Rezoluţiune contract de întreţinere. Executarea obligaţiilor asumate prin contract de către întreţinători. Respingere

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4711/R din 16 noiembrie 2012

Prin sentinţa civilă nr. 15526/19.11.2010, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta P.D.A., împotriva pârâţilor P.V.D. şi P.M., având că obiect rezoluţiune contract de întreţinere, ca neîntemeiată.

A fost respins capătul de cerere privind rectificarea înscrierilor din C.F. nr. 157226 Cluj-Napoca şi a fost respinsă cererea reclamantei, de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâţi a sumei de 5.208 lei, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei următoarele:

„Prin contractul de întreţinere autentificat sub nr. 2416/12 Iunie 2007, defuncta P.T. a cedat pârâţilor nuda proprietate asupra cotei de 6/8 parte din imobilul construcţie şi teren situat în Cluj-Napoca, strada G., înscris în C.F. nr.157226 Cluj, nr. topo 4952/2/2, constând în casă compusă dintr-o cameră, bucătărie, baie, terasă deschisă şi pivniţă, cu rezerva dreptului de uzufruct viager, în schimbul obligaţiei pârâţilor de a-i asigura întreţinerea viageră şi îngrijirea ce constă în hrană, iluminat, încălzit, îmbrăcăminte, încălţăminte, medicamente, spitalizare în caz de nevoie şi obligaţia de a o înmormânta cu toată cinstea cuvenită potrivit obiceiului locului.

De asemenea, întreţinătorii s-au obligat să suporte costurile ocazionate de asistenţa medicală permanentă în vederea recuperării întreţinutei.

Prin contract s-a mai prevăzut ca obligaţia de întreţinere să se presteze atât la domiciliul întreţinutei, cât şi la domiciliul întreţinătorului, personal de către întreţinător sau prin personal angajat, precum şi în instituţii de recuperare şi îngrijire pentru bătrâni.

Din actele medicale depuse la dosar, rezultă că defuncta în vârstă de 77 de ani era o persoană care suferea de multiple afecţiuni, pe lângă cele specifice vârstei înaintate, cele mai importante fiind diabetul zaharat de tip II, retinopatie diabetică, obezitate, afecţiuni care presupuneau o îngrijire permanentă.

În urma căzăturii accidentale din luna Mai 2007, defuncta a suferit o fractură subtrohanteriană cominutivă, recomandările medicului specialist pentru recuperarea defunctei în urma acestui accident, constând în pansamentul zilnic al escarelor, mobilizare la planul şi la marginea patului, fără sprijin, tratament anticoagulant, pe fondul tratamentului tuturor bolilor asociate.

Sub aspectul obligaţiei de îngrijire a defunctei, instanţa de fond a mai reţinut că pârâţii şi-au îndeplinit obligaţia, fie personal, fie indirect, angajând o persoană care să se ocupe de îngrijirea efectivă a defunctei.

Instanţa a avut în vedere nu numai aspectul cantitativ al obligaţiei asumate de pârâţi, dispoziţiile contractului de întreţinere încheiat prevăzând posibilitatea că defuncta să fie îngrijită şi indirect prin personal de specialitate, ori din probele administrate, rezultă că asigurarea îngrijirii defunctei era destul de dificilă în contextul în care starea precară de sănătate solicita asistenţă permanentă, acesta fiind şi motivul pentru care ulterior defuncta a fost internată în „Aşezământul pentru Seniori Sfânta Teodora”, posibilitate de altfel prevăzută în contract, dată fiind situaţia medicală a defunctei la data încheierii contractului, cunoscută de toate părţile contractante.

Cât priveşte aspectul invocat de reclamantă relativ la faptul că pârâţii nu au respectat recomandările medicale ale medicului ortoped privind mobilizarea defunctei, fapt ce a determinat complicarea afecţiunilor sale pe fondul diabetului, instanţa a reţinut din declaraţiile martorei S.M. că pârâtul s-a plâns de refuzul defunctei de a-şi recupera mobilitatea şi de a face mişcare, aceeaşi martoră, dar şi martora D.L. relatând că nu au văzut-o pe defunctă să se deplaseze singură sau ajutată sau să încerce cel puţin ridicarea din pat, ori recuperarea presupune şi un fapt personal al celui bolnav.

Prin urmare, instanţa a apreciat că nu se poate reţine o neexecutare culpabilă a obligaţiilor de întreţinere şi îngrijire a defunctei de către pârâţi, criticile de ordin

cantitativ şi calitativ formulate de reclamantă nefiind de natură să demonstreze contrariul, decesul defunctei fiind consecinţa imprevizibilă a unor împrejurări de fapt cunoscute atât de părţile contractante, cât şi de părţile cauzei la data încheierii contractului şi, nu în ultimul rând, instanţa a avut în vedere şi atitudinea subiectivă a defunctei astfel cum a fost conturată de toţi martorii audiaţi în cauză, în sensul în care defuncta nu şi-a manifestat niciodată nemulţumirea faţă de felul în care era îngrijită de pârâţi.

Pentru toate aceste considerente, a constatat caracterul neîntemeiat al acţiunii principale formulate de reclamantă, cu consecinţa respingerii acesteia, precum şi a capătului de cerere accesoriu.

În temeiul art. 274 C.pr.civ., reţinând culpa procesuală a reclamantei, a dispus obligarea acesteia la plata în favoarea pârâţilor a sumei de 5.208 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial şi corelativ a respins cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată”.

împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta P.D.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în întregime a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii P.V.D. şi P.M. au solicitat respingerea apelului că nefondat şi obligarea apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 293/A/29.05.2012, a respins ca nefondat apelul reclamantei, care a fost obligată să plătească intimaţilor P.M. şi P.V.D. suma de 4500 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Motivând decizia pronunţată, Tribunalul a reţinut în considerentele acesteia, următoarele:

„În faţa judecătoriei, pârâţii prin întâmpinarea formulată au invocat excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor în condiţiile în care contractul de întreţinere are un caracter intuitu personae, aşa încât nu poate fi atacat cu acţiune în reziliere decât de creditorul întreţinerii.

Tribunalul apreciază că această excepţie nu poate fi primită.

În jurisprudenţă, conchizându-se că deşi creanţa de întreţinere are un caracter personal, acţiunii pentru rezoluţiunea contractului pe motiv de neexecutare a obligaţiei de întreţinere nu i se poate totuşi nega caracterul patrimonial întrucât chiar dacă vizează o prestaţie personală, efectele rezoluţiunii au un caracter patrimonial, tinzându-se la stabilirea echilibrului patrimonial între părţile contractante prin reîntoarcerea bunului în discuţie în patrimoniul întreţinutului.

S-a apreciat că dreptul la acţiunea în rezoluţiune a moştenitorilor întreţinutului poate fi exercitat aşadar cu condiţia ca acesta să nu fi renunţat la acest drept în timpul vieţii şi, bineînţeles, acest drept să nu fie prescris.

Intimaţii s-au mai prevalat de faptul că prin contractul de întreţinere încheiat de defunctă cu aceştia s-a convenit ca întreţinuta să renunţe la dreptul menţionat anterior, însă în cuprinsul acestui act nu se regăseşte o asemenea clauză, stabilindu-se doar că actul se poate rezilia de comun acord, printr-o convenţie de reziliere, iar dacă una dintre părţi nu este de acord cu aceasta, cealaltă parte este îndreptăţită să se adreseze instanţei competente în vederea rezilierii.

Pe fondul cauzei, într-adevăr contractul de întreţinere încheiat are un specific aparte, în sensul că întreţinerea a vizat pe lângă cele obişnuite, respectiv cele necesare

traiului unei persoane şi obligaţia întreţinătorilor et, hipertensiune arterială, de a suporta costurile ocazionate de asistenţa medicală permanentă în vederea recuperării întreţinutei, pe fondul de boală preexistent (diabet, obezitate), dar şi ca urmare a fracturii de care suferea.

De asemenea, s-a stabilit că întreţinerea se va presta atât la domiciliul întreţinutei, cât şi la domiciliul întreţinătorului, personal de către întreţinător sau prin personal angajat, precum şi în instituţii de recuperare şi îngrijire pentru bătrâni.

În ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiilor obişnuite de întreţinere, s-a susţinut de către apelantă că toate cheltuielile privind aceste necesităţi erau suportate de către defunctă.

Este adevărat că la interogatoriu pârâtul a arătat că motivul pentru care a păstrat copii de pe bonurile de casă şi chitanţe cu care a făcut cumpărăturile se datorează faptului că dorea să-i explice mamei sale ce anume i-a cumpărat cu banii daţi de ea însă, această recunoaştere nu poate duce automat la concluzia că obligaţia de întreţinere nu a fost îndeplinită, atâta timp cât banii au fost daţi de defunctă pentru anumite cumpărături solicitate de către aceasta, nu implicit datorită faptului că nevoile sale obişnuite nu îi erau satisfăcute de către întreţinător.

Martora D.L. a arătat faptul că ştie că pârâtul este cel care a cumpărat medicamente defunctei în toată această perioadă, din banii defunctei, care îi plătea şi celelalte cheltuieli, chiar şi când a fost internată la azil aceasta îi dădea bani să-i cumpere medicamente şi toate cele necesare, în timp ce martora T.I. invocată de asemenea, de către apelantă în motivele formulate, a precizat că nu cunoaşte aspecte legate de îngrijirea defunctei după data încheierii contractului de întreţinere, confirmând însă că anterior acestui moment, defuncta îi spunea că îi dădea pârâtului, fiul său, câte un milion de lei, fie să-i achite contravaloarea facturilor la gaz, fie să-i cumpere produse alimentare.

De remarcat că prima martoră menţionată nu a precizat în ce condiţii a luat la cunoştinţă despre aceste aspecte, chiar dacă a vizitat-o în mod frecvent pe defunctă, fiind apropiate, respectiv a văzut personal sau i s-a confesat aceasta.

Faptul că apelanta a înţeles să îşi sprijine mama, vizitându-o, ducându-i mâncare gătită, vizitând-o la aşezământ în virtutea unei obligaţii morale, nu poate genera concluzia neîndoielnică că întreţinătorii au prestat o întreţinere insuficientă şi necorespunzătoare.

Apelanta s-a prevalat de faptul că intimaţii nu şi-au executat obligaţia de asigurare a asistenţei medicale permanente, atât în perioada cât defuncta a stat la domiciliul pârâţilor, cât şi după ce a fost mutată la domiciliul ei.

Din declaraţia martorei R.A.C., audiată în calitate de asistentă medicală, rezultă că în cursul lunii Iunie a fost solicitată de către intimată să-i recolteze sânge pentru analizele de glicemie şi altele, întrucât defuncta era diabetică, cu ocazia vizitelor sale la domiciliu care s-au derulat pe parcursul a două luni, constatând că aceasta avea un pat special cu un suport care să-i faciliteze ridicare. A constatat că în ciuda greutăţii corporale mari şi a problemelor de sănătate, aceasta era foarte bine îngrijită, având nevoie de îngrijire permanentă, respectiv 24 de ore şi nu avea escare, deşi era vară, neocupându-se altă persoană de aceasta.

Aceeaşi poziţie a exprimat-o şi martorul S.I.V. care fiind coleg de facultate cu intimata, a vizitat-o de câteva ori la domiciliu, observând că defuncta stătea pe un pat special, în jurul său fiind medicamente şi scutece. A purtat o conversaţie cu aceasta,

spunându-i că singurele persoane care o îngrijeau sunt fiul şi nora sa, chiar dacă mai are o fiică.

Intimaţii îi duceau de mâncare, îi procurau şi administrau medicamentele necesare, defuncta fiind insulino-dependentă.

Apelanta a făcut referire la declaraţia martorului S.T.L., care audiat la propunerea pârâţilor ar fi dat indicaţii pârâţilor despre modul în care trebuiau să o îngrijească şi să o ajute pentru recuperarea ei la momentul externării, la următoarea vizită în luna Septembrie, recomandând internarea ca urmare a faptului că starea defunctei se agravase.

Cercetând această declaraţie, tribunalul constată că într-adevăr starea sănătăţii defunctei s-a agravat, însă decesul său s-a datorat în cea mai mare parte bolilor de care aceasta suferea, diabet, hipertensiune, afecţiuni renale, aşa încât în contextul acestor boli, nu se putea evita apariţia escarelor la nivelul picioarelor.

Martorul a mai relatat că la prima vizită la domiciliul pârâţilor, le-a recomandat acestora să o ajute pe defunctă să facă mişcare pentru mobilitate şi să-i procure un pat special pentru a asigura posibilitatea efectuării manevrelor de mobilizare, respectiv aceste mişcări presupuneau ridicarea din pat, aşezarea pe marginea patului, ridicarea în picioare şi deplasarea cu cadrul, fiecare etapă cu o durată de 5 (cinci) zile. După o lună a revizitat-o, constatând că aceasta se poate ridica din pat, nu însă în picioare, apreciind că recomandările sale au fost urmate de către pârât.

Clinica de Ortopedie şi Traumatologie unde a fost internată defuncta pentru fractura de care suferea, a realizat externarea acesteia cu anumite recomandări de mobilizare la planul şi marginea patului, masaj la nivelul musculaturii membrului contralateral, al spatelui şu muşchilor membrelor superioare de către o persoană calificată sau un membru al familiei, igiena actului de micţiune şi defecaţie cu aplicarea de pampers şi toaleta zonelor respective, efectuate zilnic, administrarea unui tratament anticoagulant pentru evitarea trombozei datorită afecţiunilor asociate de obezitate şi diabet zaharat, toate acestea impunându-se pentru a se evita apariţia escarelor de decubit.

În final, s-a apreciat că vindecarea unei astfel de fracturi este îndelungată, de aproximativ trei-şase luni de zile, sprijinul parţial pe piciorul afectat fiind avizat doar la două-trei luni de la operaţie, aşa încât se impune o îngrijire atentă şi susţinută din partea familiei, atât pentru asigurarea condiţiilor necesare pentru vindecarea fracturii, cât şi pentru prevenirea complicaţiilor bolii de bază şi agravării afecţiunilor asociate.

Aşadar, nu s-a impus o îngrijire medicală calificată din perspectiva fracturii suferite în asociere cu celelalte boli ale defunctei.

Martora S.M. a declarat că a vizitat-o pe defunctă în perioada în care a fost dusă la domiciliul său, constatând că picioarele defunctei nu erau învelite cu tifon steril sau pânză specială, fiind bucăţi de material rupte din obiecte vestimentare şi că pârâtul s-a plâns de rănile de la picioare, solicitându-i sfatul pentru o mai bună îngrijire a acesteia, plângându-i-se că defuncta nu vrea deloc să încerce să se deplaseze, deşi acest lucru era indicat, deşi aşa cum s-a arătat indicaţiile cu recuperarea vizau ridicarea doar la două-trei luni de la operaţie.

Ca medic specialist a considerat că escarele au fost determinate de lipsa de mişcare şi de compresarea tesuturilor datorită poziţiei corpului în acelaşi loc, deşi din recomandările clinicii de ortopedie şi a martorului S.T.L. a rezultat că sunt determinate atât de neuropatia diabetică cât şi de poziţia de după operaţie.

În contradicţie cu cele relatate de martora menţionată anterior este şi declaraţia martorei P.S. persoană care s-a ocupat de defunctă după ce a fost dusă la domiciliu său, calitate în care îi făcea injecţiile cu insulină, îi administra medicamentaţia necesare, o schimba, o spăla şi atunci când nu se descurca îl chema pe intimat să o ajute.

O altă critică adusă sentinţei judecătoriei este acea că internarea defunctei după patru luni de la externare, s-a realizat nu într-o instituţie medicală specializată, în condiţiile în care martorii au confirmat faptul că în azil defuncta se plângea că nu beneficia de îngrijire medicală specializată.

Aşezământul pentru seniori „Sfânta Teodora” acorda conform Deciziei nr.11/25 Octombrie 2005 emisă de Direcţia de Muncă Solidaritate Socială şi Familie Cluj pentru acreditarea aceste asociaţii în calitate de furnizor de servicii speciale, găzduire pe perioada nedeterminată, asistenţă medicală şi îngrijire, asistenţă paleativă, consiliere şi terapie de suport, recuperare şi reabilitare, kinetoterapie, terapie ocupaţională, meloterapie, starea psihică a defunctei, respectiv împrejurarea că era necomunicativă şi abătută putând fi o consecinţă directă a stării de sănătate precare în care se afla, fiind o persoană nevăzătoare, obeză, care nu se putea deplasa, având un picior fracturat.

Chiar martora D.L., propusă de către apelantă a arătat că la acest aşezământ condiţiile erau bune, defuncta este bine îngrijită dar se plângea că nu poate mânca.

În concluzie, tribunalul apreciază că obligaţiile asumate de către intimaţi au fost aduse la îndeplinire.

Faţă de cele ce preced, tribunalul va menţine soluţia judecătoriei ca temeinică şi

legală.

În baza art.274 Cod procedură civilă, reţinând culpa procesuală a apelantei, o va obliga să achite intimaţilor suma de 4.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial parţial raportat la suma totală de 9.920 lei, având în vedere complexitatea cauzei, munca prestată şi, nu în ultimul rând, durata procesului”.

împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pe de o parte, reclamanta P.D.A., iar pe de altă parte, pârâţii P. V.D. şi soţia, P.M..

Prin propriul recurs, pârâţii au solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul obligării reclamantei la plata în întregime a cheltuielilor de judecată în sumă de 9920 lei, cu cheltuieli de judecată în recurs.

În motivarea recursului s-a arătat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta P.D.A. a solicitat rezilierea contractului de întreţinere încheiat de pârâţii P.V.D. si P.M. cu antecesoarea pârâţilor P.T..

Prin sentinţa civilă nr. 15526/19.11.2010 s-a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii de mai sus reclamanta a declarat apel ce a fost respins prin decizia civilă nr. 293/ A/2012 a Tribunalului Cluj.

Prin aceeaşi decizie instanţa de apel a acordat intimatei cheltuieli parţiale de judecată în sumă de 4500 lei din cheltuielile dovedite în sumă de 9920 lei cu motivare a că raportat la complexitatea cauzei, munca prestată şi nu în ultimul rând durata procesului.

Decizia instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 C.pr.civ.

În primul rând, pârâţii recurenţi doresc să învedereze instanţei de recurs că motivarea cu care a redus instanţa de apel onorariul de avocat nu corespunde cu starea de fapt reală.

Procesul în apel a avut 6 termene şi a durat 1 an de zile.

În ce priveşte complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat, recurenţii pârâţi arată că a fost necesară invocarea şi motivarea unor excepţii, au fost depuse întâmpinare, concluzii scrise, note de şedinţă, şi chiar şi motivarea deciziei pe 7 pagini contrazice argumentare a cu care instanţa de apel a redus onorariul de avocat.

Litigiul a privit o casă familială tip vilă situată în centrul rezidenţial al municipiului, care are o valoare însemnată.

Onorariul de avocat se negociază în raport cu complexitatea cauzei, valoarea litigiului şi durata estimată a soluţionării, element care justifică din plin onorariul stabilit.

Pentru motivele arătate mai sus pârâţii recurenţi solicită admiterea propriului recurs, modificarea hotărârii, în sensul solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 274 C.pr.civ.

Prin propriul recurs, reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamantei, schimbarea sentinţei cu consecinţa admiterii acţiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată, respectiv, să se dispună: rezoluţiunea Contractului de întreţinere autentificat sub nr. 2416/12.06.2007 încheiat între defuncta P.T. şi pârâţii P.V.D. şi P.M.; rectificarea înscrierilor din CF 157226 Cluj-Napoca în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în baza Contractului de întreţinere indicat mai sus în favoarea pârâţilor de rd. 1-2; cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă, apel şi recurs, constând din taxele judiciare de timbru şi onorariu avocaţial.

În motivarea recursului, reclamanta a făcut un scurt istoric al hotărârilor pronunţate în cauză, reproducând dispozitivul sentinţei fondului, în esenţă, reţinerile primei instanţe, făcute în considerentele sentinţei; a reprodus criticile invocate de reclamantă prin apelul pe care l-a formulat împotriva soluţiei primei instanţe; a reprodus dispozitivul deciziei instanţei de apel, şi, în esenţă, considerentele avute în vedere de Tribunal la pronunţarea soluţiei de respingere a apelului reclamantei.

Reclamanta a arătat în motivarea propriului recurs că hotărârea instanţei de apel este nelegală, criticile pe care reclamanta le aduce acesteia încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., respectiv, hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Motivele de recurs privesc două aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, şi anume: pe de o parte, pronunţarea unei hotărâri cu aplicarea greşită a legii, respectiv a legii părţilor, care este contractul de întreţinere în litigiu, şi cu încălcarea principiului pacta sunt servanda, iar pe de altă parte, pronunţarea unei hotărâri nelegale prin reţinerea de către instanţa de apel a unor împrejurări fără probe.

Acţiunea promovată de reclamantă în prezentul dosar este o acţiune în rezoluţiunea unui contract de întreţinere, justificată de neexecutarea culpabilă a obligaţiei de întreţinere asumată de către întreţinători.

În general, rezoluţiunea unui contract presupune desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului, la cererea unei părţi (în cazul concret şi de către moştenitorii părţii - astfel cum este reclamanta), ca urmare a neexecutării culpabile a prestaţiilor asumate de către cealaltă parte, fiind o sancţiune ce intervine în temeiul principiului forţei obligatorii a contractului între părţile ce l-au încheiat.

Acest principiu al forţei obligatorii produce următoarele trei consecinţe în privinţa unui contract: părţile contractante sunt ţinute să execute întocmai una faţă de cealaltă

obligaţiile la care s-au îndatorat; contractul nu poate fi revocat prin voinţa uneia din părţile contractante; obligaţiile contractuale trebuie să fie executate cu bună credinţă.

Ca atare, ori de câte ori una dintre părţile contractante nu îşi execută prestaţia la care s-a obligat sau nu îşi execută prestaţia întocmai cu cele prevăzute în contract, cealaltă parte poate să opteze între a cere executarea silită a contractului şi desfiinţarea acestuia cu daune interese.

Având în vedere că ipoteza executării silite a contractului în litigiu era exclusă, singura opţiune într-o astfel de situaţie. era de desfiinţare a contractului.

Cât priveşte condiţiile rezoluţiunii unui contract este unanim admis că această sancţiune intervine doar dacă: una dintre părţi nu şi-a executat prestaţia asumată, şi neexecutarea să se datoreze culpei debitorului pârât.

Neexecutarea obligaţiei contractuale presupune neîndeplinirea de către debitor a prestaţiei care constituie obiectul obligaţiei asumată de el prin contract şi poate să fie totală sau parţială.

Neexecutarea este totală atunci când debitorul nu-şi execută prestaţia în ansamblul ei şi este parţială atunci când debitorul a săvârşit unele acte de executare.

Cu toate acestea, în situaţia în care obiectul obligaţiei este indivizibil, neexecutarea parţială are semnificaţia juridică a unei neexecutări totale.

De asemenea, este asimilată neexecutării obligaţiei contractuale şi executarea defectuoasă sau necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale .

În mod special, rezoluţiunea contractului de întreţinere în litigiu presupunea verificarea de către instanţă a modului de îndeplinire de către intimaţi a obligaţiei de întreţinere asumată prin contract, în limitele în care această obligaţie a fost stabilită de părţi.

Contractul de întreţinere, deşi frecvent întâlnit în practică, nu avea o reglementare legislativă proprie în Vechiul cod civil şi nici în vreo lege specială, făcând parte din categoria contractelor nenumite şi fiind guvernat de regulile general aplicabile în materie de contracte.

Ca atare, contractul încheiat de părţi devine legea acestora (art. 969 Cod Civil, -convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi -) şi trebuie respectat întocmai de acestea, conform principiului pacta sunt servanda.

În egală măsură, convenţia părţilor are aceeaşi putere de lege şi pentru instanţa de judecată, care trebuie să o respecte întocmai, neputând-o modifica, transforma sau interpreta într-un alt mod decât rezultă neîndoielnic din contract.

Contractul de întreţinere reprezintă o convenţie prin care una dintre părţi se obligă să asigure celeilalte părţi întreţinere în natură (de regulă, hrană, îmbrăcăminte, încălzire, iluminat, etc) iar la deces o înmormântare potrivit obiceiului locului, iar în schimbul acestor obligaţii, cealaltă parte transmite întreţinătorului un bun.

Obligaţiile de întreţinere inserate în contract au un caracter determinat de părţi şi pot diferi de la un contract la altul, aceasta întrucât fiecare persoană poate avea nevoi şi dorinţe diferite, întreţinerea fiind astfel cum s-a arătat mai sus, un contract nenumit, aşadar fără o reglementare exactă şi limitativă.

Tocmai în aceasta rezidă caracterul aparte al contractului de întreţinere, iar instanţa sesizată cu analiza unui astfel de contract nu poate schimba sau limita obligaţiile de întreţinere stabilite în contract (pacta sunt servanda), tocmai pentru că determinarea acestora se face în funcţie de nevoile întreţinutului. Aşadar, obligaţia de întreţinere nu

este limitată întotdeauna la cele necesare traiului, ci poate fi completată de diverse alte obligaţii stabilite în sarcina întreţinătorului.

Aceasta este situaţia şi cu contractul de întreţinere analizat, acesta nefiind un contract de întreţinere obişnuit, ci unul special.

Caracterul special al acestui contract de întreţinere este atras de obligaţia asumată de întreţinători în favoarea defunctei în plus faţă de asigurarea celor necesare traiului, respectiv de obligaţia de asigurare a asistentei medicale permanente în vederea recuperării întreţinutei şi de suportare a tuturor acestor costuri.

Date fiind împrejurările în care a fost încheiat acest contract de întreţinere, respectiv chiar după externarea defunctei în urma fracturii suferite la piciorul drept şi ţinând cont de antecedentele medicale ale acesteia (Diabet Zaharat de tip II, hipertensiune arterială, obezitate, pierderea vederii) este evident că obligaţia de asistentă medicală în vederea recuperării a fost una esenţială în executarea contractului.

Dacă pentru intimaţi scopul încheierii contractului este deosebit de clar, respectiv obţinerea proprietăţii asupra imobilului cedat în schimbul întreţinerii, pentru întreţinut scopul încheierii contractului a fost unul dublu - de a obţine întreţinere si de a obţine îngrijire medicală specializată.

Pe cale de consecinţă, analiza contractului de întreţinere în litigiu şi aducerea la îndeplinire de către pârâţi a obligaţiilor de întreţinere asumate trebuia realizată dintr-o dublă perspectivă, respectiv, îndeplinirea obligaţiei alimentare şi îndeplinirea obligaţiei de asigurare a asistenţei medicale permanente.

Cu toate acestea, analiza realizată de instanţa de apel asupra contractului de întreţinere şi a modului de îndeplinire a obligaţiilor asumate de întreţinători este lapidară şi superficială, încălcând principiul pacta sunt servanda şi necesitatea executării întocmai a obligaţiilor asumate.

Reclamanta solicită instanţei de recurs să observe următoarele:

a.) Cu privire la obligaţia de întreţinere:

Intimaţii s-au obligat prin contractul de întreţinere să îi asigure defunctei hrană (3 mese pe zi), iluminat, încălzit, îmbrăcăminte, încălţăminte, medicamente, spitalizare în caz de nevoie şi o înmormântare potrivit obiceiului locului.

Conform contractului, întreţinerea a fost echivalată - pentru calculul taxelor notariale - la suma de 600 lei/lună, ca atare, cel puţin în această limită, intimaţii trebuiau să suporte costurile legate de întreţinerea defunctei, întrucât întreţinerea nu poate fi limitată la o sumă anume, întreţinătorul fiind obligat a asigura toate cele necesare traiului întreţinutei iar nu a plăti o sumă precisă (cazul rentei viagere).

Cât priveşte noţiunea de a asigura cele necesare traiului, aceasta presupune procurarea hranei, îmbrăcămintei, medicamentelor etc şi suportarea costurilor legate de aceasta, precum şi achitarea facturilor de utilităţi de către întreţinători, aceasta reprezentând contra prestaţia pe care întreţinătorii sunt obligaţi să o achite în schimbul dobândirii proprietăţii asupra imobilului întreţinutei.

Rezultă fără putinţă de tăgadă din prezentul dosar că, deşi era obligaţia pârâţilor să asigure defunctei cele necesare traiului, toate aceste cheltuieli erau suportate tot de către defunctă, pârâţii recunoscând la interogator că aceste cheltuieli erau suportate din bănii întreţinutei (întrebarea nr. 10 din interogator, pârâtul răspunde că a păstrat bonurile fiscale de cumpărături pentru a-i arăta defunctei ce a cumpărat cu banii primiţi de la aceasta).

La fel, martorii audiaţi în cauză confirmă acest aspect, arătând faptul că defuncta era cea care îi dădea bani fiului ei pentru a achita cheltuielile de întreţinere şi cheltuielile casei, medicamentele şi alimentele. Toată pensia defunctei era ridicată de către intimaţi aspect relatat de martori, iar cuantumul acesteia era de 900 lei/lună, sumă suficientă pentru acoperirea în întregime a cheltuielilor lunare care au presupus îngrijirea defunctei în perioada contractului de întreţinere (declaraţiile martorelor D.L. şi T.I., persoane foarte apropiate defunctei care o cunoştea de peste 40 de ani).

Cu alte cuvinte defuncta se întreţinea practic din banii ei, fiind evident că ne găsim în prezenţa unei neexecutări a obligaţiei de întreţinere (contra prestaţia intimaţilor) câtă vreme toate costurile pentru asigurarea celor necesare traiului sunt suportate tot de către întreţinută, iar nu de întreţinători conform contractului.

Rezultă de asemenea fără putinţă de tăgadă din dosar că întreţinerea defunctei nu a fost asigurată în mod continuu, permanent şi exclusiv de pârâţi, în condiţiile în care reclamanta mergea zilnic la defunctă cu mâncare gătită, îi făcea curăţenia şi îi spăla (pe perioada cât a stat acasă la dânsa, iar în timpul internării în cămin mergea de 2-3 ori pe săptămână cu mâncare la aceasta) (declaraţiile martorelor D.L., T.I., P.S., S.M., T.A.).

Datorită caracterului alimentar al obligaţiei de întreţinere, aceasta trebuie executată în mod continuu şi permanent de către întreţinători, nefiind permise sincope, termenele de executare fiind esenţiale.

Instanţa de apel arată că faptul că intimaţii au recunoscut la interogator că făceau cumpărăturile din banii defunctei nu conduce automat la concluzia că obligaţia de întreţinere nu a fost îndeplinită, la fel cum nici sprijinul acordat de reclamantă mamei sale nu poate genera concluzia neîndoielnică că întreţinătorii au prestat o întreţinere insuficientă şi necorespunzătoare, acest sprijin făcând parte din obligaţia morală a reclamantei.

În mod cert, contribuţia pe care reclamanta a avut-o la întreţinerea defunctei făcea parte din obligaţia morală pe care o avea faţă de aceasta în calitate de fiică, însă în cazul concret contribuţia reclamantei la întreţinerea defunctei completa o întreţinere insuficientă şi necorespunzătoare din partea pârâţilor, împrejurare care atestă neexecutarea obligaţiei de întreţinere asumată de aceştia.

Dacă pârâţii şi-ar fi executat corespunzător obligaţia de întreţinere, atunci nu ar fi fost necesar ca reclamanta să facă curat, să spele şi să gătească pentru defunctă.

Totodată, dacă se reţine existenţa unei obligaţii morale de întreţinere în sarcina reclamantei, atunci, cu aceeaşi măsură (a moralităţii) ar fi trebuit să analizeze şi "dezmoştenirea" sa prin acest contract de întreţinere, in care defuncta a fost îngrijită şi întreţinută, în realitate, de ambii copii, iar nu doar de către întreţinătorul din contract, intimatul P.V..

Ca atare, rezultă fără dubiu că intimaţi nu şi-au îndeplinit obligaţia de întreţinere, defuncta întreţinându-se în realitate din banii ei sau cu sprijinul reclamantei, iar în situaţia în care una din părţi nu îşi execută contraprestaţia la care s-a obligat sancţiunea nu poate fi decât rezoluţiunea contractului.

b.) Cu privire la obligaţia de îngrijire medicală:

Suntem în prezenţa unei obligaţii speciale şi esenţiale a contractului de întreţinere contestat, prin care intimaţii s-au obligat să îi asigure defunctei pe lângă întreţinerea clasică prin asigurarea celor necesare traiului şi asistentă medicală permanentă în vederea recuperării şi să suporte toate costurile legate de aceasta.

Clauza contractuală este deosebit de clară şi neinterpretabilă: asigurarea de asistenţă medicală permanentă, iar neexecutarea din partea intimaţilor este totală întrucât aceştia nu au asigurat niciun moment defunctei asistentă medicală ~ asistenţă medicală presupunea asigurarea unei persoane cu pregătire medicală (asistent medical) care să se îngrijească de recuperarea defunctei.

Defuncta era o persoană care tocmai suferise o intervenţie chirurgicală, era imobilizată la pat, era oarbă, cu diabet zaharat şi alte afecţiuni cronice, astfel că prezenţa unei persoane care să îi asigure asistenţă medicală era indispensabilă, intimaţii neavând nici pregătirea şi nici cunoştinţele să facă acest lucru.

Intimaţii nu şi-au îndeplinit această obligaţie (de asigurare a unei îngrijiri calificate), ci au preferat să facă ei acele lucruri însa cu totul sporadic şi nesatisfăcător dovada cea mai elocventă în acest sens fiind că defuncta avea escare (cauza escarelor fiind tocmai nerespectarea programului de recuperare şi de mobilizare a defunctei).

Recuperarea defunctei presupunea un program zilnic cu efectuarea anumitor mişcări regulate de recuperare medicală specifice situaţiei defunctei, or este evident că intimaţii nu au făcut acest lucru, având un program zilnic de servici.

Instanţa de apel atenuează neîndeplinirea obligaţiei de asigurare a asistentei medicale permanente de către intimaţi spunând că oricum recuperarea defunctei nu impunea o îngrijire calificată.

Statuarea instanţei de apel este nelegală întrucât prin aceasta instanţa modifică în mod nepermis intenţia părţilor, eliminând practic din conţinutul obligaţiilor asumate de părţi o obligaţie esenţială pentru acestea şi înfrângând principiul libertăţii contractuale.

Dacă părţile s-au înţeles pentru asigurarea de asistenţă medicală permanentă, instanţa nu poate trece peste voinţa acestora (pacta sunt servanda) şi să concluzioneze că o această obligaţie nu s-ar fi impus întrucât nu era necesară. Mai mult, o astfel de concluzie depăşeşte limitele de competenţă ale instanţei, fiind necesar a exista un punct de vedere medical, specializat care să Înlăture necesitatea unei asistenţe medicale calificate.

Internarea defunctei într-un azil de bătrâni după aproape 4 luni de la externare, într-o stare vădit înrăutăţită (foarte important: într-o instituţie medicală specializată) nu poate reprezenta executarea obligaţiei de asistenţă medicală permanentă.

Azilul de bătrâni în care defuncta a fost internată era doar acreditat sa realizeze şi îngrijire medicală, însă aceasta nu însemna că o şi realiza efectiv, contrar celor susţinute de instanţa de apel.

Concluzionând, nici această obligaţie medicală de întreţinere nu a fost executată de către intimaţi sau a fost executată necorespunzător, astfel că ne găsim în ipoteza întrunirii condiţiilor pentru rezoluţiunea contractului de întreţinere.

Cât priveşte culpa intimaţilor, aceasta este evidentă, mai cu seamă având în vedere că suntem în cadrul unui contract de întreţinere. Este unanim acceptat în literatura de specialitate că datorită caracterul alimentar al obligaţiei de întreţinere, executarea acesteia conform şi regulat este esenţială, debitorul fiind de drept în întârziere în caz de neexecutare.

Cu atât mai mult, că această obligaţie alimentară era dublată şi de o obligaţie de îngrijire medicală, împrejurare în care, intimaţii sunt culpabili pentru neexecutare sau executare necorespunzătoare.

Suntem în prezenţa unor obligaţii de rezultat, iar nu de mijloace, intimaţii obligându-se să asigure întreţinere alimentară şi medicală defunctei, iar nu să facă tot ce le stă în putinţă pentru a încerca realizarea acestor obligaţii.

De esenţa acestor obligaţii de rezultat este că, sub aspectul obiectului lor şi a scopului urmărit, ele sunt strict precizate, debitorul îndatorându-se să desfăşoare o anumită activitate şi să obţină un rezultat precis determinat - asigurarea hranei (întreţinere) şi a asistenţei medicale permanente .

Neatingerea rezultatului prevăzut, creează prezumţia că debitorul a fost insuficient de diligent şi deci s-a aflat în culpă. Obligaţiile de rezultat se consideră executate doar atunci când rezultatul a fost atins, astfel că până la obţinerea rezultatului, obligaţia se consideră neexecutată.

Intimaţii nu şi-au executat nici una din obligaţiile la care s-au obligat, obţinând practic gratis imobilul proprietatea defunctei - aşadar fără o contraprestaţie - cheltuielile de întreţinere, cheltuielile alimentare si cu medicamentele fiind suportate de defunctă, iar internarea la azilul de bătrâni fiind acoperită în întregime de pensia defunctei, în contextul în care cheltuielile cu asistenta medicala permanenta nu au existat.

Cât priveşte reţinerea unor împrejurări fără probe, recurenta arată că ne găsim în situaţia în care instanţa de apel face anumite statuări de ordin medical care nu se justifică prin nicio probă ştiinţifică medicală.

În acest sens, recurenta se referă la concluziile instanţei de apel, potrivit cu care, apariţia escarelor la nivelul picioarelor defunctei s-a datorat antecedente lor medicale de care aceasta suferea, iar nu lipsei de recuperare şi mobilizare a defunctei, precum şi la concluzia că aceasta nu ar fi avut nevoie de îngrijire calificată.

Sunt concluzii de ordin medical pe care instanţa nu le poate trage de una singură (neavând nicio specializare în acest sens), fiind necesar ca pentru lămurirea unor astfel de aspecte instanţa să comande o expertiză medicală sau punctul de vedere al unui specialist.

Cu atât mai mult, astfel de împrejurări ar trebuie puse în discuţia părţilor, în vederea lămuririi lor, părţile putând propune în acest sens probe.

Reclamanta consideră că suntem în prezenţa unor concluzii total nepertinente şi nelegale ale instanţei de apel, nesusţinute de nicio probă, fiind aşadar în prezenţa unui element de nelegalitate a hotărârii atacate (nu este vorba despre netemeinicia hotărârii pentru că nu este vorba despre interpretarea probelor, ci despre reţinerea unor împrejurări fără probe).

Concluzionând, recurenta arată că, contractul de întreţinere supus analizei nu a fost executat de către intimaţi (lipsind contraprestaţia acestora), sancţiunea rezoluţiunii fiind corectă, justă şi în acelaşi timp şi morală, corespunzând nu doar situaţiei reale de fapt ce rezultă cu privire la executarea contractului de întreţinere, ci şi voinţei defunctei, care în repetate rânduri a afirmat în prezenţa martorilor audiaţi în cauză (după încheierea contractului de întreţinere), că ea are doi copii şi că nu doreşte să favorizeze pe vreunul dintre ei (martorele D.L. şi T.I.)

Pentru toate aceste motive, reclamanta recurentă solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâţii intimaţi P.V.D. şi P.M. au solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, invocând în motivarea întâmpinării excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei în a forma o acţiune de reziliere a contractului de întreţinere, dat fiind că, atâta timp cât creditorul de

întreţinere, defuncta P.T., nu a introdus o astfel de acţiune în timpul vieţii, succesoarea acesteia nu are calitatea de a susţine acţiunea în rezilierea contractului de întreţinere, ci, eventual, ar fi putut să continue o acţiune introdusă de mama sa defunctă, ceea ce nu este cazul în speţă.

În cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., întrucât, reclamanta nu înţelege să invoce în recursul său decât motive de netemeinicie.

Pârâţii şi-au îndeplinit obligaţia de întreţinere pe care şi-au asumat-o, aspect confirmat de depoziţiile martorilor audiaţi în cauză.

Internarea defunctei într-un azil de bătrâni şi nu într-o instituţie medicală specializată nu înseamnă că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia medicală de întreţinere, aşa cum nefondat susţine reclamanta, având în vedere că din toate probele administrate în cauză rezultă că pârâţii au respectat toate recomandările din biletul de ieşire din spital a doctorului T., de la Clinica de Ortopedie din Cluj, cu privire la medicaţia administrată, analizele efectuate şi procurarea dispozitivelor speciale pentru bolnavi, aşa cum rezultă din dovezile aflate la dosar.

Este nefondată susţinerea recurentei, în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut unele împrejurări fără probe, câtă vreme la dosarul cauzei au fost depuse actele medicale şi au fost audiaţi în total 11 martori, şi câtă vreme reclamanta nu a cerut nicicând efectuarea unei expertize medicale pentru a dovedi contrariul celor reţinute de instanţă.

Recursul reclamantei este ne fondat, iar recursul pârâţilor este inadmisibil.

Cu pprivire la recursul_pârâţilor.

La termenul de judecată din data de 16.11.2012 Curtea, din oficiu, în temeiul art. 137 alin. 1 C.pr.civ., a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului pârâţilor, excepţie care urmează să fie admisă, motivat pe faptul că motivele de recurs invocate de pârâţi vizează, practic, un aspect de netemeinicie al deciziei recurate, circumscriindu-se astfel dispoziţiilor art. 304 pct. 10 şi 11 C.pr.civ., abrogate prin art. I pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005, şi prin art. I punct 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Astfel, prin recursul promovat, pârâţii au invocat nelegalitatea acordării parţiale, de către instanţa de apel, a cheltuielilor de judecată ocazionate pârâţilor în apel, apreciind că se cuvenea acordarea în totalitate, în favoarea pârâţilor, a cheltuielilor de judecată dovedite în sumă de 9.920 lei, raportat la complexitatea cauzei, la munca prestată de avocat, prin depunerea de întâmpinare, concluzii scrise, note de şedinţă, prin numărul de termene de judecată la care avocatul pârâţilor a trebuit să se prezinte, etc., toate aceste împrejurări invocate de pârâţi ca argument în susţinerea recursului lor ţinând de netemeinicia deciziei recurate, întrucât, implică şi presupun o reapreciere a muncii avocatului de către instanţa de recurs, respectiv o reanalizare, în aceste limite, a stării de fapt a cauzei (stabilirea numărului de termene la care s-a prezentat avocatul; stabilirea necesităţii depunerii la dosar, de către avocat a unor înscrisuri ori note de şedinţă, etc.), şi o reapreciere a probelor care justifică acordarea, în favoarea pârâţilor, a onorariului avocaţial justificat prin munca efectiv prestată de avocat.

Drept urmare, instanţa de recurs ar fi nevoită să procedeze la o reapreciere a stării de fapt a cauzei, prin reaprecierea efectivă a muncii prestate de avocat, prin verificarea termenelor la care acesta s-a prezentat, a concluziilor pe care acesta le-a formulat în scris, prin redactarea unei întâmpinări, a unor note de şedinţă, ori a unor concluzii scrise, şi prin cenzurarea efectivă a calităţii muncii prestate de avocat.

Or, un atare demers este inadmisibil într-un recurs care nu se întemeiază şi pe prevederile art. 3041 C.pr.civ., dat fiind că dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 C.pr.civ. au fost abrogate.

Deşi pârâţii au invocat în susţinerea recursului lor prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 274 C.pr.civ., Curtea constată că, în realitate, recursul pârâţilor nu se circumscrie acestor dispoziţii legale mai sus invocate, ci vizează exclusiv un aspect de netemeinicie a deciziei recurate.

Aşa fiind, în temeiul considerentelor anterior expuse, Curtea va respinge ca inadmisibil recursul pârâţilor.

Cu _privire la excepţia lipsei calităţii _procesuale active a reclamantei în a solicita rezoluţiunea contractului de întreţinere, invocată de _pârâţii intimaţi _prin întâmpinare.

Pârâţii intimaţi au susţinut prin întâmpinarea depusă la dosar că reclamanta nu justifică în cauză o calitate procesuală activă în a solicita rezoluţiunea contractului de întreţinere, pe motiv că, defuncta antecesoare a reclamantei nu a solicitat ea însăşi, în timpul vieţii, această rezoluţiune.

Curtea constată că această excepţie este nefondată, motivat pe următoarele considerente:

Este adevărat că dreptul la întreţinere are un caracter strict personal, însă, jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul că, chiar şi moştenitorii întreţinutului pot cere rezoluţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către întreţinător - chiar dacă întreţinutul, în timpul vieţii sale, nu a cerut această rezoluţiune - cu motivarea că, deşi creanţa de întreţinere are un caracter personal, totuşi, acţiunii pentru rezoluţiunea contractului pe motiv de neexecutare a obligaţiei de întreţinere nu i se poate nega caracterul patrimonial, deoarece, chiar atunci când se referă la o prestaţie personală, sancţiunea rezoluţiunii are un caracter patrimonial, dacă este menită, ca în cazul de faţă, să restabilească echilibrul patrimonial între părţile contractante (a se vedea în acest sens, Tribunalul Suprem, Col. Civ., Decizia nr. 2162/1956 în C.D. 1956, Vol. I. pag. 113; idem, Decizia nr. 1318/1957, pag. 376-377; idem, Decizia nr. 546/1977 în C.D. 1977, pag. 50; Tribunalul Judeţean Hunedoara, Decizia nr. 825/1983, în R.R.D. nr. 3/1984, pag. 70).

Drept urmare, Curtea constată că excepţia invocată de pârâţii intimaţi este nefondată, impunându-se a fi respinsă ca atare.

Cu pprivire la recursul reclamantei.

Cu privire la motivele de recurs prin care se fac trimiteri la starea de fapt a cauzei şi la probele administrate în cauză.

La termenul de judecată din data de 16.11.2012 Curtea, din oficiu, în temeiul art. 137 alin. 1 C.pr.civ., a invocat excepţia inadmisibilităţii parţiale a acelor motive de recurs prin care se invocă depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, se fac trimiteri la răspunsurile părţilor la interogator, la actele medicale depuse la dosarul cauzei şi prin care se expune starea de fapt a cauzei, dat fiind că aceste motive de recurs vizează netemeinicia deciziei recurate, circumscriindu-se astfel dispoziţiilor art. 304 pct. 10 şi 11 C.pr.civ., în prezent abrogate.

Departe de a cuprinde doar critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel, memoriul de recurs al reclamantei conţine şi motive de netemeinicie, fără să se limiteze la a face doar o analiză a nelegalităţii deciziei instanţei de apel, conţinând şi o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare a probaţiunii administrate (martori,

interogatorii, înscrisuri, etc.) şi o expunere a relaţiilor dintre defunctă şi reclamantă, respectiv, dintre defunctă şi pârâţi, această din urmă expunere reprezentând, practic, o componentă a stării de fapt a cauzei.

Se constată, aşadar, de către Curte că, în cauză, îşi găseşte incidenţă excepţia inadmisibilităţii acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.

Toate acele motive de recurs, referitoare la reproduceri ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, reiterări ale istoricului cauzei, etc., intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., în prezent abrogate.

Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată de instanţă din oficiu, la termenul de judecată din 16.11.2012, este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.

Cu privire la motivul de recurs care, afirmativ, s-ar circumscrie punctului 9 al art. 304 C.proc.civ.

Reclamanta recurentă a susţinut că hotărârea recurată intră sub incidenţa art. 304 pct. 9 C.pr.civ., fiind vădit nelegală, pe motiv că prin această hotărâre instanţa de apel a încălcat „legea părţilor”, această lege a părţilor nefiind altceva decât contractul de întreţinere încheiat între defunctă şi pârâţi.

Potrivit art. 304 pct. 9 C.pr.civ., este posibilă modificarea unei hotărâri când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii.

Doctrina de specialitate a fost constantă în a aprecia că prin acest motiv de modificare se înţelege încălcarea unei dispoziţii legale, adoptate de legiuitor, iar nu încălcarea unei „legi a părţilor”, ştiut fiind că părţile unui act juridic civil nu au calitatea de legiuitor în sensul constituţional şi de dicţionar explicativ al termenului, şi că formularea consacrată în art. 969 C.civ. - conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante -, nu trebuie înţeleasă în sensul că contractul dintre două persoane fizice este o lege, în sensul de act normativ general obligatoriu, ci în sensul că părţile care încheie respectivul contract trebuie să îşi execute întocmai clauzele la care s-au obligat prin acel contract.

Este ştiut faptul că art. 969 C.civ. consacră principiul forţei obligatorii a contractului, această forţă obligatorie trebuind înţeleasă în sensul că, pe de o parte, contractul are forţă obligatorie între părţile contractante, iar pe de altă parte, forţa obligatorie a contractului este aceeaşi şi pentru instanţele de judecată, care au sarcina de a asigura executarea contractului în ipoteza în care debitorul nu îşi execută voluntar obligaţiile pe care şi le-a asumat, dacă, în această din urmă ipoteză, creditorul se va adresa instanţelor de judecată.

În ceea ce priveşte forţa obligatorie a contractului între părţi, aceasta comportă următoarele componente: părţile contractante sunt ţinute să execute întocmai, una faţă de cealaltă obligaţiile la care s-au îndatorat, executarea trebuind să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite; contractul nu poate fi revocat prin voinţa uneia dintre părţile contractante; obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună-credinţă, în conformitate cu art. 970 alin. 1 C.civ., care prevede „convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă”, adică cu respectarea obligaţiei de loialitate şi a obligaţiei de cooperare (a se vedea în acest sens, Liviu Pop, Drept Civil - Teoria Generală a Obligaţiilor, Vol. I, Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1993, pag. 65).

Referitor la forţa obligatorie a contractului în raport cu instanţa de judecată aceasta trebuie înţeleasă în sensul că, în caz de litigiu între părţi, judecătorul nu numai că poate, dar este chiar obligat să dispună executarea contractului, iar pentru atare finalitate, judecătorul are posibilitatea de a interpreta contractul în conformitate cu dispoziţiile art. 977 şi urm. C.civ., adică de a determina şi clasifica conţinutul contractului, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor şi a obligaţiilor născute din acesta, privitor la care există un litigiu între părţile contractante.

Drept urmare, un contract încheiat între două persoane fizice, chiar dacă prin prisma art. 969 C.civ., are putere de lege între părţile contractante - această lege trebuind înţeleasă în sensul anterior arătat, adică părţile trebuie să îşi execute întocmai obligaţiile pe care şi le-au asumat prin contract, fiind ţinute de această executare prin chiar clauzele contractuale -, nu poate fi asimilat unei norme juridice, unei legi adoptate de organul legiuitor constituţional, respectiv, nu are natura juridică a unui act normativ general obligatoriu.

De altfel, în doctrina de specialitate s-a arătat că prin motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., se are în vedere, în primul rând, încălcarea legii de drept substanţial, iar în al doilea rând, nesocotirea legii de drept procesual ( a se vederea în acest sens Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, - codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All Bucureşti, 1996, pag. 487).

Încălcarea legii de drept substanţial poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia (de exemplu, aplicarea unor norme de drept comun la situaţii pentru care există o normă specială; aplicarea unei norme speciale, prin analogie, la situaţii ce nu cad sub incidenţa ei); textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretarea greşită (inclusiv în cazul în care norma juridică este obscură şi, deci, susceptibilă de interpretare, dar interpretarea dată în speţă nu este justă); violarea unor principii generale de drept.

Desigur, aici trebuie să se facă distincţie între caracterul imperativ sau dispozitiv al normei de drept material ce a fost nesocotită, pentru a se putea stabili partea care are dreptul să invoce acest motiv de recurs, precum şi condiţiile ce trebuie îndeplinite.

În ceea ce priveşte prima ipoteză conţinută în art. 304 pct. 9 C.pr.civ., respectiv, lipsa de temei legal a hotărârii recurate, aceasta este susceptibilă de mai multe interpretări, şi anume: vizează fie aplicarea unei norme juridice străine situaţiei de fapt, fie este vorba de împrejurarea că hotărârea şi-a pierdut fundamentul juridic, această din urmă interpretare ivindu-se în legătură cu problema aplicării în timp a legilor.

În mod excepţional, este posibil să se fi nesocotit o lege de drept procesual, dar această nesocotire să nu atragă în cauză incidenţa în cauză a prevederilor art. 105 alin. 2 C.pr.civ., astfel încât, motivul de recurs de nelegalitate să nu poată fi circumscris art. 304 pct. 5 C.pr.civ., ci doar punctului 9 al aceluiaşi articol.

Oricum, textul art. 304 pct. 9 C.pr.civ. are în vedere încălcarea ori aplicarea

greşită a unei legi în sensul de act normativ edictat de puterea legiuitoare constituţională, iar nu a unui contract, în sensul de lege a părţilor.

Drept urmare, Curtea constată că este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că instanţa de apel ar fi aplicat greşit legea, respectiv, „legea părţilor”, care în speţă este contractul de întreţinere în litigiu.

Prin prisma art. 306 alin. 3 C.pr.civ. Curtea constată că acest motiv de recurs, circumscris art. 304 pct. 9 C.pr.civ. poate fi interpretat în sensul că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 969 C.civ., respectiv, principiul pacta sunt servanda.

Este ştiut faptul că, în Vechiul Cod civil nu exista o reglementare expresă a contractului de întreţinere, acesta nu beneficia de o reglementare juridică specială, încadrându-se în categoria contractelor nenumite, deşi era adesea întâlnit în practică.

Aşa fiind, s-a admis că un contract de întreţinere este guvernat de regulile generale aplicabile în materie de contracte ( a se vedea în acest sens, Fr. Deak, Contractul de întreţinere, în Fr. Deak, St. Cărpenaru - Drept Civil. Contractele speciale. Dreptul de

autor. Dreptul de moştenire, Bucureşti, 1986, pag. 303).

Întreţinerea reprezintă un contract consensual, sinalagmatic, translativ de proprietate şi intuitu personae, acest din urmă caracter decurgând din aceea că, de regulă, contractul de întreţinere se încheie în considerarea atât a persoanei întreţinătorului, cât şi a întreţinutului.

În ceea ce priveşte condiţiile de validitate ale contractului de întreţinere, acestea sunt cele general valabile oricărei convenţii, conform stipulaţiilor cuprinse în art. 948 C.civ., respectiv, capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.

Obligaţia principală a întreţinutului constă în a transmite întreţinătorului un bun în schimbul întreţinerii, respectiv, de a transfera proprietatea bunului la întreţinător, de a preda bunul, de a garanta pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale lucrului, iar obligaţia întreţinătorului constă în a asigura prestarea întreţinerii, obligaţie care, în esenţă, este o obligaţie de a face, ce se execută zi cu zi.

Datorită caracterului alimentar al obligaţiei de întreţinere, termenele de executare, de zi cu zi, au caracter esenţial, în sensul dispoziţiilor art. 1079 pct. 3 C.civ., debitorul fiind de drept în întârziere, motiv pentru care creditorul, adică întreţinutul, poate cere rezoluţiunea în caz de neexecutare, fără ca instanţa de judecată să poată acorda debitorului, adică întreţinătorului, vreun termen de graţie pentru plată.

Locul executării întreţinerii este acela stabilit de părţi, de comun acord, iar în lipsă de stipulaţie expresă, acela al domiciliului întreţinutului.

Fiind o convenţie sinalagmatică nenumită, întreţinerea intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 1020 C.civ., potrivit cărora, condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său.

Regulile de drept aplicabile rezoluţiunii contractului de întreţinere, ca şi contract nenumit, nu pot fi decât cele desprinse din art. 1020 şi art. 1021 C.civ., aplicabile convenţiilor în general.

Prin esenţa ei, rezoluţiune presupune o neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate, astfel încât, nu orice neexecutare poate duce la rezoluţiune, ci numai aceea care este culpabilă.

Reclamanta recurentă a susţinut că pârâţii nu şi-au îndeplinit culpabil obligaţia de întreţinere, prin aceea că, pe de o parte, nu şi-au executat nici obligaţia de asigurare a celor necesare traiului defunctei, dar nici obligaţia de asigurare a asistenţei medicale permanente şi de suportare a costurilor aferente, iar pe de altă parte, că nu au asigurat întreţinerea în mod continuu, permanent şi exclusiv de către pârâţi, câtă vreme defuncta a fost internată într-un azil de bătrâni, iar nu într-o instituţie medicală specializată.

Prin contractul de întreţinere autentificat sub nr. 2416/12.06.2007, încheiat între defuncta P.T., în calitate de întreţinută, şi pârâţii P.V.D. şi P.M., în calitate de întreţinători, defuncta a dat cu titlu de întreţinere pârâţilor nuda proprietate asupra cotei de 6/8-a parte din imobilul construcţie şi teren aferent, situat în Cluj-Napoca, str. G., înscris în CF nr. 157226 Cluj, A+1, nr. top 4952/2/2, iar întreţinătorii s-au obligat în schimb să îi asigure „întreţinerea viageră şi îngrijirea ce constă din: hrană, iluminat, încălzit, îmbrăcăminte, încălţăminte, medicamente, spitalizare în caz de nevoie şi să o înmormânteze cu toată cinstea cuvenită potrivit obiceiului locului”, întreţinătorii obligându-se totodată să suporte costurile ocazionate de asistenţa medicală permanentă în vederea recuperării întreţinutei.

În acelaşi contract de întreţinere s-a stipulat în mod expres clauza conform căreia „întreţinerea se va presta atât la domiciliul întreţinutei din Cluj-Napoca, str. Galaţi nr. 25, judeţul Cluj, cât şi la domiciliul întreţinătorului din Cluj-Napoca, str. Teleorman nr. 67 ap. 4, judeţul Cluj, personal de către întreţinător, sau prin personal angajat, precum şi în instituţii de recuperare şi îngrijire pentru bătrâni şi va consta din asigurarea a trei mese zilnice, plata facturilor de curent electric, gaz metan, apă canalizare, salubritate, telefon, încălzirea imobilului ce face obiectul prezentului contract, asigurarea îmbrăcămintei de sezon şi a încălţămintei, asigurarea tuturor medicamentelor în caz de boală, spitalizare în caz de nevoie” ....

Prin urmare, părţile contractante ale contractului de întreţinere au statuat în mod expres faptul că întreţinerea poate fi prestată fie la domiciliul întreţinutei, fie la domiciliul întreţinătorilor, fie în instituţii de recuperare şi îngrijire pentru bătrâni, fie personal de către întreţinător, fie prin personal angajat.

Drept urmare, Curtea constată că este nefondată susţinerea reclamantei recurente, conform căreia prin internarea defunctei într-un azil de bătrâni, s-ar fi nesocotit de către pârâţii întreţinători „legea părţilor”, adică contractul de întreţinere, şi că, astfel, pârâţii nu şi-ar fi îndeplinit corespunzător obligaţia de întreţinere pe care şi-au asumat-o.

Starea de fapt reţinută de instanţa de apel - stare de fapt la care instanţa de recurs este datoare să se raporteze, dat fiind că, urmare a abrogării pct. 10 şi 11 ale art. 304 C.pr.civ., instanţa de recurs nu mai poate reaprecia, analiza, ori schimba starea de fapt

deja reţinută -, relevă împrejurarea că pârâţii intimaţi îi duceau defunctei de mâncare, îi procurau şi îi administrau medicamentele necesare, defuncta fiind insulino-dependentă, defuncta exprimându-se faţă de unul din martori că singurele persoanele care o îngrijau erau fiul şi nora sa, chiar dacă defuncta mai avea o fiică.

Pe cale de consecinţă, Curtea constată că nu poate fi primită susţinerea reclamantei recurente, în sensul că intimaţii nu şi-au executat corespunzător obligaţia de întreţinere, atât cea de întreţinere uzuală, cât şi obligaţia de îngrijire medicală.

Tribunalul a mai reţinut, ca stare de fapt, împrejurarea că, raportat la fractura suferită de defunctă, se impunea urmarea doar a recomandărilor medicale menţionate de Clinica de Ortopedie şi Traumatologie, însă, nu se impunea o îngrijire medicală calificată din perspectiva fracturii suferite în asociere cu celelalte boli ale defunctei.

Nu poate fi, astfel, împărtăşită susţinerea recurentei, în sensul că intimaţii nu şi-au respectat obligaţia de întreţinere constând în obligaţia de asistenţă medicală în vederea recuperării defunctei, în urma fracturii suferite la piciorul drept.

În ceea ce priveşte celelalte componente ale obligaţiei de întreţinere, astfel cum acestea au fost expres stipulate în contractul de întreţinere încheiat între părţi, Tribunalul a reţinut, pe baza ansamblului probelor administrate în cauză că „obligaţiile asumate de către intimaţi au fost aduse la îndeplinire”.

Prin urmare, raportat la starea de fapt reţinută de Tribunal, Curtea este nevoită să constate că intimaţii şi-au îndeplinit obligaţia de întreţinere pe care şi-au asumat-o şi, pe cale de consecinţă, să înlăture aceste motive din recursul reclamantei ca fiind nefondate.

A aprecia în alt mod decât a statuat Tribunal din punct de vedere al stării de fapt, ar însemna ca instanţa de recurs să schimbe circumstanţele de fapt ale cauzei, să reanalizeze starea de fapt, respectiv, să procedeze la o reapreciere şi reinterpretare a tuturor probelor administrate în cauză, demers incompatibil cu actuala structură legală a recursului.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă reţinerea de către instanţa de apel a unor împrejurări fără probe.

Recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel ar fi nelegală, întrucât a reţinut împrejurări fără probe atunci când a concluzionat cu privire la starea de sănătate a defunctei, în absenţa unei expertize medicale, ori al unui punct de vedere al unui specialist, instanţa neavând, în mod evident, cunoştinţe medicale de specialitate.

Curtea constată că această susţinere a reclamantei recurente este nefondată, întrucât, la dosarul cauzei au fost depuse actele medicale ale defunctei, respectiv, foile de observaţie clinică generală, fişa de consultaţii medicale, planul terapeutic, biletul de ieşire din spital, un raport de expertiză medico-legală psihiatrică în ceea ce o priveşte pe defunctă, adeverinţe medicale, alte înscrisuri medicale, acte medicale în raport de care instanţa de apel a apreciat, recurgând la prezumţiile reglementate de art. 1199 şi urm.

C.civ., că defuncta a decedat datorită bolilor de care suferea, respectiv diabet, hipertensiune, afecţiuni renale, şi că în contextul acestor boli, nu se putea evita apariţia escarelor la nivelul picioarelor.

Art. 1199 C.civ. prevede că prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

Făcând aplicarea art. 1199 C.civ. şi a dispoziţiilor art. 129 alin. 4 şi 5 C.pr.civ., coroborat cu art. 295 C.pr.civ., instanţa de apel putea, în mod legal, să apeleze la prezumţii, pentru a proba o anumită stare de fapt pe care instanţa a reţinut-o.

În literatura de specialitate s-a apreciat că prezumţiile nu sunt mijloace de probă în sensul propriu al cuvântului şi de aceea Codul de procedură civilă nu conţine o reglementare expresă a acestora (a se vedea în acest sens G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All Bucureşti, 1996, pag. 265), însă, jurisprudenţa a fost constantă în a recunoaşte că uneori judecătorul este obligat să pornească de la fapte probatorii conexe pentru ca, pe care de raţionament, să ajungă să stabilească existenţa sau inexistenţa faptului principal care formează obiectul litigiului.

Prin prezumţii nu se poate dovedi direct faptul care a dus la naşterea litigiului, ci un alt fapt vecin şi conex, din a cărui existenţă se va trage apoi concluzia cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului necunoscut ce trebuie dovedit.

Prezumţiile sunt deci, probe indirecte, întrucât, reprezentând concluziile trase de lege sau de judecător de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, pentru stabilirea raportului juridic dintre părţi, este necesar să se apeleze la inducţia sau deducţia realităţilor împrejurărilor speţei, pe calea raţionamentelor de la cunoscut la necunoscut.

Prezumţiile reprezintă rezultatul a două raţionamente: mai întâi, din cunoaşterea probelor directe (înscrisuri, depoziţii testimoniale, etc.), judecătorul induce, printr-un prim raţionament, existenţa în trecut a unui fapt care este vecin şi conex cu faptul generator de drepturi; apoi, printr-un al doilea raţionament, din cunoaşterea faptului vecin şi conex, judecătorul deduce existenţa faptului principal, datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte.

Prin urmare, Curtea constată că instanţa de apel nu a reţinut o stare de fapt fără probe, ci această stare de fapt se întemeiază pe prezumţii, în condiţiile art. 1199 C.civ. şi art. 1203 C.civ., acest din urmă text legal prevăzând că prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului, aceste prezumţii fiind permise magistratului doar în cazurile în care este permisă şi dovada prin martori.

Pe cale de consecinţă, Curtea constată că şi acest motiv din recursul reclamantei este fondat.

Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse şi a prevederilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ. şi art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantei. (Judecător Carmen Maria Conţ)

← Restituirea preţului actualizat al apartamentului cumpărat în...  Acţiune în răspundere contractuală. Contract încheiat cu... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Rezoluţiune contract de întreţinere. Executarea obligaţiilor asumate prin contract de către întreţinători. Respingere