Servitute de trecere. Lipsa dovezilor de titulari ai dreptului de proprietate asupra fondului dominant şi asupra fondului aservit. Casare cu trimitere pentru a se face dovada calităţii de proprietari ai părţilot
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4712/R din 16 noiembrie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 2388/12.10.2011 Judecătoria Vişeu de Sus admite acţiunea civilă intentată de reclamanţii B.P., B.T., G.S., G.I., I.G., I.M. împotriva pârâţilor T.G. şi T.T., şi s-a dispus constituirea în favoarea reclamanţilor a unei servituţi de trecere sezoniere - lunile octombrie şi noiembrie - peste terenul proprietatea pârâţilor, numai cu atelaje (căruţă, ştraf, sanie) şi cu piciorul, pe aliniamentul A-B-C-D-E-F-G-H, din anexa 1 din expertiza întocmită de expert tehnic Z.N..
Au fost obligaţi pârâţii să permită reclamanţilor trecerea pe traseul de mai sus, în condiţiile menţionate şi să se abţină de la orice act ce ar împiedica trecerea.
Pârâţii au fost obligaţi să-i despăgubească pe reclamanţi, cu pagubele pe care le vor produce.
Prima instanţă a reţinut în esenţă că se impune trecerea reclamanţilor peste terenul pârâţilor, însă cu dezdăunarea acestora pentru eventualele stricăciuni. Cheltuielile de judecată solicitate de reclamanţi nu au fost acordate reţinându-se că pârâţii nu s-au opus admiterii acţiunii.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, solicitând schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii introductive de instanţă aşa cum a fost formulată, respectiv să dispună constituirea unei servituţi de trecere cu caracter sezonier, în perioadele fără recoltă, trecerea urmând a se face cu piciorul şi mijloacele de transport, pe varianta notată în raportul de expertiză cu A-B-C-D-E-F-G-H din anexa I, cu obligarea pârâţilor de a permite trecerea şi obligarea pârâţilor la suportarea cheltuielilor în cuantumul solicitat, respectiv 2500 lei, celelalte dispoziţii urmând a fi înlăturate.
Prin decizia civilă nr. 124/A din 03.05.2012 a Tribunalului Maramureş, s-a admis în parte apelul declarat de apelanţii B.P., B.T., G.S., G.I., I.G. şi I.M., împotriva Sentinţei civile nr. 2388/12.10.2011, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus, care a fost schimbată în parte în sensul că înlătură dispoziţia privind obligarea reclamanţilor la plata de despăgubiri în favoarea pârâţilor T.G. şi T.T..
A obligat pârâţii T.G. şi T.T. la plata către reclamanţi a sumei de 2.799 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, aferente judecării în prima instanţă a cauzei.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
S-a respins celelalte cereri ale apelanţilor.
A obligat intimaţii T.G. şi T.T. la plata către apelanţi a sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reţinut că referitor la mijloacele de transport permise şi modalitatea de transport a materialului lemnos, apelul a fost respins, reclamanţii înşişi solicitând trecerea sezonieră în perioada fără recoltă cu piciorul şi cu
mijloace de transport. Aşadar prin transportul prin târâre nu a fost solicitat de reclamanţi prin cererea introductivă, şi nici ulterior, pentru prima dată o astfel de solicitare fiind formulată în apel.
Referitor la dezdăunarea intimaţilor şi la cheltuielile de judecată apelul a fost fondat şi a fost admis pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a greşit obligând pe reclamanţii apelanţi la plata către pârâţii intimaţi a eventualelor stricăciuni cauzate de trecerea peste terenul acestora. Pârâţii nu au formulat o cerere reconvenţională, astfel încât instanţa nu avea investirea necesară pentru o asemenea dispoziţie. Chestiunea eventualelor stricăciuni sau sume de bani pentru repararea lor pot fi tranşate în alt cadru procesual.
De asemenea, prima instanţă a greşit făcând aplicarea art. 275 Cod procedură civilă. Pârâţii intimaţi nu au fost de acord cu admiterea acţiunii, împrejurare care rezultă clar din conţinutul întâmpinării depuse de aceştia la 21.02.2011 în care aceştia solicită respingerea acţiunii.
În aceste condiţii s-a impus obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2799 lei reprezentând 299 lei timbru, 1300 lei onorar expert şi 1200 lei onorariu avocat.
Sub aceste aspecte, sentinţa a fost schimbată şi în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, intimaţii au fost obligaţi la plata către apelanţi şi a sumei de 200 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul avocaţial dovedit cu chitanţa 2157/16.11.2011 depusă la dosar.
Împotriva acestei hotărârii au declarat recurs reclamanţii B.P., B.T., G.S., G.I.,
I.G. şi I.M., precum şi pârâţii T.G. şi T.T..
Prin recursul declarat, recurenţii B.P., B.T., G.S., G.I., I.G. şi I.M. au solicitat
modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 2388/12.10.2011 a Judecătoriei Vişeu de Sus, iar pe cale de consecinţă schimbarea sentinţei în sensul stabilirii în favoarea recurenţilor a unui drept de trecere cu caracter sezonier, adică pentru întreaga perioadă cât nu recoltă, trecerea urmând a se face cu orice mijloc de transport şi cu piciorul.
De asemenea solicită cheltuieli de judecată în recurs.
În motivarea recursului, recurenţii au arătat că potrivit dispoziţiile art. 304 pct. 9 decizia atacată a fost dată cu încălcarea legii.
Este de principiu că în cazul acordării unui drept de trecere cu caracter sezonier se urmăreşte asigurarea uzului şi utilităţii unui fond, el interesând în principal fondurile agricole şi fiind în strânsă legătură cu activităţile specifice acestui domeniu activităţi ce se desfăşoară în anumite perioade ale anului, perioade care exclud existenţa unor recolte care ar putea fi păgubite prin practicarea servituţii. De asemenea, caracterul sezonier al trecerii exclude efectuarea de lucrări care presupun săpături pentru drum,sau altele asemenea.
Când a criticat hotărârea instanţei de fond au avut în vedere tocmai aceste aspecte, deoarece dreptul recurenţilor a fost stabilit numai pentru o perioadă de două luni şi cu o limitare a mijloacelor de transport care pot fi folosite, respectiv căruţă, ştraf şi sanie, fiind exclusă posibilitatea efectuării acestuia prin târâre (cu târşul), în condiţiile în care şi transportul cu sanie reprezintă în ultimă instanţă tot o târâre dar cu consecinţe mult mai grave pentru solul pe care se practică.
Au criticat hotărârea însă instanţa de judecată a apreciat să este nefondată deoarece lemnul puteau să-l transporte în condiţiile pe care ea le-a stabilit.
În primul rând trebuia să se observe că recurenţii nu au amplasate pe terenurile fonduri dominante gospodăriile a căror funcţionare presupune şi alte transporturi decât cele cu lemne, furaje, îngrăşăminte, etc. În al doilea rând practicarea trecerii numai cu căruţa, ştraful şi sania presupune amenajare drumului pentru că altminteri trecerea nu poate fi practicată, ori aceasta exclude caracterul sezonier al trecerii; amenajarea drumului este impusă de panta accentuată. În al treilea rând nu văd de ce paguba care s-ar putea produce este mai mică cu căruţa şi sania decât la transportul prin târâre, la acesta din urmă marfa transportată se aşează pe crengi care minimizează presiune asupra terenului şi implicit posibilitatea de degradare a solului. Recurenţii nu au transportat şi nu puteau transporta lemn din moment ce nici nu aveau în proprietate terenuri cu vegetaţie forestieră.
De asemenea, prin restrângerea perioadei de practicare a drumului la lunile octombrie şi noiembrie a fiecărui an, omite a ţine cont de faptul că lucrările agricole specifice se desfăşoară la sfârşitul toamnei arături, fertilizări, semănături, plantaţii) iarna şi la începutul primăverii, astfel că recurenţii vor avea un drept care este golit de orice conţinut.
Prin recursul declarat recurenţii T.G. şi T.T. au solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea ei spre competenta soluţionare în
sensul admiterii recursului şi în principal modificarea deciziei recurate în sensul că recurenţii, în principal nu s-au opus acţiunii intentată de intimate însă atât în prima instanţă cât şi în apel nu s-a ţinut cont de faptul că ei ar fi prejudiciat prin trecerea sezonieră în lunile octombrie şi noiembrie peste terenurile proprietatea sa numai cu atelaje(căruţă, ştraf, sanie) şi cu piciorul ori atât în prima instanţă nu i s-au acordat despăgubiri spunându-se foarte vag şi care ar conduce la alte dosare că urmează să fie despăgubiţi de către reclamanţi cu pagube ce le vor produce. În esenţa critică decizia civila în sensul că instanţa nu a cuantificat pagubele şi în al doilea rând atâta timp cât nu s-au opus admiterii în principiu a servituţii de trecere însă să fie despăgubiţi pentru pagubele produse deoarece i se produce un prejudiciu şi fiind terenul său consideră că trebuie să fie despăgubit.
Aşadar solicită casarea sentinţei pentru motivele arătate mai sus şi în principal trimiterea spre rejudecare a cauzei iar în secundar casarea sentinţei şi admiterea acţiunii însa cu acordarea de prejudicii cuantificate.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 18 octombrie 2012 (f.25) reclamanţii
B.P., B.T., G.S., G.I., I.G. şi I.M. au solicitat respingerea recursului formulat de către pârâţii T.G. şi T.T. şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, Curtea reţine următoarele:
" 9
În ce priveşte recursul declarat de pârâţii T.G. şi T.T., aceştia datorează pentru recurs o taxă judiciară de timbru, în cuantum de 149,50 lei şi un timbru judiciar de 1 leu.
Reprezentanta pârâţilor recurenţi arată în instanţă la termenul din data de
16.11.2012 că pârâţii recurenţi T.G. şi T.T. nu înţeleg să timbreze recursul.
La întrebarea instanţei la termenul din data de 16.11.2012, adresată pârâtei recurente T.T., aceasta arată că nu doreşte să achite taxa judiciară de timbru pentru recurs, în cuantum de 149,50 lei. La termenul de judecată din data de 26.10.2012, pârâtul
recurent T.G. personal a arătat că renunţă la motivul de recurs privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin servitutea de trecere, din această poziţie rezultă că nu doreşte plata taxei de timbru.
În temeiul art. 137 alin. 1 C.pr.civ. raportat la art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 şi art. 35 din O.M.J. nr. 760/C/1999, constată incidentă excepţia netimbrării recursului pârâţilor.
Acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti [...] sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute în prezenta lege, şi se taxează în mod diferenţiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru statuează: Cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50% din: taxa datorată pentru cererea sau acţiunea neevaluabila în bani, soluţionată de prima instanţa.
Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. Dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determina o valoare mai mare, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. In cazul când se micşorează valoarea pretenţiilor formulate în acţiune sau în cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a se tine seama de reducerea ulterioara.
Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii în conformitate cu prevederile art. 20 alin 3 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Constatând că pârâţii T.G. şi T.T., deşi legal citaţi cu menţiunea de a achita taxa judiciară de timbru şi a timbrului judiciar, nu au îndeplinit obligaţia de plată până la termenul stabilit astfel că urmează a se aplica sancţiunea anulării apelului în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Tot referitor la recursul pârâţilor, aceştia nu au criticat problema cheltuielilor de judecată de la fond şi din apel, iar susţinerea domnului avocat de la termenul de judecată din data de 26.10.2012, apare ca o precizare a motivelor de recurs, astfel că, în temeiul art. 301, art. 302 lit. c şi art. 303 C.pr.civ., este incidentă excepţia decăderii pârâţilor recurenţi din dreptul de a-şi preciza, dezvolta ori completa motivele de recurs, având în vedere că acestea trebuiau precizate, dezvoltate ori completate înlăuntrul termenului de 15 zile de la data comunicării hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, Curtea din oficiu, în temeiul art. 306
C.pr.civ. a invocat un motiv de recurs de ordine publică şi anume, lipsa calităţii procesuale active şi pasive a părţilor în ceea ce priveşte stabilirea servituţii de trecere, având în vedere că la dosarul cauzei nu există o dovadă care să ateste calitatea de proprietari tabulari a părţilor, dat fiind că servitutea de trecere este un drept real imobiliar.
Reclamanţii au solicitat prin acţiune să se constituirea în favoarea terenurilor pe care reclamanţi le au în proprietate a unei servituţi de trecere peste terenurile pe care pârâţii le au în proprietate, obligarea pârâţilor să permită reclamanţilor trecerea şi să se abţină de la orice act ce ar împiedica trecerea.
Textual reclamanţii au exhibat calitatea de proprietari şi a lor şi a pârâţilor, iar în susţinerea acţiunii au invocat textele art. 616 şi urm. Cod civil, deci nu există un dubiu în
ce priveşte calificarea acţiunii şi necesitatea justificării calităţii procesuale active şi pasive.
În cadrul acţiunii în stabilirea unei servituţi de trecere specificul calităţii procesuale stă în calitatea de proprietar al fondului dominant, pentru calitatea procesuală activă, şi proprietar al fondului aservit, pentru calitatea procesuală pasivă.
În dovedirea acţiunii, reclamanţii au depus adeverinţe emise de Primăria oraşului Vişeu de Sus privind înscrieri în registrul agricol pe numele reclamanţilor.
Or, menţiunile din registrul agricol nu fac dovada dreptului de proprietate al părţilor, aceste menţiuni din aceste registre fiind făcute în scop fiscal sau agricol iar nicidecum pentru a face dovada proprietăţii, iar pentru pârâţi nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens.
Dacă părţile nu au făcut dovada că bunurile cu privire la care cer stabilirea unei servituţi, deci a unui drept real, sunt proprietatea lor, atunci o acţiune în servitute nu poate fi admisă, pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi pasive a pârâţilor. Făcând o paralelă, doar în ce priveşte calitatea procesuală, putem lua exemplificativ o acţiune de divorţ, unde pentru ca părţile să poată sta în judecată ca reclamant şi pârât este nevoie să aibă calitatea de soţ şi soţie, iar această dovadă să fie făcută în condiţiile actelor de stare civilă. În alt fel, dacă nu au această calitate sau dovada nu este făcută, este evident că părţile nu au calitate procesuală şi acţiune va fi respinsă din acest motiv. Această paralelă scoate în evidenţă necesitatea dovedirii calităţii procesuale într-o acţiune reală, dar această chestiune, a necesităţii ca părţile dintr-o acţiune reală să fie proprietari, nici nu a fost pusă în mod serios la îndoială vreodată.
Art. 616 din Codul civil, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, prevede că „Proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publica, poate reclama o trecere pe locul vecinului sau pentru exploatarea fondului, cu îndatorire de a-l despăgubi in proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.“
Textul prevede că poate solicita servitutea doar proprietarul, deci doar o astfel de persoană are calitate procesuală pasivă.
Art. 616 - 635 C.civ. dreptul de servitute se instituie în consideraţiunea a două proprietăţi imobiliare, existând un fond dominant şi un fond aservit dar textul art. 616 face vorbire şi de proprietar, prin urmare este o chestiune strâns legată între calitatea de proprietar şi fondul dominant respectiv aservit, astfel că proprietarii fondurilor trebuie să fie parte în proces.
Art. 22 alin. 1 lit. a din Legea nr. 7/1996 impune ca înscrierea unui drept să se poată efectua numai împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii sale, era înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută. Or, la data la care reclamantul solicită grevarea dreptului de proprietate al pârâtului din proces prin înscriere în cf este necesar ca acesta să fie proprietar, şi invers, proprietarul de la data solicitării înscrierii este necesar să fi fost parte în proces.
Această condiţie este o aplicare a principiului opozabilităţii actelor, care face ca un act să nu fie opozabil părţii care nu a participat la încheierea lui şi nu şi-a dat consimţământul la acesta, principiu concretizat de art. 20 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 7/1996 care prevede că dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil iar hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă va înlocui acordul de voinţă cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă sunt opozabile titularilor.
Servitutea fiind un drept real este necesar ca aceasta să fie înscrisă în cf pentru a fi opozabilă terţilor dar oricum opozabilitatea faţă de terţi este o chestiune diferită faţă de constituirea acestui drept.
Constituirea unui drept real trebuie să se facă în judecată sau prin acte juridice faţă de părţile ce pot dispune cu privire la drepturile real, iar acestea sunt, potrivit art. 22 alin. 1 lit. a din Legea nr. 7/1996, doar proprietarii înscrişi în cartea funciară, existând şi excepţii, dar acestea nu sunt incidente şi nu au fost invocate în cauză.
Susţinerea că dreptul de servitute se instituie în consideraţiunea a două proprietăţi imobiliare iar nu în considerarea proprietarilor nu poate fi primită, motivat de cele de mai sus, relativ la opozabilitatea actului de grevare, şi pentru că şi textele invocate de către recurent fac vorbire de proprietari, atunci când prevăd că „Proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publica, poate reclama o trecere pe locul vecinului sau pentru exploatarea fondului ... .“ în art. 616 cod civil şi „Trecerea trebuie regulat făcută pe partea ce ar scurta calea proprietarului fondului închis, ca sa iasă din drum“ în art. 617 Cod civil.
Noţiunea de vecin din primul text este egală din punct de vedere juridic cu aceea de proprietar, sens ce rezultă din interpretarea întregului text, altfel neavând nici o conotaţie şi înţeles juridic, vecinul neavând nici o calitate din acest punct de vedere, ca vecin, ci doar dacă se interpretează ca fiind titular al unui drept real, vecinătatea însemnând ceva care stă alături, unul lângă altul, or dacă din punct de vedere juridic unul dintre „vecini“ are calitatea de proprietar atunci, ca logică juridică, şi celălalt „vecin“ trebuie să aibă aceaşi calitate, dat fiind şi că este de principiu că raportul juridic civil se leagă între persoane aflate pe poziţie de egalitate, aceasta fiind o caracteristică de bază a raportului juridic civil.
Din textele legale anterior invocate reiese că este necesar să se facă dovada titlului de proprietate în baza căruia reclamanţii invocă dreptul de proprietate asupra fondurilor cu privire la care se solicită stabilirea servituţii, instanţa fiind investită cu o cerere de stabilire a unei servituţi, care este un drept real.
Potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 „Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil“
În speţă părţile nu au făcut dovada că părţile au înscris în cartea funciară un drept de proprietate sau că ar fi avut un act prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil aceste drepturi reale, după cum face vorbire acelaşi text legal, şi prin urmare nu pot constitui un alt drept real decât dacă fac dovada că sunt proprietari pentru că doar proprietarul poate dispune sau poate fi obligat cu privire la dreptul său.
Un astfel de act, sau acte succesive, în ipoteza art. 23 din Legea nr. 7/1996, în forma de la data introducerii acţiunii, trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 48 din Legea nr. 7/1996.
Apoi, potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 prevede că „Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul.“
În cauză nu s-a depus nici o dovadă a vreunei astfel de înscrieri în cartea funciară pe numele părţilor, prin urmare se poate prezuma că dreptul nu există în folosul lor.
Este posibil ca dobândirea dreptului de proprietate să se facă prin un alt act, cum ar fi un titlu obţinut în temeiul legilor fondului funciar sau o dispoziţie sau decizie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, dar în speţă nu s-a depus nici un astfel de act.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă cât şi al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 şi art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea urmează să admită în parte recursul declarat de reclamanţii B.P., B.T., G.S., G.I.,
I.G. şi I.M. împotriva deciziei civile nr. 124/A/03.05.2012 a Tribunalului Maramureş, pe care o va casa şi rejudecând va admite în parte apelul aceloraşi reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2388/12.10.2011 a Judecătoriei Vişeu de Sus, pe care o va desfiinţa în întregime şi va trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Vişeu de Sus spre a se face dovada calităţii de proprietar pentru toate părţile. (Judecător Ioan Daniel Chiş)
| ← Servitute de trecere prezentând denivelări. Obligarea... | Servitute de trecere cu mijloace auto. Fond aşa-zis înfundat,... → |
|---|
