Contract de autorizare a utilizării operelor muzicale. Retransmitere prin cablu. Modul de calcul al remuneraţiei aferente utilizării operelor
| Comentarii |
|
Legea nr. 8/1996, art. 130 alin. (1) lit. a)
H.G. nr. 769/1999, Anexa nr. 1 pct. 5
1. Pentru a determina remuneraţia datorată organismului de gestiune colectivă de către titularul unei licenţe neexclusive de utilizare a operelor nu este suficientă o analiză literală a prevederii cuprinse în anexa 1 pct. 5 din H.G. nr. 769/1999, din care ar rezulta că baza de calcul este reprezentată de totalitatea veniturilor brute lunare, din care se scade taxa pe valoarea adăugată în ceea ce îi priveşte pe distribuitorii prin cablu, ci este necesară coroborarea acestei norme cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 (în forma de la momentul derulării raportului juridic dintre părţi, respectiv până la modificarea actului normativ prin Legea nr. 285/2004).
Această interpretare sistematică se impune în considerarea legăturii dintre cele două acte normative cu forţă juridică diferită, hotărârea de guvern fiind dată pe baza şi în aplicarea legii, neputându-se accepta o încălcare a normei cu forţă juridică superioară sau o interpretare contrară celei rezultând din aceasta.
Prevederile legale sus-menţionate conţin obligaţia organismelor de gestiune colectivă de a acorda utilizatorilor, prin contract, în schimbul unei remuneraţii, autorizatii neexclusive de utilizare a operelor sau prestaţiilor titularilor drepturilor sub formă de licenţă
neexclusivă, deducându-se caracterul remuneraţiei de contraprestaţie a utilizării operelor (în speţă muzicale), prin voinţa legiuitorului.
Or, prin calcularea remuneraţiei în raport şi de alte venituri decât cele obtinute exclusiv din activitatea vizată de contract,
9 7
derulată de fiecare utilizator în parte, s-ar pierde acest caracter, înfrângându-se astfel raţiunea pentru care norma a fost edictată.
2. Nu se poate reţine că, din totalitatea veniturilor brute încasate lunar din activitatea de retransmitere prin cablu, ar trebui
dedus şi un procent de 25% corespunzător serviciilor prestate cu titlu gratuit, potrivit art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 şi art. 121 alin. (4) din Legea nr. 8/1996.
în conformitate cu aceste dispoziţii legale, distribuitorii prin cablu au obligaţia de retransmitere a unor programe, libere la retransmisie, fără condiţionări tehnice sau financiare, în procent de 25% din numărul total de programe distribuite prin reţeaua respectivă, servicii pentru care utilizatorii nu datorează plata vreunei remuneraţii către autorii operelor muzicale astfel difuzate.
Acest procent vizează numărul de programe retransmise, şi nu veniturile încasate din această activitate, venituri inexistente din moment ce este vorba de o activitate gratuită.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 357/A din 13 octombrie 2005, nepublicată
Prin ccrcrca înregistrată sub nr. 413/7.04.2004 la Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. a chemat în judecată pe pârâta SC U.P.C. România SA, solicitând obligarea acesteia la plata remuneraţiei aferente utilizării operelor muzicale în retransmiterea de programe TV, în procent de 1,2% din veniturile brute, conform H.G. nr. 769/1999 (anexa 1 pct. 2 coloana 3 şi pct. 5), pentru perioada octombrie 2003 - aprilie 2004 şi, totodată, punerea la dispoziţia reclamantei a listelor complete ale programelor TV retransmise, conform H.G. nr. 769/1999 (anexa 1 pct. 6).
In motivarea cererii s-a susţinut că între părţile din cauză a intervenit Protocolul nr. 16/30.06.2003, prin care pârâta s-a obligat să plătească remuneraţia pentru retransmiterea operelor muzicale pentru perioada octombrie 1999 - mai 2003, respectat în totalitate.
Pentru perioada următoare, însă, nu s-a încheiat un nou contract în formă scrisă, dar efectuarea de plăţi de către pârâtă până în septembrie 2003 inclusiv echivalează cu acceptarea tacită a contractului în forma propusă de reclamantă prin adresa nr. 15/30.06.2003, dată de la care reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata remuneraţiei datorate.
Prin sentinţa civilă nr. 142/22.02.2005, Tribunalul Bucurcşti -Secţia a IV-a civilă a admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.036.527.060 lei, reprezentând remuneraţia aferentă a utilizării operelor muzicale în retransmiterea de programe TV, în procent de 1,2% din veniturile brute lunare, potrivit H.G.
nr. 769/1999, pentru perioada octombrie 2003 - iunie 2004, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut acceptarea tacită de către pârâtă a contractului de licenţă de autorizare nr. 15/30.06.2003 în forma propusă de reclamantă, împrejurare ce reiese din întreaga corespondenţă purtată între părţi, chiar pe parcursul derulării prezentului proces, din care rezultă intenţia pârâtei de a efectua plata remuneraţiei legale.
Tribunalul a înlăturat susţinerile pârâtei privind calcularea greşită de către expertul numit în cauză a remuneraţiei datorate, motivate de luarea în considerare a unei baze de calcul greşite, respectiv totalitatea veniturilor brute lunare încasate de pârâtă, şi nu 75% din cele obţinute exclusiv din activitatea de retransmitere prin cablu.
Pe acest aspect, Tribunalul a constatat că raportul de expertiză contabilă a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale, drepturile patrimoniale cuvenite autorilor prevăzute de art. 130 şi 131 din Legea nr. 8/1996 fiind calculate potrivit metodologiei aprobate prin H.G. nr. 769/1999.
Astfel, la pct. 5 din anexa 1 se prevede, în cazul distribuitorilor prin cablu, din categoria cărora face parte şi pârâta, că baza de calcul a remuneraţiei o reprezintă totalitatea veniturilor brute lunare, din care se scade TVA, prevedere corect aplicată de către expertul desemnat în cauză.
împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
1. Prin motivele de apel s-a susţinut că instanţa de fond a reţinut eronat acceptarea tacită de către pârâtă a contractului propus de intimata-reclamantă, deoarece plăţile efectuate nu au ca izvor juridic actul menţionat; în realitate apelanta a stabilit şi plătit remuneraţia prin aplicarca procentului de 1,2% asupra a 75% din încasările brute lunare obţinute din activitatea de retransmitere prin cablu, eliminând din încasările brute proccntul de 25% aferent programelor pe care pârâta este obligată prin lege să le retransmită către abonaţi.
Apelanta a susţinut totodată că expertul nu a aplicat corect legislaţia în vigoare în stabilirea remuneraţiei datorate de pârâtă, astfel încât în mod greşit instanţa de fond a omologat expertiza.
Astfel, proccntul de 1,2% prevăzut de H.G. nr. 769/1999 nu se aplică totalităţii veniturilor brute lunare ale pârâtei, ci trebuie aplicat asupra celor obţinute exclusiv din activitatea de retransmitere prin cablu, deoarece, remuneraţia fiind un drept patrimonial rezultând din
dreptul de proprietate intelectuală al autorilor de opere muzicale, ar fi injust şi inechitabil să se raporteze şi la alte încasări care nu au nicio legătură cu utilizarea operelor aflate în repertoriul reclamantei, pierzând caracterul de contraprestaţie pentru utilizarea operelor.
Mai mult, procentul ar trebui aplicat asupra a 75% din încasările brute lunare din activitatea de retransmitere prin cablu, deoarece un procent de 25% din numărul total de programe distribuite printr-o reţea este inclus în grila de programe libere la retransmisie, conform art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.
Pentru acest procent din programe retransmise prin cablu în mod obligatoriu distribuitorii nu datorează remuneraţia aferentă utilizării operelor muzicale, conform art. 121 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, astfel încât determinarea remuneraţiei se face prin aplicarea a 1,2% asupra veniturilor pârâtei, excluzând procentul de 25%.
Apelanta a susţinut că această constatare se impune prin interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale în materie, ca şi prin aplicarea principiului ierarhiei actelor normative, pe baza căruia H.G. nr. 769/1999 nu poate fi interpretat în prezent aci litteram, fară a fi modificată ca urmare a adoptării unui act cu forţă juridică superioară, Legea nr. 504/2002, care vizează acelaşi domeniu de aplicare.
De altfel, şi intimata a recunoscut aplicabilitatea tuturor prevederilor legale invocate de apelantă, prin adresa nr. 522/3.05.2004.
2. Prin motivele de apel s-a susţinut, totodată, că instanţa nu s-a pronunţat asupra celui de-al doilea capăt de cerere cu privire la obligarea pârâtei la comunicarea către reclamantă a listelor complete ale programelor TV retransmise conform H.G. nr. 769/1999, în sensul de a fi constatat îndeplinirea acestei obligaţii prin adresa din data de
5.05.2004, cu confirmarea de primire nr. 405/28.04.2004.
Apelanta a solicitat omologarea răspunsului expertului la obiec-ţiunile pârâtei, în sensul constatării unui debit 1.818.307.806 lei în sarcina acesteia pentru perioada octombrie 2003 - iunie 2004.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a probatoriului administrat în cauză, Curtea reţine următoarele:
Intre părţile din cauză s-a derulat un contract de autorizare a utilizării operelor muzicale prin activitatea de retransmitere prin cablu, sub formă de licenţă nccxclusivă, în perioada octombrie 1999 - mai 2003, în care s-a prevăzut plata unei remuneraţii cu acest titlu de către pârâta SC U. România SA, în procent de 1,2% din veniturile brute lunare ale pârâtei obţinute din activitatea de retransmitere prin cablu a
programelor de televiziune, conform art. 5.1 din contract, facându-se trimitere la metodologia de calcul cuprinsă în H.G. nr. 769/1999.
Acest contract a fost respectat integral, fară ca ulterior să se încheie un nou contract în formă scrisă, cu toate că s-au depus demersuri de ambele părţi în acest sens.
Pârâta a continuat activitatea specifică relativă la utilizarea operelor muzicale în legătură cu care reclamanta are atribuţii de colectarea remuneraţiei cuvenite titularilor drepturilor de autor, efectuând plăţi în procentul anterior contractat, până în luna septembrie 2003 inclusiv, totodată achitând şi o sumă de bani globală în contul aceleiaşi remuneraţii pentru perioada octombrie 2003 - aprilie 2004, în cuantum de 3.243.706.807 lei, cu ordinul de plată nr. 360/4.05.2004, plata efectuată în cursul prezentei judecăţi nefiind contestată.
Prin cererea de faţă, reclamanta pretinde obligarea pârâtei la plata sumelor de bani restante cu titlu de remuneraţie pentru aceeaşi perioadă, respectiv octombrie 2003 - aprilie 2004, negând că prin plata anterior menţionată s-a stins obligaţia pârâtei născută din convenţia părţilor.
Se reţine că pârâta nu contestă existenţa unei convenţii între părţi pentru perioada în litigiu, deşi aceasta nu s-a materializat într-un înscris, ci încheierea unei înţelegeri în forma propusă de reclamantă prin adresa nr. 15/30.06.2003, pretenţiile sale regăsite în criticile din motivarea căii de atac fiind, în fapt, legate de cuantumul sumei de bani datorate cu titlu de remuneraţie.
In aceste condiţii, premisa analizei de faţă o reprezintă tocmai existenţa unui contract în sens de negotium, fară a avea relevanţă inexistenţa actului în sens de instrumentam, aşadar a înscrisului constatator al convenţiei; lipsa formei scrise echivalează cu nedove-direa convenţiei înseşi între părţi, ca regulă, însă este nerelevantă de vreme ce părţile nu contestă convenţia în sine.
Nu numai că pârâta nu a formulat critici în sensul inexistenţei contractului, însă a şi efectuat prestaţii în contul acestuia, respectiv plăţile menţionate anterior, a căror restituire nu a fost solicitată, atitudine ce prezumă acccptarca existenţei unui contract de autorizare şi pentru perioada octombrie 2003 - aprilie 2004.
Nemulţumirea pârâtei decurge din faptul că proiectul de contract întocmit de reclamantă şi depus la dosar face referire la H.G. nr. 769/1999, menţiune pe baza cărcia instanţa de fond a apreciat că procentul de 1,2% (acelaşi cu cel negociat anterior de părţi şi necontestat chiar pentru perioada în litigiu) se aplică totalităţii veniturilor brute încasate de
pârâtă în termenii folosiţi de actul normativ sus-arătat, şi nu acelora obţinute exclusiv din activitatea de retransmitere prin cablu a programelor de televiziune derulată de către pârâtă.
Or, stabilirea bazei reale de calcul a remuneraţiei nu poate ignora actul normativ sus-arătat, a cărui aplicabilitate în privinţa raportului juridic dintre părţi nu decurge din contractul încheiat de părţi, ci din voinţa legiuitorului, în aplicarea art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 (în forma anterioară modificării prin Legea nr. 285/2004).
Ceea ce interesează în relaţie cu incidenţa acestui act normativ este în ce măsură este posibilă o interpretare restrictivă a normelor sale, astfel cum a procedat instanţa de fond, ori este utilă o interpretare extensivă prin prisma altor dispoziţii legale incidente în materie, în considerarea principiului ierarhiei actelor normative, precum şi a voinţei legiuitorului, astfel cum propune apelanta.
Pe acest aspect, Curtea apreciază că nu este suficientă o analiză literală a prevederii cuprinse în anexa 1 pct. 5 din H.G. nr. 769/1999, din care ar rezulta că baza de calcul este reprezentată de totalitatea veniturilor brute lunare din care se scade taxa pe valoarea adăugată în ceea ce îi priveşte pe distribuitorii prin cablu, ci este necesară coroborarea acestei norme cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 (în forma de la momentul derulării raportului juridic dintre părţi, respectiv până la modificarea actului normativ prin Legea nr. 285/2004).
Această interpretare sistematică se impune în considerarea legăturii dintre cele două acte normative cu forţă juridică diferită, hotărârea de guvern fiind dată pe baza şi în aplicarea legii, neputându-se accepta o încălcare a normei cu forţă juridică superioară sau o interpretare contrară celei rezultând din aceasta.
Prevederile legale sus-menţionate conţin obligaţia organismelor de gestiune colectivă de a acorda utilizatorilor, prin contract, în schimbul unei remuneraţii, autorizaţii nccxclusivc de utilizare a operelor sau prestaţiilor titularilor drepturilor sub formă de licenţă neexclusivă, deducându-se caractcrul remuneraţiei de contraprcstaţic a utilizării operelor (în speţă muzicale), prin voinţa legiuitorului.
Or, prin calcularca remuneraţiei în raport şi de alte venituri decât ccle obţinute exclusiv din activitatea vizată de contract, derulată de fiecare utilizator în parte, s-ar pierde acest caracter, înfrângându-se astfel raţiunea pentru care norma a fost edictată, ccca ce nu poate fi acccptat.
Curtea apreciază în aceste condiţii că interpretarea propusă de apelantă în ceea ce priveşte dispoziţia din H.G. nr. 769/1999 este corectă, urmând a constata că procentul de 1,2% necontestat de părţi se aplică exclusiv asupra veniturilor brute lunare obţinute din activitatea specifică desfăşurată de pârâtă, respectiv cea de retransmitere prin cablu (din care se deduc taxele expres prevăzute de lege).
Dată fiind această constatare favorabilă pârâtei, Curtea apreciază că partea nu a fost vătămată prin respingerea cererii de repunere a cauzei pe rol, astfel cum partea solicitase prin concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, în sensul de a se trimite cauza la Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederii legale disputate.
In ceea ce priveşte, însă, cel de-al doilea aspect vizat de criticile pârâtei, relativ tot la modul de calcul al remuneraţiei cuvenite titularilor dreptului de autor al operelor muzicale, Curtea apreciază că susţinerile apelantei sunt nefondate şi urmează a fi înlăturate ca atare.
Astfel, partea susţine că din totalitatea veniturilor sale brute, încasate lunar din activitatea de retransmitere prin cablu, ar trebui dedus şi un procent de 25% corespunzător serviciilor prestate cu titlu gratuit, potrivit art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 şi art. 121 alin. (4) din Legea nr. 8/1996.
In conformitate cu aceste dispoziţii legale, distribuitorii prin cablu au obligaţia de retransmitere a unor programe, libere la retransmisie, fară condiţionări tehnice sau financiare, în procent de 25% din numărul total de programe distribuite prin reţeaua respectivă, servicii pentru care utilizatorii nu datorează plata vreunei remuneraţii către autorii operelor muzicale astfel difuzate.
Fără a infirma aplicabilitatea acestor norme asupra raportului juridic derulat între părţile din cauză, Curtea apreciază că interpretarea dată de apelantă acestor norme este eronată, în condiţiile în care obligaţia legală de retransmitere gratuită a operelor este exercitată fară ca serviciul în sine să presupună încasarea unor venituri din asemenea activitate.
Ca atare, în lipsa unui profit, nu se regăseşte o contraprestaţic a serviciului de difuzare în totalitatea veniturilor lunare obţinute de distribuitorul prin cablu, astfel încât nu este necesară scăderea procentului pretins de parte; acest procent vizează numărul de programe retransmise, nu şi eventuale venituri încasate din această activitate, inexistente din moment ce este vorba de o activitate gratuită.
în mod corcct expertul desemnat de prima instanţă s-a raportat la totalitatea veniturilor pârâtei fară să deducă un procent de 25%, concluziile astfel formulate fiind în mod legal însuşite de către instanţa de fond.
In ceea ce priveşte motivul de apel legat de cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la comunicarea către reclamantă a listelor complete ale programelor TV retransmise conform HG. nr. 769/1999, Curtea apreciază că este lipsită de interes formularea unei critici de natură procedurală, asupra modului de soluţionare a unora dintre pretenţiile deduse judecăţii de către reclamantă, o critică de genul minuspetita fiind la îndemâna exclusiv a părţii ce a formulat cererea rămasă nesolutionată.
Pentru considerentele deja expuse, legate de determinarea greşită a bazei de calcul a remuneraţiei (mai puţin în ceea ce priveşte procentul de 25%), Curtea apreciază că apelul este fondat şi se impune a fi admis ca atare.
In temeiul art. 296 C. proc. civ., a schimbat în parte sentinţa, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3.505.646.010 ROL (350.564,601 RON) cu titlu de remuneraţie, sumă de bani ce a fost calculată de către instanţă în raport de veniturile încasate lunar din activitatea de retransmitere prin cablu, pe baza concluziilor expertului
H.M. ce a întocmit raportul de expertiză în faza judecăţii în primă instanţă, însă a celor cuprinse în răspunsul la obiccţiunilc pârâtei.
Din aceste venituri cumulate s-a dedus suma achitată la data de
4.05.2004, respcctiv 3.243.706.807 lei, reieşind suma de bani anterior menţionată, datorată de pârâtă pentru perioada octombrie 2003 -aprilie 2004.
| ← Evacuare. Ordonanţă preşedinţială. Caracterul vremelnic al... | Reintegrare în imobil. Evacuare. Justificarea interesului → |
|---|
