Inadmisibilitatea recursului la recurs. Clasificarea cererilor în principale şi accesorii.
| Comentarii |
|
Potrivit dispoziţiilor art.299 alin.1 Cod proc.civ. sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
Raportând dispoziţiile legale mai sus menţionate la situaţia dedusă judecăţii, instanţa reţine că prin decizia civilă nr.2988/17.10.2012, Tribunalul a soluţionat irevocabil recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 2056/22.06.2012, şi prin urmare este întemeiată excepţia inadmisibilităţii, fiind inadmisibil a se declara recurs împotriva unei hotărâri prin care a fost soluţionat recursul, dispoziţiile legale nepermiţând un recurs la recurs.
Pentru a califica o cerere ca fiind accesorie este esenţial pe de o parte să depindă de soluţia dată cererii principale, iar, pe de altă parte, să se raporteze la cererea principală din acelaşi proces, iar nu din procese diferite.
Prin urmare, competenţa instanţei sesizate cu cererea principală se extinde şi asupra cererilor accesorii formulate în cadrul aceluiaşi proces, după cum şi calea de atac reglementată pentru capătul principal de cerere devine incidentă şi pentru capetele de cerere accesorii.
Prorogarea legală de competenţă vizează nu doar judecata cererii în primă instanţă, ci şi soluţionarea căilor legale de atac, al căror regim este dat de natura cererii principale.
Prin decizia civilă nr. 2988/17.10.2012 pronunţată de Tribunalul G., s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul contestator V., împotriva sentinţei civile nr.2056/22.06.2012, pronunţată de Judecătoria T.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut cu privire la primul motiv de recurs, că prin contestaţia la executare silită, contestatorul V. a solicitat ca în contradictoriu cu BEJ T. să se desfiinţeze actele de executare silită a titlului executor reprezentat de procesul verbal din 2 martie 2011 şi a oricărui înscris emis nelegal în legătură cu executarea silită, restabilirea situaţiei anterioare şi radierea din cartea funciară a somaţiei nr. 21/4 mai 2011 şi a oricărei alte somaţii subsecvente , respectiv radierea din registrul de comandamente nr. 161/2011 şi din registrul de transcripţiuni privind imobilele casă şi terenuri executate silit în dosarul 212/E2/11, radierea din cartea funciară a comunei D., sat R., judeţul G. şi a „Actului de adjudecare” nr.21/17.11.2011, privind imobilele menţionate în cuprinsul său.
Sub acest aspect în mod corect, prima instanţă a reţinut că, creditoarea R. a solicitat în conformitate cu art. 373 alin. 1 Cod procedură civilă, executarea deciziei nr. 482/07.12.2010, pronunţată de Tribunalul G., rămasă irevocabilă prin nerecurare .
Prin încheierea de şedinţă din 8.03.2011 pronunţată de Judecătoria T. s-a încuviinţat executarea silită a deciziei civile nr.482/07.12.2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 387 al. 1 c.pr.civ., începerea executării silite se poate face numai după ce se comunică debitorului o somaţie de către executorul judecătoresc care trebuie să cuprindă toate datele menţionate în text şi dacă înlăuntrul termenului arătat în somaţie, debitorul nu-şi execută de bună-voie obligaţia , executorul judecătoresc va proceda de îndată la executarea silită ( art. 387 pct. 2 c.pr.civ. ).
Atât în faţa primei instanţe cât şi în recurs, contestatorul a invocat că actele de executare sunt lovite de nulitate, deoarece au fost comunicate la adresa din România respectiv în comuna D., în condiţiile în care domiciliul său stabil este în Italia .
De reţinut, că nici la instanţa de fond şi nici în recurs, recurentul contestator nu a făcut nici o dovadă în acest sens.
Astfel, executorul judecătoresc a emis somaţia nr. 21/15.03.2011 către debitorul V., domiciliat în comuna D., jud. Gorj, iar din dovada de primire şi procesul verbal de predare a agentului procedural a rezultat că somaţia a fost primită de P., rudă cu destinatarul, care a primit şi a semnat în calitate de împuternicit actul de executare.
De reţinut că recurentul contestator a întocmit la 17 august 2011 o procură de administrare autentificată de notarul public R., prin care dreptul de administrare este exercitat de P., contestatorul având domiciliul în comuna D., iar P. este domiciliat în comuna D., somaţia nr.21/15.03.2011 fiind comunicată la domiciliul contestatorului, respectiv comuna D., judeţul G.
Aceeaşi somaţie este comunicată şi Primăriei comunei D., care comunică instanţei prin adresa nr. 823/24.03.2011 că, contestatorul locuieşte în comuna D., aceeaşi situaţie rezultând şi din dispozitivul sentinţei civile nr. 1919/7.09.2006 pronunţată de Judecătoria T., rămasă irevocabilă prin decizia 482/7 dec. 2010, ce constituie titlu executoriu.
De altfel, prin cererea din 2 mai 2011 contestatorul V. a adus la cunoştinţa executorului judecătoresc că ştie de începerea executării silite în dosarul de executare 21/2011 şi se angajează să plătească suma la care a fost obligat prin titlul executor, respectiv echivalentul a 1000 euro lunar prin BRD Agenţia T. până la achitarea debitului.
Nu s-a putut constat deci că prima instanţă a reţinut greşit că actele de executare întocmite de executorul judecătoresc nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 387 alin. 1 c.pr.civ., actele respectiv somaţia nr. 21/15.03.2011 realizându-se la domiciliul contestatorului, care de altfel, la 2 mai 2011 îşi ia angajamentul că va achita sumele cuprinse în titlul executor şi cheltuielile de executare.
Faţă de probele administrate la prima instanţă, s-a reţinut că recursul este nefondat, actele de executare fiind emise potrivit legii.
S-a mai invocat că expertul numit în cauză pentru evaluarea bunurilor nu l-a citat atunci când s-a deplasat în teren şi a întocmit raportul de expertiză.
Verificând acest aspect , s-a reţinut că nici această critică nu este fondată.
Din cuprinsul raportului de expertiză a rezultat că expertul s-a deplasat în comuna D., la 11 iulie 2011 ora 17,00 , a participat la efectuarea expertizei creditoarea R., lipsind debitorul V., executorul încunoştinţând părţile de data efectuării expertizei prin scrisorile recomandate din 5 iulie 2011.
Nici în această situaţie nu s-a putut reţine că raportul de expertiză întocmit în cauză este lovit de nulitate, nefiind încălcate dispoziţiile art. 208 C.pr.civ.
Potrivit art. 208 c.pr.civ., dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la faţa locului , ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin carte poştală recomandată cu dovada de primire , arătând zilele şi orele , dovada de primire fiind alăturată lucrării expertului .
Faţă de dovezile aflate la dosar, nu s-a putut reţine că expertul nu a respectat procedura, părţilor solicitându-li-se ca în ziua de 11 iulie 2011 să fie prezente la faţa locului în vederea efectuării expertizei, astfel că şi acest motiv de recurs urmează să fie înlăturat ca nefondat .
Nici critica cu privire la specialitatea expertului nu a putut fi reţinută, deoarece din adresa 17/21 iunie 2012 a Biroului local de expertize judiciare s-a reţinut că expertul C. are specializarea în construcţii civile, industriale şi agricole şi evaluare proprietăţi imobiliare.
Faţă de aceste considerente, s-a impus respingerea recursului ca nefondat, sentinţa primei instanţe fiind temeinică şi legală sub toate aspectele invocate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatorul V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs arată că a formulat petite de cerere, care trebuiau soluţionate conform art. 31, 33, 34 şi art. 36 şi următoarele din Legea nr.7/1996, iar calea de atac potrivit procedurii speciale, derogatorie de la dreptul comun, era apelul şi nu numai recursul, astfel încât decizia pronunţată de Tribunal este lovită de nulitate, fiind nelegală, deoarece s-a soluţionat calea de atac ca fiind recursul, într-un complet nelegal constituit, în locul căii de atac legale, ca fiind apelul, într-un complet de doi judecători.
Arată că soluţionarea litigiilor la instanţa de fond, care au petite întemeiate pe prevederile Legii nr.7/1996 cum ar fi radieri, rectificări sau modificări de carte funciară, urmeză aceeaşi procedură specială şi pe căile de atac, care, potrivit art. 50-51 şi următoarele din Legea nr.7/1996 nu poate fi decât apelul.
Mai arată că, deoarece instanţa, în calea de atac dedusă judecăţii, nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legii, este întemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.1 Cod proc. civ.
Recursul este inadmisibil.
Conform art.137 alin.1 Cod proc.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, respectiv a criticilor formulate de recurent.
Potrivit dispoziţiilor art.299 alin.1 Cod proc.civ. sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
Raportând dispoziţiile legale mai sus menţionate la situaţia dedusă judecăţii, instanţa reţine că prin decizia civilă nr.2988/17.10.2012, Tribunalul G. a soluţionat irevocabil recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 2056/22.06.2012 pronunţată de Judecătoria T., şi prin urmare este întemeiată excepţia inadmisibilităţii, fiind inadmisibil a se declara recurs împotriva unei hotărâri prin care a fost soluţionat recursul, dispoziţiile legale nepermiţând un recurs la recurs.
Trimiterea la dispoziţiile legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare, legea nr.7/1996, în sensul că în baza art. 50-51 şi următoarele din această lege, se impune recalificarea căii de atac din recurs în apel nu poate fi primită, deoarece în cauză, capătul principal de cerere este contestaţia la executare, iar instituţia contestaţiei la executare este reglementată imperativ de dispoziţiile Cod procedural civil, art.402, alin.2, dispunând că hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel, fiind supusă căii de atac a recursului.
Capetele de cerere întemeiate pe dispoziţiile legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare, legea nr.7/1996, sunt accesorii în raport de contestaţia la executare şi, neavând o existenţă de sine-stătătoare, potrivit disp. art. 17 cpc urmează soarta juridică a capătului principal, ca aplicare a principiului accesorium sequitur principalae.
Pentru a califica o cerere ca fiind accesorie este esenţial pe de o parte să depindă de soluţia dată cererii principale, iar, pe de altă parte, să se raporteze la cererea principală din acelaşi proces, iar nu din procese diferite.
Prin urmare, competenţa instanţei sesizate cu cererea principală se extinde şi asupra cererilor accesorii formulate în cadrul aceluiaşi proces, după cum şi calea de atac reglementată pentru capătul principal de cerere devine incidentă şi pentru capetele de cerere accesorii.
Prorogarea legală de competenţă vizează nu doar judecata cererii în primă instanţă, ci şi soluţionarea căilor legale de atac, al căror regim este dat de natura cererii principale.
De altfel, chiar din formularea art. 282 ind. 1 cpc reiese că suprimarea căii de atac a apelului are în vedere cererile formulate pe cale principală.
In plus, părţile nu au solicitat disjungerea capetelor accesorii de cerere şi judecarea lor separată, deci implicit au achiesat la soluţionarea unitară a acţiunii, respectiv a căilor de atac.
În consecinţă având în vedere cele expuse mai sus, instanţa urmează să respingă prezentul recurs ca fiind inadmisibil.
(Decizia nr. 471 /25 Ianuarie 2013 - Curtea de Apel Craiova, Secţia I Civilă - rezumat judecător Stelian Aurelian Cadea).
| ← Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.2 Cod... | Recurs inadmisibil. Aplicabilitatea dispoziţiilor art.18 ind.1... → |
|---|
