Servitute de trecere prezentând denivelări. Obligarea proprietarului fondului aservit, să îi permită proprietarului fondului dominant, efecturea lucrărilor de nivelare şi pietruire a drumului de acces
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4563/R din 2 noiembrie 2012
Prin sentinta civilă nr. 10440/24.11.2011, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta M.K.R., prin mandatar C.C., în contradictoriu cu pârâţii U.I. şi U.M. şi în consecinţă:
Au fost obligaţi pârâţii să permită reclamantei efectuarea lucrărilor de amenajare, respectiv nivelare şi pietruire a drumului de acces reprezentat de parcela top 229/2/1 înscrisă în CF 839 Satu Nou de Jos.
S-a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor să-şi exprime acordul pentru efectuarea lucrărilor de instalare a utilităţilor pe drumul de servitute, ca rămasă fără obiect.
S-a luat act de renunţarea la judecată a reclamantei privind capătul de cerere referitor la stabilirea lăţimii drumului de servitute.
S-a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei următoarele:
„Conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3993/17.12.1999 coroborat cu CF nr. 839 Satu Nou de Jos, reclamanta M.K.R. este proprietar asupra parcelelor top 228/1/1 şi top 228/2/1 din CF nr. 758 Satu Nou de Jos, iar în favoarea acestora s-a instituit o servitute de trecere cu piciorul şi cu orice mijloc de transport asupra parcelei top 229/2/1 înscrisă în CF 839 Satu Nou de Jos în proprietatea pârâţilor.
Conform schiţei de dezmembrare vizată sub nr. 3739/14.12.1999 de O.C.P.I. Maramureş, terenul reclamantei se află în continuarea imobilului pârâţilor, reprezentând loc înfundat.
Art. 630 Cod civil, stipulează că acela căruia se cuvine o servitute are dreptul a face toate lucrările trebuincioase spre a se sluji cu dânsa spre a o păstra, iar art. 634 cod civil prevede expres că proprietarul fondului supus servituţii nu poate face nimic spre a-i scădea întrebuinţarea sau a i-o îngreuna.
De principiu, documentaţia tehnică pentru autorizarea executării lucrărilor de construire pentru branşament /alimentare cu apă, canalizare, electricitate, gaze, termoficare, telecomunicaţii, salubritate, include printre altele, conform normelor în vigoare (art. 27 din Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009; art.32 lit. d din Regulamentul privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public, aprobat prin H.G. nr. 90/2008, etc.), acordul prealabil notarial al vecinilor şi proprietarilor imobilelor asupra cărora urmează a se amplasa lucrarea .
În speţă nu există un refuz al pârâţilor în ceea ce priveşte dreptul reclamantei de a executa asupra fondului aservit lucrări de construire pentru branşament apă şi canal, gaz, curent electric, telefon, tv, internet, necesare normalei folosinţe a unei locuinţe ce se doreşte a se construi pe terenul lor, sens în care au depus la dosar declaraţia autentificată sub nr. 1329/30.05.2011, prin care îşi exprimă acordul ca reclamanta să execute lucrări de aducţiune de apă, canalizare, gaz, curent electric, telefon, tv, internet asupra drumului de acces reprezentat de parcela top 229/2/1 înscrisă în CF 839 Satu Nou de Jos.
Astfel, instanţa va respinge cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor să-şi exprime acordul pentru efectuarea lucrărilor de instalare a utilităţilor pe drumul de servitute, ca rămasă fără obiect.
In prezenta acţiune, reclamanta a susţinut că exercitarea dreptului său de servitute
este împiedicată de prezenţa denivelărilor, aspect necontestat de pârâţi.
Instanţa apreciază că aceste cheltuieli de amenajări a caii de acces prin nivelare şi pietruire, astfel cum s-a solicitat, incumba beneficiarului, respectiv proprietarului fondului dominant, conform art. 616 Cod civil. Proprietarul fondului dominat are obligaţia doar de a permite exercitarea acestui drept.
În speţă, pârâţii nu s-au opus cererii petentei, astfel că, faţă de dispoziţiile legale
invocate, instanţa va obliga pârâţii să permită reclamantei efectuarea lucrărilor de
amenajare, respectiv nivelare şi pietruire a drumului de acces reprezentat de parcela top 229/2/1 înscrisă în CF 839 Satu Nou de Jos.
În temeiul art. 246 cod procedură civilă instanţa va lua act de renunţarea la judecată a reclamantei privind capătul de cerere referitor la stabilirea lăţimii drumului de servitute, cerere care, de altfel, apare ca fiind lipsită de vreun interes, din moment ce toată parcela top 229/2/1 înscrisă în CF 839 Satu Nou de Jos formează obiectul dreptului de servitute de trecere.
În cauză, manifestarea de voinţă a pârâţilor în sensul recunoaşterii pretenţiilor reclamantei a fost neîndoielnică încă de la prima zi de înfăţişare, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 275 cod procedură civilă, instanţa respingând astfel cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată”.
împotriva acestei sentinte a declarat apel, în termen legal, reclamanta M.K.R., prin mandatar C.C., solicitând schimbarea acesteia doar în privinţa cheltuielilor de judecată. Apelanta a arătat că instanţa a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 275 C.pr.civ.
Intimatii U.I. şi M. au depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Tribunalul Maramureş, prin decizia civilă nr. 126/A/03,.05.2012, a respins apelul declarat de apelanta M.K.R., împotriva sentinţei civile nr. 10440/24.11.2011, pronunţată de Judecătoria Baia Mare.
Motivând decizia pronuntată, Tribunalul a retinut în considerentele acesteia următoarele:
„Prin sentinţa apelată instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei şi a reţinut că pârâţii nu s-au opus admiterii petitului privind acceptul de a se efectua lucrări de instalare a utilităţilor pe servitutea de trecere constituită pe terenul pârâţilor - fond aservit - în favoarea terenului reclamantei - fond dominant, motiv pentru care nu a acordat cheltuieli de judecată.
Prin cererea de apel apelanta critică această soluţie şi susţine că pârâţii ar fi trebuit să fie obligaţi la plata cheltuielilor de judecată. În susţinerea acestei cereri se arată că pârâţii ar fi fost puşi în întârziere prin Notificarea de la fila 6 din dosar, iar pe de altă parte că nu ar fi recunoscut din prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantei.
Cu privire la faptul că pârâţii ar fi fost puşi în întârziere se arată faptul că reglementarea legală ce are aplicabilitate în prezenta cauză se regăseşte la art. 1079 Cod civil unde se prevede că „dacă obligaţia consistă în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului său”.
Pentru a-şi produce efectele punerea în întârziere trebuie să îmbrace una din următoarele forme: notificare prin intermediul executorului judecătoresc sau cererea de chemare în judecată a debitorului. Cu alte cuvinte pentru a fi în prezenţa unei puneri în întârziere era obligatoriu ca notificarea să fie trimisă prin intermediul unui executor judecătoresc, textul legal nelăsând loc nici unei alte interpretări.
În cuprinsul Notificării nu apare nicăieri expresia „punere în întârziere” şi nici vreo referire la art. 1079 Cod civil.
Faţă de aceste prevederi, nu poate exista o punere în întârziere înainte de chemarea în judecată, întrucât notificarea depusă la dosar nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege. De asemenea nu a operat de drept întârzierea, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de punctele 1-3 din dispoziţia precizată, astfel nu se află în cazurile anume determinate de lege, nu s-a contractat expres că va fi pus în întârziere la împlinirea termenului sau neexistând un timp determinat ce debitorul a lăsat să treacă.
Conform prevederilor art. 134 Cod procedură civilă „este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii”. Apelanta confundă prima zi de înfăţişare cu primul termen de judecată. Aşa cum se poate observa din încheierile de şedinţă, prima zi de înfăţişare s-a consumat abia la termenul din data de 29.09.2011. La primul termen de judecată nu s-au putut pune concluzii deoarece cauza a fost amânată pentru soluţionarea litigiului pe cale amiabilă, tocmai în considerarea faptului că nu a existat niciun refuz, manifestarea de voinţă în sensul recunoaşterii pretenţiilor reclamantei fiind neîndoielnică, la al doilea termen de judecată s-a formulat precizare de acţiune şi s-au formulat două petite noi iar „precizarea” le-a fost comunicată pârâţilor, deci nici la acel termen nu se putea pune concluzii, iar pentru al treilea termen de judecată pârâţii au depus deja Declaraţia notarială prin care şi-au dat acceptul. Faţă de cele expuse anterior, prima zi de înfăţişare s-a consumat la termenul din 29.09.2011, iar soluţia dată de Judecătoria Baia Mare este corectă.
În aceste condiţii, câtă vreme nu s-a făcut dovada punerii în întârziere în sensul avut în vedere de legiuitor, nu s-a dovedit reaua credinţă a pârâţilor în sensul determinării reclamantei, ca urmare a refuzului de a-şi da acordul, să apeleze la justiţie, este exclusă culpa procesuală şi deci instanţa de fond nu putea să-i oblige la suportarea cheltuielilor de judecată, motiv pentru care hotărârea acesteia este corectă sub aspectul înlăturării obligaţiei de a suporta aceste cheltuieli, reţinându-se că manifestarea de voinţă în sensul recunoaşterii pretenţiilor reclamantei a fost neîndoielnică încă de la prima zi de înfăţişare, fiind astfel incidente prevederile art. 275 Cod procedură civilă”.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.K.R., prin mandatar C.C., solicitând, în temeiul art. 299, art. 303 pct. 9, art. 312 C.pr.civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, şi a obligării pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata conform petitului formulat, respectiv taxă judiciară de timbru, timbru judiciar si onorar avocat la fondul cauzei. Fără cheltuieli de judecata în apel şi recurs.
În motivarea recursului s-a arătat că soluţiile instanţei de fond şi instanţei de apel sunt injuste şi stabilesc în defavoarea reclamantei un prejudiciu nejustificat, atâta timp cât aceasta a fost de bună-credinţă, iar invocarea motivelor de genul că „în cuprinsul notificării nu apare nicăieri expresia punere în întârziere şi nici vreo referire la art. 1079 C.civ.”, sunt nedrepte şi incorecte.
Notificarea de care face vorbire instanţa a fost trimisă prin avocat mandatat, în temeiul art. 1079 C.civ., prin aceasta arătându-se „va notificam”, iar mesajul acestui document este cat se poate de evident, si anume, ca este vorba de o punere in întârziere privind obligativitatea de a asigura întrebuinţarea imobilului aservit al căror proprietari sunt reclamanţii.
În ceea ce priveşte reproşul ca aceasta notificare nu a fost făcuta sau trimisa prin intermediul executorului judecătoresc, recurenta nu poate accepta acest argument, impunându-se înlăturarea lui, întrucât, este de notorietate faptul ca o asemenea procedura in forma vechiului Cod Civil a fost desueta si viza doar aspectul formal al comunicării si nu cel de fond aceasta fiind făcuta până la urma prin avocat.
Poate chiar ar fi purces la un asemenea mod de comunicare prin executor evident doar in cazul in care nu avea confirmarea primirii acesteia de către pârâţi. Insa confirmarea a existat si exista la dosarul cauzei sens in care ataşează prezentei chiar originalul acestuia pentru a nu mai exista nici un dubiu.
De altfel, actualul Cod Civil vine si aduce clarificări privind instituţia punerii in întârziere prevăzând fara doar si poate la art. 1522 punctul doi teza finala ca aceasta se poate face prin executor sau orice mijloc care asigura dovada comunicării.
Prin urmare, nu exista niciun dubiu asupra aspectului ca pârâţii au fost notificaţi si puşi in întârziere cu toata buna credinţa a reclamantei, care de la început a dorit să evite un proces, si să facă o soluţionare pe cale amiabila, ceea ce însa, din păcate, nu s-a putut realiza din vina pârâţilor.
Ba mai mult, în urma întâlnirilor avute, aceştia au refuzat să-şi dea acordul conform solicitării reclamantei, fapt care a si determinat-o pe aceasta sa se adreseze instanţelor de judecata.
Considerentele instanţelor, cu privire la ce înseamnă prima zi de înfăţişare si primul termen de judecata, sunt pana la urma jignitoare si nu urmăresc decât aruncarea solicitării recurentei în derizoriu.
Până la urma, pârâţii au adus declaraţia într-un singur exemplar abia la al treilea termen de judecata, manifestând, si de aceasta data, rea-credinţa si reticenţă la toate demersurile si cererile reclamantei.
Intr-un asemenea mod de abordare si tratare s-a inclus chiar si problema amenajării drumului, fapt care a si obligat pana la urma instanţa de fond la stabilirea obligării pârâţilor in acest sens.
Prin urmare, daca pârâţii chiar ar fi fost de buna credinţă, acest proces nu mai avea loc, sau eventual se stingea la primul termen de judecata, pur si simplu când aceştia fie aduceau acordul scris dat in fata notarului, ca doar aveau cunoştinţa de solicitarea reclamantei deja formal prin notificare sau cererea de chemare in judecata, fie îşi manifestau acordul in faţa instanţei, consemnându-se acest lucru in sentinţa ce urma a fi data.
Cele doua instanţe au trecut cu prea mare uşurinţa peste dispoziţiile art. 129 punctul 5 C.pr.civ., si peste toate actele reclamantei, începând cu notificarea, acţiunea introductiva, precizarea de acţiune, concluzii scrise si pana la urma a comportamentului corect al acesteia dea lungul întregului proces.
Adevărul faţă de buna credinţa a reclamantei si reaua credinţa a pârâţilor a scăpat printre degetele celor doua instanţe, soluţiile date fiind totalmente nedrepte.
Până la urma reclamanta a făcut tot ce i-a stat in putinţa sa evite acest proces si cu siguranţa nu si-a dorit acest demers, pierzând, pe de o parte, mult timp prin nerealizarea lucrărilor, iar pe de alta parte, bani atâta timp cat a fost obligata sa se adreseze instanţelor de judecata efectuând cheltuieli.
Prin urmare, just este sa-si recupereze măcar aceste sume ce s-au constituit in cheltuieli de judecata.
Prin întâmpinarea formulată, pârâţii U.I. şi U.M. au solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei apelate ca temeinică şi legală, cu motivarea că notificarea expediată prin poştă, existentă la dosarul de fond, nu reprezintă o punere în întârziere în sensul dispoziţiilor art. 275 C.pr.civ., coroborat cu art. 1079 C.civ., acest din urmă text legal prevăzând că expedierea notificării "se va face prin tribunalul domiciliului său".
Aşa cum se arată în mod unanim în doctrină, art. 1079 Cod civil prevede obligativitatea expedierii notificării prin executorul judecătoresc.
Atâta vreme cât notificare ce le-a fost trimisă prin poştă nu corespunde cerinţelor legale, nu se poate reţine că pârâţii au fost puşi în întârziere.
Faţă de cele arătate anterior, achiesează la motivarea dată de instanţa de apel şi, pe cale de consecinţă, aceştia susţin că în mod corect instanţa de fond şi instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile imperative ale art. 1079 Cod civil nu au fost respectate şi deci
pârâţii nu au fost puşi în întârziere prin adresa ce le-a fost comunicată prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire.
Recurenta mai face vorbire şi despre prevederile noului cod de procedură civilă care nu mai prevede obligativitatea trimiterii notificării prin executorul judecătoresc.
Intimaţii consideră că aceste prevederi legale, respectiv art. 1522 NCC nu au aplicabilitate în prezenta speţă şi nici o analogie între dispoziţiile vechiului cod civil cu noul cod civil nu îşi au locul deoarece notificarea ne-a fost transmisă anterior intrării în vigoare a noului cod de procedură, având deplină aplicabilitate principiul tempus regis actum. În mod ferm afirmă că pentru a fi puşi în întârziere trebuia să fie notificaţi prin executorul judecătoresc, aşa cum prevede art. l079 Cod civil.
Recurenta mai critică decizia apelată şi raportat la următorul aspect:
"Considerentele instanţelor cu privire la ce înseamnă prima zi de înfăţişare şi primul
termen de judecată sunt până la urmă jignitoare şi nu urmăresc decât aruncarea solicitării noastre în derizoriu".
În opinia intimaţilor, instanţele de judecată au apreciat corect momentul în care sa consumat prima zi de înfăţişare, iar criticile recurentei sunt nefondate.
Singurul aspect cu care sunt de acord pârâţii din întregul recurs este faptul că în mod eronat s-a reţinut că în notificare nu s-a făcut referire la art. 1079 Cod civil, dar acest fapt nu înlătura faptul că notificarea nu a fost transmisă prin executor şi în consecinţă nu au fost puşi în întârziere şi nici faptul că pretenţiile reclamantei - recurente au fost recunoscute încă de la prima zi de înfăţişare.
Recursul este ne fondat.
Potrivit art. 275 C.pr.civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
Art. 134 C.pr.civ. prevede că este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.
În conformitate cu art. 1079 alin. 1 Vechiul C.civ., aplicabil în speţă, în temeiul art. 223 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Noului Cod civil - cererea introductivă de instanţă fiind promovată la data de 23 martie 2011, deci anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil -, dacă obligaţia consistă în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului său.
Urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 188/2000, privind executorii judecătoreşti, notificarea trebuie făcută prin executorul judecătoresc competent, potrivit competenţei determinate prin această lege.
Art. 7 alin. 1 lit. b din Legea nr. 188/2000, actualizată, prevede că executorul judecătoresc are următoarele atribuţii: „notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare”, desfăşurarea efectivă a activităţii executorilor judecătoreşti urmând să se facă în conformitate cu prevederile art. 52, art. 53 alin. 1, art. 54 din aceeaşi lege.
În speţă, reclamanta, prin mandatar, i-a notificat pe pârâţi ca în termen de 10 zile de la primirea notificării să o înştiinţeze pe reclamantă, în scris sau telefonic, la adresa
sau numerele de telefon indicate, dacă aceştia sunt de acord ca în data de 20 sau
21.01.2011 să se prezinte la notarul public pentru a da o declaraţie autentică prin care să îşi dea consimţământul instalării pe terenul proprietatea lor, cu titlu de servitute, a reţelelor de utilităţi (aerian, subteran), ce vor deservi proprietatea reclamantei.
Această notificare, datată 30.12.2010, şi comunicată efectiv pârâtului U.I. la data de 04.01.2011, a fost redactată şi expediată de Cabinet de avocat D.T..
Este irelevantă împrejurarea că această aşa-zisă notificare a fost expediată unuia dintre pârâţi, respectiv, lui U.I., anterior promovării cererii introductive de instanţă, la 23.03.2011, câtă vreme această notificare nu a fost expediată aşa cum pretinde legea, adică prin intermediul executorului judecătoresc competent potrivit competenţei stabilite prin Legea nr. 188/2000, actualizată, respectiv, prin art. 8 şi 9 din această lege, după cum urmează:
„Executorii judecătoreşti îşi îndeplinesc atribuţiile în circumscripţia curţii de apel în raza căreia se află judecătoria pe lângă care funcţionează, dacă prin lege nu se dispune altfel” (art. 8).
„(1) În cazul prevăzut la art. 7 lit. a) este competent executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială urmează să se facă executarea.
(2) În cazul urmăririi silite a bunurilor este competent executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială sunt situate sau se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, competenţa aparţine oricăruia dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea.
(3) În cazul prevăzut la art. 7 lit. e) este competent executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde sunt situate sau se află bunurile în privinţa cărora s-a dispus aplicarea acestei măsuri.
(4) În cazul prevăzut la art. 7 lit. f) este competent executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială se va face constatarea.
(5) În celelalte cazuri prevăzute la art. 7 este competent orice executor judecătoresc învestit de partea interesată” (art. 9).
Drept urmare, această aşa-zisă notificare, nu poate avea ca efect o punere în întârziere a pârâţilor în condiţiile pretinse de art. 1079 Vechiul Cod civil.
Practica judiciară a fost constantă în sensul că punerea în întârziere a pârâtului, anterior introducerii cererii de chemare în judecată trebuie făcută printr-o notificare adresată de executorul judecătoresc competent (Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, Decizia nr. 1480/1999; Tribunalul Regional Bacău, Secţia Civilă, Decizia nr. 1917/1957, în Legalitatea Populară nr. 6/1958, pag. 90).
Este ştiut faptul că nu întotdeauna prima zi de înfăţişare coincide cu primul termen de judecată, dacă la acest prim termen de judecată procedura de citare nu este îndeplinită cu toate părţile sau, deşi este îndeplinită, cauza se amână pentru lipsă de apărare, ori pentru vreun alt motiv - necomunicarea cererii de chemare în judecată cu pârâtul; nelegala constituire a completului de judecată; etc. -, părţile nefiind în măsură să pună concluzii, atunci prima zi de înfăţişare se prorogă până la primul termen la care cele două condiţii vor fi îndeplinite cumulativ.
În speţă, la primul termen de judecată în faţa instanţei de fond, 19 mai 2011, mandatara reclamantei şi pârâţii personal au solicitat instanţei amânarea cauzei întrucât există discuţii pentru soluţionarea cauzei pe cale amiabilă, cauza fiind amânată pentru
data de 16.06.2011, pentru când reclamanta, prin mandatar, a depus la dosarul cauzei o precizare de acţiune.
Prin urmare, primul termen de judecată nu putea constitui prima zi de înfăţişare, în sensul art. 134 C.pr.civ., în condiţiile în care amândouă părţile au solicitat amânarea cauzei pentru soluţionarea amiabilă a litigiului.
La termenul de judecată din 16.06.2011, s-a prezentat doar reclamanta, lipsă fiind pârâţii, însă, nici acest termen de judecată nu putea fi considerat prima zi de înfăţişare, în sensul dispoziţiilor art. 134 C.pr.civ., deoarece se impunea comunicarea precizării de acţiune formulată de reclamantă, cu pârâţii U.
La termenul de judecată din 16 iunie 2011 s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru termenul de judecată din data de 29.09.2011, pentru comunicarea cu pârâţii a unui exemplar din precizarea de acţiune formulată de reclamantă.
La termenul de judecată din data de 29.09.2011 toate părţile erau legal citate, respectiv, părţile puteau pune concluzii, astfel încât, termenul din 29.09.2011 este considerat sau poate fi considerat ca prima zi de înfăţişare în sensul dispoziţiilor art. 134 C.pr.civ.
Pentru termenul de judecată din 29.09.2011 pârâţii au depus la dosarul cauzei declaraţia autentificată sub nr. 1329/30.05.2011, prin care au arătat că sunt de acord ca reclamanta să execute lucrările de aducţiune de apă, canalizare, gaz, curent electric, telefon/tv/internet, peste terenul proprietatea pârâţilor.
Curtea constată, aşadar, că în mod corect a reţinut Tribunalul Maramureş că prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, conform prevederilor art. 134 C.pr.civ., a fost abia la termenul de judecată din 29.09.2011.
Drept urmare, Curtea constată că sunt nefondate acele critici din recursul reclamantei prin care se susţine că prima zi de înfăţişare ar fi primul termen de judecată.
Motivul de recurs prin care se invocă nesocotirea de către primele două instanţe a dispoziţiilor art. 129 pct. 5 C.pr.civ. - în realitate, este vorba despre art. 129 alin. 5 C.pr.civ. -, nu este incident în cauză, în condiţiile în care nu se poate reproşa instanţei lipsa de rol activ în sensul avut în vedere de acest text legal.
În cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 1522 din NCC, în condiţiile în care cererea introductivă de instanţă, procesul, au fost declanşate anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil şi în condiţiile în care art. 223 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Noului Cod civil prevede că „dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite”.
Este irelevant în câte exemplare a fost depusă declaraţia de către pârâţi, câtă vreme aceasta a fost autentificată de către un notar public, bucurându-se de prezumţia absolută conferită de art. 1171 şi urm. C.civ.
În ceea ce priveşte analizarea bunei ori relei credinţe a uneia ori alteia dintre părţile litigante, Curtea constată că această analiză nu este posibilă în faza de judecată a recursului, dat fiind că implică reaprecierea temeiniciei hotărârii recurate (reaprecierea stării de fapt ori a probelor), demers incompatibil cu actuala structură a recursului, ca urmare a abrogării punctelor 10 şi 11 ale art. 304 C.pr.civ.
Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse şi a prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
Pârâţii intimaţi nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs. (Judecător Carmen-Maria Conţ)
| ← Cheltuieli de judecată în acţiune în grăniţuire.... | Servitute de trecere. Lipsa dovezilor de titulari ai dreptului... → |
|---|
