţie prin procedura judiciară, care reprezintă cea de a doua etapă, facultativă, reglementată de Legea nr. 10/2001.

Susţine recurenta că procedându-se la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, fără a se ţine seama de calitatea statului de proprietar aparent al imobilului revendicat, precum şi de consecinţele pe care aceasta calitate le are asupra contractului de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 480 şi 481 C. civ.

Făcând referire la practica judiciară, arată recurenta că s-a pronunţat instanţa supremă, într-o decizie de speţă, în sensul că admiterea acţiunii în revendicare este condiţionată de admiterea cererii de constatare a nulităţii contractului prin care Statul a vândut chiriaşului imobilul naţionalizat chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil.

Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie formulată de proprietarul nepo-sesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar. în speţă, recurenta deţine la rândul ei titlul de proprietate, care nu a fost anulat sau contestat în vreun fel, şi în această situaţie, dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ. nu-şi găsesc aplicarea.

O altă ipoteză a revendicării prin compararea titlurilor vizează exclusiv situaţia în care ambele părţi produc titluri derivate care emană de la autori diferiţi şi care sunt fără vreo legătură între ele.

Or, în speţă, titlurile invocate sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătura, bazata mai întâi, pe existenţa unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului, iar, apoi pe intervenţia legii de naţionalizare, care originar a dispus preluarea bunului de către stat şi prin convenţie înstrăinare a lui către subdobânditor. în acest cadru, ipoteza cerută probaţiunii prin compararea titlurilor fiind în speţă absentă, rezultă în susţinerea recurentei - că în mod ilegal şi excesiv instanţele inferioare au înlăturat efectul translativ de proprietate al actului de înstrăinare validat judiciar prin aplicarea aparenţei de drept.

Efectul bunei-credinţe face aplicabil principiul in pari causa possessor potior haberi debet.

în conflictul de interese legitime între adevăratul proprietar şi subdobânditorul de buna-credinţă prevalează interesul celui din urmă ca urmare a respectării principiul securităţii circuitului civil şi stabilităţii raporturilor juridice. Nu poate fi vorba de rea-

credinţă în condiţiile în care transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător s-a făcut cu titlu oneros.

Totodată se face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la hotărâri contra României pronunţate în anul 2006.

Astfel, se arată că prin Hotărârea nr. 1/2005 referitoare la cauza Păduraru c. României nr. 63252/00, Curtea pentru prima oară a analizat clar situaţia cumpărătorului de bună-credinţă şi a adoptat soluţia în temeiul art. 1 alin. 1 al Protocolului 1 la Convenţie, acordând direct despăgubiri în echivalent, pe care le-a cuantificat raportat la criteriul pieţei imobiliare libere şi statuând în echitate.

în acelaşi sens în luna iunie 2006 Curtea a pronunţat mai multe hotărâri cu aceeaşi motivaţie şi soluţie: cauza Toganel şi Grădinaru c. României (5691/03,29.06.2006); cauza Jujescu c. României (12728/03, 29.06.2006) şi cauza Radu c. României (13309/03, 20.07.2006).

în drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Intimaţii, legal citaţi, nu au formulat întâmpinare.

Părţile au administrat, în faza recursului, proba cu înscrisuri, în şedinţa publică din data de 12.02.2009, recurenta a învederat instanţei că înţelege să invoce, cu titlu de excepţie de ordine publică, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, aceasta fiind motivată în sensul că au existat mai mulţi moştenitori ai fostului proprietar al imobilului în litigiu, iar acţiunea în revendicare pendinte a fost formulată numai de unii dintre ei (reclamanţii), nefiind respectat principiul unanimităţii.

Referitor la excepţia astfel formulată, Curtea a supus dezbaterii părţilor chestiunea admisibilităţii ei în contextul în care aceeaşi problemă a constituit obiect al judecăţii apelului (reprezentând unul dintre motivele de apel), iar recurenta nu a înţeles să formuleze critici - în cadrul motivelor de recurs depuse în termenul legal - cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra acestei apărări.

Analizând cu precădere excepţia astfel formulată, sub aspectul caracterului pretins a fi de ordine publică şi al admisibilităţii formulării ei în condiţiile arătate -corespunzător exigenţelor art. 137 alin. 1 C. pr. civ. - Curtea reţine următoarele:

în condiţiile în care instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu privire la apărarea prin care recurenta-apelantă a susţinut că în speţă nu a fost respectat principiul unanimităţii în formularea acţiunii în revendicare - apărare circumscrisă de către apelanta-recurentă unei excepţii de inadmisibilitate a acţiunii - iar această soluţie nu a fost criticată/atacată prin recursul promovat, ea a intrat în puterea lucrului judecat, neavând în faţa instanţei de recurs valoare de excepţie de ordine publică ce ar putea fi reiterată şi reanalizată cu ignorarea autorităţii astfel dobândite.

împrejurarea că recurenta a intitulat în mod diferit, în faţa instanţei de recurs, apărarea menţionată - respectiv ca reprezentând excepţia lipsei calităţii procesuale active - nu este relevantă câtă vreme conţinutul apărării este identic cu cel ce a făcut obiectul unei judecăţi în faţa instanţei de apel, care s-a pronunţat asupra ei prin decizia recurată, iar soluţia astfel pronunţată era susceptibilă de critici numai în contextul unui motiv de recurs formulat în cadrul termenului legal.

Având în vedere acesta considerente, Curtea constată că nu este admisibilă cererea recurentei de a fi reanalizată, de către instanţa de recurs, situaţia rezultată din faptul că acţiunea în revendicare pendinte nu a fost formulată de toţi moştenitorii fostului proprietar, în condiţiile în care această chestiune a făcut obiectul unei judecăţi în faţa instanţei de apel şi nu a fost criticată, prin motivele de recurs, soluţia dată în urma respectivei judecăţi.

în ceea ce priveşte fondul recursului, din analiza acestuia corespunzător actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate şi a limitelor stabilite prin art. 304 C. pr. civ., Curtea constată caracterul nefondat al acestuia.

Considerentele avute în vedere sunt următoarele:

Acţiunea în revendicare prin comparare de titluri neavând o reglementare expresă în legislaţie şi ţinând seama de prevederile art. 3 C. civ., care impune judecătorului obligaţia de a soluţiona pricina cu care a fost învestit chiar în situaţiile în care nu există o reglementare legală expresă ori îndestulătoare, criteriile după care se face o atare analiză comparativă sunt cele ce se regăsesc în doctrină şi jurisprudenţă, acestea stabilind în mod constant că vechimea celor două titluri şi provenienţa lor de la un proprietar constituie elemente relevante pentru a se stabili preferinţa unuia sau altuia dintre titlurile supuse comparaţiei.

Instanţa de fond a efectuat analiza comparativă a titlurilor de proprietate exhibate de părţile în proces utilizând menţionatele criterii de preferinţă consacrate în doctrină şi jurisprudenţă, iar instanţa de apel a apreciat - corespunzător motivelor de apel formulate, caracterului devolutiv al acestei căi de atac şi exigenţelor art. 295 alin. 1 C. pr. civ. - asupra corectitudinii aplicării acestor criterii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, dezvoltând argumentele pentru care a reţinut preferabilitatea titlului reclamaţilor, cât şi inferioritatea celui exhibat de către recurentă dată de împrejurarea că provine de la un neproprietar, ceea ce face aplicabil principiul general de drept „nemo plus jurls ad allium transferre potest, quam ipse habet”.

Astfel, critica prin care se susţine că decizia recurată ar fi nelegală pentru nemotivarea ei sub aspectul referitor la constatarea inferiorităţii forţei juridice a titlului recurentei este în mod vădit nefondată.

Legea nr. 112/1995 are un caracter special în limitele domeniului ei de reglementare, respectiv în privinţa drepturilor stabilite în favoarea unor categorii de persoane de a primi măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent bănesc) pentru imobilele locuinţe preluate cu titlu de către stat, cât şi a drepturilor conferite unor chiriaşi de a cumpăra locuinţele deţinute cu acest titlu.

Astfel, în ceea ce o priveşte pe recurentă, beneficiul acestei legi s-a concretizat în vocaţia de a cumpăra locuinţa în litigiu, vocaţie de care aceasta a uzat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare supus comparaţiei în speţă.

încheierea unui astfel de act translativ de proprietate nu este însă aptă să acopere viciile titlului de care s-a prevalat statul vânzător şi sau să producă efectul stingerii dreptului de proprietate al persoanei care deţinuse imobilul anterior preluării lui prin abuz de către stat.

Pe cale de consecinţă, împrejurarea că titlul recurentei pârâte este reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile legii speciale menţionate nu este de natură a da o forţă juridică superioară acestui titlu prin raportare la cel exhibat de către reclamanţii-intimaţi.

Potrivit înscrisului depus la dosarul nr. 6726/2001 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, reclamanţii intimaţi au formulat, în condiţiile Legii 10/2001, notificarea nr. 53/08.06.2001 prin care au solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea în natură a imobilului situat în mun. Bucureşti, str. R.

Respectiva notificare nu a fost soluţionată până la data sesizării instanţei cu acţiunea pendinte, şi nici chiar pe parcursul soluţionării acestuia.

Prin Decizia nr. XX pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii s-a statuat în sensul că, în aplicarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe

fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Reţinând că reclamanţii au făcut, corespunzător condiţiilor Legii nr. 10/2001, demersurile necesare valorificării dreptului de proprietate pretins, cât şi împrejurarea că notificarea acestora nu a fost soluţionată până la data sesizării instanţei cu prezenta acţiune (şi nici ulterior), deşi legiuitorul a stabilit în sarcina unităţii notificate obligaţia de a soluţiona notificarea în termen de 60 de zile, Curtea constată că aceştia erau îndreptăţiţi la promovarea acţiunii pendinte corespunzător prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi statuărilor din menţionata decizie a instanţei supreme.

Astfel, apar ca nefondate susţinerile recurentei prin care se afirmă inexistenţa unei notificări formulate de reclamanţi în condiţiile legii speciale (Legea nr. 10/2001 j şi, în consecinţă, inadmisibilitatea acţiunii corespunzător prevederilor art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998.

Demersurile reclamanţilor-intimaţi pentru redobândirea proprietăţii asupra imobilului în litigiu au fost iniţiate încă din anul 1994, când au formulat, în contradictoriu cu statul -pretins uzurpator al dreptului lor -, o acţiune în revendicare ce le-a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 10809/03.11.1994 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti.

Această soluţie a rămas definitivă, aşa încât reclamanţii au devenit deţinători ai unui bun în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 532/23.02.1996 pronunţată de instanţa supremă a fost admis recursul în anulare promovat de procurorul general împotriva menţionatei sentinţe. S-a dispus casarea sentinţei astfel atacate şi respingerea acţiunii în revendicare promovată de către reclamanţi.

Consecinţă a acestei din urmă hotărâri, reclamanţii au fost lipsiţi de bunul deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat.

Situaţii similare celei în care au fost puşi reclamanţii în urma admiterii recursului în anulare au format obiectul mai multor hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu c. României, Popescu c. României ş.a.) această instanţă pronunţându-se în mod constant în sensul că au fost nesocotite prevederile art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - constituind o atingere adusă securităţii circuitului civil - şi cele ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.

în raport de o astfel de jurisprudenţă adoptată de instanţa europeană -. în aplicarea prevederilor Convenţiei menţionate - şi de prevederile art. 20 din Constituţia României, care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale la care România este parte, dreptul reclamanţilor de a redobândi în materialitatea lui bunul - de care au fost lipsiţi nu numai în urma preluării abuzive de către stat, ci şi a admiterii recursului în anulare menţionat (de vreme ce la acel moment se erau beneficiarii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care li se constata actualitatea dreptului de proprietate asupra imobilului) - nu poate fi înlăturat în considerarea prevederilor legii naţionale, respectiv a celor din art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată (fost art. 18 lit. d) în numerotarea anterioară acestei republicări).

Prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 republicată (fost art. 50 în numerotarea anterioară) li s-a dat eficienţă în cauză de vreme ce titlul recurentei pârâte a fost analizat ca unul valabil. Orice analiză comparativă a titlurilor de proprietate - în cadrul acţiunii în revendicare - are ca situaţie premisă existenţa a două titluri de proprietate aflate în fiinţă, deci valabile.

în condiţiile în care instanţele de fond nu au reţinut că recurenta-pârâtă ar fi încheiat cu rea-credinţă contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul său de proprietate, argumentele prin care se susţine buna-credinţă la încheierea respectivului act juridic sunt lipsite de relevanţă în analiza de legalitate (corespunzător limitelor prevăzute de art. 304 C. pr. civ.) a deciziei recurate.

Calitatea statului, de proprietar aparent al imobilului vândut recurentei, ca şi buna-credinţă, constituie un aspecte nerelevante în analiza comparativă a titlurilor de proprietate exhibate de părţi, o atare situaţie nefiind de natură a conduce la convertirea titlului recurentei-pârâte într-unul preferabil.

Perspectiva din care recurenta argumentează eficacitatea aparenţei de drept existente în favoarea statului este una care ar conduce la aplicarea acestui criteriu numai în privinţa unuia dintre titluri - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1998 ceea ce ar constitui, în mod evident, o nesocotire a principiului egalităţii armelor pentru părţile aflate în proces, principiu fundamentat pe norma înscrisă în art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul oricărei persoane de a beneficia de un proces echitabil.

în ceea ce priveşte critica prin care recurenta susţine ignorarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 19 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (normă care se referă Îa imobilele construcţii care au fost modificate prin adăugarea pe orizontală şi/sau verticală, în raport de forma iniţială, de corpuri de sine stătătoare), Curtea constată că o astfel de reglementare nu îşi găseşte corespondent în situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, astfel că nu poate fi reţinută ca relevantă în soluţionarea litigiului. Nici recurenta, de altfel, nu a argumentat pretinsa necesitate a valorificării acestei prevederi legale într-un mod care să permită instanţei de recurs efectuarea analizei de legalitate permisă de art. 304 C. pr. civ.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de către recurentă deciziei recurate.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 C. pr. civ., urmează a se dispune respingerea recursului astfel susţinut.

← Recurs. Principiile contradictorialităţii şi dreptului la...		Recurs. Nulitatea actelor de procedură. Cerere de repunere în... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Titularul excepţiei în recurs. Dreptul recurentului de a invoca excepţii care anterior au reprezentat critici la adresa primei hotărâri de fond, dacă acestea nu au fost invocate prin motivele de recurs. Acţiune în revendicare a unui imobil preluat de stat