Stabilizarea cursului de schimb chf - leu la momentul  semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor

Comentarii

0

Tribunalul VÂLCEA Sentinţă civilă nr. 106 din data de 02.02.2016

Titlu Stabilizarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și denominarea în moneda națională a plăților

Tip speta decizie civilă

Nr.106

Data 02 februarie 2016

Domeniu asociat Clauze compromisorii

Continut speta . Caracterul abuziv al clauzei contractuale și obligarea pârâtelor la modificarea acestui articol, în sensul stabilizării cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și denominarea în moneda națională a plăților; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor de bani rezultate ca urmare a diminuării dobânzii precum și a diferenței dintre cursul valutar solicitat de reclamanți și cel perceput de pârâtă până în acest moment.

I. Prin cererea formulată de reclamanții …, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele OTP Bank România SA și OTP Bank România - Sucursala Rm.Vâlcea: să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzută la art. 8.1 din contractul de credit nr. C 2204 /4000/6350 din data de 19.12.2007 precum și faptul că formula de calcul al dobânzii actuale - valoarea LIBOR - 0,02% la trei luni și marja băncii - de 6,77% este abuzivă; să fie obligate pârâtele să modifice clauza contractuală prevăzută la art. 8.1 din contract și recalcularea dobânzii după formula - marja băncii în valoare de 3,006% + valoarea indicelui de referință LIBOR la trei luni; obligarea pârâtelor la introducerea unui nou alineat în care să fie prevăzute elementele dobânzii și cuantumul acestora, precum și modalitatea de modificare a dobânzii, exclusiv în funcție de indicele de referință LIBOR, în virtutea clauzei de indexare prevăzută în contract, cu mențiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părților, modificarea urmând a se produce atât în sens crescător cât și descrescător, în funcție de variațiile indicelui de referință LIBOR; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzută la art. 12.2 din contract și obligarea pârâtelor la modificarea acestui articol, în sensul stabilizării cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și denominarea în moneda națională a plăților; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor de bani rezultate ca urmare a diminuării dobânzii precum și a diferenței dintre cursul valutar solicitat de reclamanți și cel perceput de pârâtă până în acest moment.

În motivarea cererii, reclamanții au susținut că la data de 19.12.2007, între aceștia și pârâte a intervenit contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca nr. C 2204/4000/6350, prin care au fost împrumutați cu suma de 93.500 CHF, pentru o perioadă de 360 luni.

În motivarea primului petit, au învederat că, în calitate de împrumutați, trebuiau să plătească o dobândă variabilă curentă în procent de 5,7% pe an, însă printr-o simplă notificare banca a anunțat majorarea dobânzii la valoarea de 6,99%, motivat de creșterea dobânzilor de referință pe piața financiar bancară națională și internațională. Deși prin contract și prin notificarea de majorare, banca nu a înțeles să explice modalitatea propriu zisă de calcul, la momentul contractării împrumutului dobânda era de 5,7% pe an, fiind compusă din valoarea LIBOR la trei luni - 2,6964 % și marja băncii -3.0036%. Banca nu putea modifica dobânda decât în funcție de indicele de referință LIBOR la trei luni, factor de altfel determinant la stabilirea caracterului abuziv al art. 8.1 din contract.

Reclamanții au invocat drept temei, în susținerea primului petit, prevederile art. 9 indice 3 lit. g) și h) din OG 21/1992 și art. 4 al. 1 din Legea 193/2000.

În motivarea petitului al -II- lea, reclamanții au făcut referire la prevederile Normei BNR 17/2003, ce prevăd obligația băncii de a administra riscul, în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare și au considerat că această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator, o măsură în acest sens constituind-o înghețarea cursului valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinței echității și bunei credințe.

De la regula înscrisă în art. 1271 c.civ. reclamanții au invocat excepția reglementată de aceeași normă, în conformitate cu care, dacă executarea a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, există posibilitatea intervenției instanței în contract.

Referitor la petitul al-III-lea, au considerat că, în condițiile admiterii celorlalte trei cereri, sunt îndreptățiți la rambursarea sumelor de bani încasate în plus, înțelegând să invoce disp. art. 1350 al 2 c.civ., banca încasând pe nedrept sume. În ipoteza invocării excepției prescripției, au învederat că dreptul la acțiune se naște odată cu pronunțarea hotărârii și constatarea clauzelor abuzive.

În drept au invocat disp. art. 1271, 1350 c.civ., OG 21/1992, Legea 193/2000.

Sub aspectul competenței, au invocat disp. art. 93 al 1, art. 107 și art. 111 al 8 c.pr.civ.

În probațiune au atașat înscrisuri.

În temeiul disp. art. 411 c.pr.civ. au solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Privitor la taxa de timbru, au invocat disp. art. 29 al 1 lit. f) din OUG 80/2013.

Pârâta OTP Bank România SA a formulat întâmpinare și cerere reconvențională - f. 50, prin care a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale, excepția netimbrării cererii și excepția inadmisibilității.

În motivarea excepției necompetenței materiale și teritoriale a arătat că în temeiul disp. art. 94 c.pr.civ. litigiul este de competența judecătoriei și în raport de dispozițiile art. 107 c.pr.civ., este de competența teritorială a Judecătoriei Sectorului I București, în circumscripția căreia se află sediul acesteia.

În ce privește excepția inadmisibilității, pârâta a arătat că cererea este inadmisibilă întrucât legiuitorul a exceptat de la controlul judiciar clauzele contractuale referitoare la preț, iar dobânda și comisioanele unui contract de credit formează prețul acestuia. În plus, a susținut că instanța nu se poate substitui voinței părților sau uneia dintre părți, fie ea și bancă, și nu poate obliga banca să încheie un contract de credit în altă manieră decât dorește. A subliniat pârâtă că acțiunea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă și din perspectiva faptului că instanța nu poate depăși atribuțiile puterii judecătorești, fiind chemată să aplice legea și nu să adauge la ea.

Cu titlu subsidiar, pe fond, a solicitat a fi respinsă cererea ca neîntemeiată motivat de următoarele: nu sunt îndeplinite condițiile enunțate de art. 4 din Legea 193/2000, în primul rând, în activitatea pe care o desfășoară banca, este firesc să recurgă la anumite tipare, standarde și, în al doilea rând, împrumutatul a fost în mod concret și precis informat asupra condițiilor și caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite; totodată, stabilirea cuantumului dobânzii s-a realizat de comun acord cu împrumutatul, fără a putea fi identificate obiecțiuni sau divergențe, fiind alegerea clientului, ce și-a asumat atât avantajele procurării unui credit cât și riscurile aferente, după cum și banca și-a asumat atât beneficiul profitului cât și pierderile suferite și raportările negative către BNR, în cazul neachitării creditului.

Privitor la dispozițiile art. 1271 c.civ. a învederat că, fără putință de tăgadă, nu sunt incidente în speță, nefiind îndeplinite condițiile enunțate de text. În plus, a susținut că în temeiul principiului tempus regit actum, prezentului dosar îi sunt aplicabile dispozițiile vechiului cod civil.

Cu privire la cererea de restituire a prestațiilor, pârâta a susținut că se aplică excepția de la principiul restitutio in integrum, fiind un contract cu executare succesivă și, în situația în care banca ar fi obligată la restituirea sumelor, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic prin îmbogățirea fără justă cauză a împrumutatului întrucât patrimoniul acestuia s-ar mări cu sumele echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul băncii nu s-ar reîntregi cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.

În apărare, față de solicitarea reclamanților de înghețare a cursului valutar, a arătat că, în conformitate cu art. 2-4 din Regulamentul BNR nr. 3/2007, în forma în vigoare la momentul semnării contractului de credit, la data acordării creditului, banca avea în portofoliu atât produse de creditare în lei cât și produse de creditare în alte valute, astfel încât contractarea creditului în altă monedă decât leu a ținut exclusiv de opțiunea reclamanților. În conformitate cu prevederile contractului de credit, clientul și-a asumat riscul valutar, din moment ce a accesat o altă valută decât cea în care realiza veniturile.

Cât privește denominarea în moneda națională, a precizat că acordarea de credite în valută și respectiv încasarea ratelor în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică disp. art. 2 și 3 coroborat cu art. 1 din anexa 1 la Regulamentul BR nr. 4/2005.

Cererea reconvențională formulată de pârâtă a fost motivată prin aceea că, față de o eventuală soluție de admitere a cererii, banca consideră că relația contractuală nu mai poate continua, contractul devenind excesiv de oneros pentru una din părți în detrimentul celeilalte. În consecință, a solicitat restituirea de îndată a sumelor datorate băncii, considerând că, la data contractării, banca a fost indusă în eroare cu viclenie de către reclamanți, care au solicitat și obținut în mod fraudulos o sumă de bani despre care afirmă după 5 ani, că operațiunea s-a făcut în mod abuziv din partea băncii. În situația în care se refuză de reclamant returnarea de îndată a creditului obținut fraudulos, a arătat că-și rezervă dreptul de a declara scadența anticipată a creditului și a de a demara executarea silită.

În probațiune a solicitat înscrisuri și orice probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.

În drept a făcut referire la prevederile invocate în motivarea întâmpinării și cererii reconvenționale.

II. Prin sentința civilă nr. 833 din 19 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Vâlcea a fost admisă excepția necompetenței materiale, a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtă și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Rm.Vâlcea.

Ulterior declinării, la primul termen de judecată, din 3 octombrie 2014, Judecătoria Rm.Vâlcea a pus în discuție inadmisibilitatea invocată de pârâtă prin întâmpinare și a calificat-o drept apărare de fond.

La același termen a fost respinsă excepția de netimbrare a cererii invocată de pârâtă, pentru motivele consemnate în încheierea de ședință de la aceea dată.

Privitor la cererea reconvențională, instanța a constatat că nu a fost îndeplinită obligația de plată a taxei de timbru în cuantum de 7289,10 lei, stabilită prin rezoluție și adusă la cunoștință prin citație - f. 9 și a dispus anularea acesteia, ca efect al admiterii excepției netimbrării.

La propunerea părților s-a încuviințat proba cu înscrisuri și, în plus, la solicitarea reclamanților s-a admis proba cu expertiză contabilă, cu obiectivele propuse de reclamanți, de la f. 74.

La raportul de expertiză întocmit de expert Bădulescu Gilda - f. 62, s-au formulat obiecțiuni de pârâtă, cu privire la care instanța a dispus, în ședința din 15 mai 2015, că vor fi analizate cu ocazia deliberării.

III. Prin sentința civilă nr. 3786 din 29 mai 2015, Judecătoria Rm. Vâlcea a admis în parte cererea principală,precizată, a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 8.1 din Contractul de credit nr. C 2204 /4000/6350 din 19.12.2007.

Au fost obligate pârâtele OTP BANK ROMANIA SA, OTP BANK ROMANIA - SUCURSALA RM.VÂLCEA să modifice clauza înscrisă în art. 8.1 din Contractul de credit nr. C2204/4000/6350 din 19.12.2007, în sensul stabilirii dobânzii variabile ca fiind compusă din indicele LIBOR la 3 luni plus marja fixă a băncii de 3,0036% și introducerii unui nou alineat, în sensul modalității de modificare a dobânzii, exclusiv în funcție de indicele de referință LIBOR.

Au fost obligate pârâtele OTP BANK ROMANIA SA, OTP BANK ROMANIA - SUCURSALA RM.VÂLCEA să restituie reclamanților … suma de 4029 CHF, cu titlu de dobândă încasată în perioada 23.06.2008 - 21.01.2015, în temeiul clauzei abuzive înscrise în art. 8.1 din Contractul de credit nr. C 2204/4000/6350 din 19.12.2007.

A fost respinsă cererea reclamanților privind constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale înscrise în art. 12.2. din Contractul de credit nr. C 2204/4000/6350 din 19.12.2007, de modificare a acesteia în sensul stabilizării cursului de schimb CHF - leu de la momentul semnării contractului și denominarea în moneda națională cât și de plată a sumelor cu titlu de diferență de curs valutar.

Au fost obligate pârâtele OTP BANK ROMANIA SA, OTP BANK ROMANIA Sucursala RM.VÂLCEA la plata cheltuielilor de judecată către reclamanții …., în sumă de 1500 lei.

În considerentele sentinței s-a reținut că la data de 19.12.2007 s-a încheiat contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C2204/4000/6350 între OTP Bank România SA prin Sucursala Rm.Vâlcea, pe de o parte, …, în calitate de împrumutat și … în calitate de codebitor, pe de altă parte, prin care banca a acordat împrumutatului un credit de consum în sumă de 93.500 CHF pentru o perioadă de 360 luni.

Prin art. 8.1. din contract s-a menționat că "la data încheierii convenției dobânda curentă este de 5,7%. Dobânda se stabilește în forma procentuală ca rată anuală de dobândă. Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută ( ex. EURIBOR/LIBOR/BUBOR etc.) fără a exista consimțământul împrumutatului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de Bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii aplicate";.

Prima instanță a apreciat că respectiva clauză , înscrisă în articolul menționat are caracter abuziv, fiind contrară prevederilor enunțate de art. 4 din Legea 193/2000, în conformitate cu care "(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.";

Necontestat, clauza are caracter preformulat și nu a fost negociată cu ocazia încheierii contractului, intimata nedovedind această cerință, sarcina probei în acest sens, revenindu-i.

Această clauză creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ sub aspectul drepturilor și obligațiilor, întrucât: s-a stabilit dreptul băncii de a modifica dobânda în mod unilateral, fără a exista consimțământul clientului; nu au fost indicate elemente obiective, în afara sferei de influență a părților în raport de care să fie determinată dobânda; criteriul înscris, reprezentat de politica băncii, nu este definit în contract, nu reprezintă o valoare cunoscută și transparentă, este lipsit de previzibilitate și permite băncii să crească costul creditului pentru un motiv nedefinit și nedeterminabil; în lipsa unui motiv întemeiat, care să fie precizat în contract, se relevă caracterul abuziv prin prisma dispozițiilor art. 1 lit. a) din anexa la Legea 193/2000, în conformitate cu care "sunt considerate abuzive clauzele ce dau dreptul profesionistului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract";; în plus, contrar prevederilor art. 1 lit. a) al 2 din anexă, prin contract nu a fost reglementat dreptul împrumutatului de a rezilia contractul, în ipoteza modificării dobânzii, ci dimpotrivă s-a menționat că acesta renunță la "orice plângere și orice opoziție/contestație ulterioară"; - art. 8.2.

În cuprinsul contractului nu sunt mențiuni cu privire la componența dobânzii, însă prin notificarea nr. PX 06039 din 10.12.2013 - f. 17 banca a făcut referire la elementele componente, respectiv valoarea indicelui de referință LIBOR și marja băncii.

Pe baza acestor componente expertul contabil a stabilit că dobânda de 5,7 % menționată în contractul de credit se compunea din valoarea indicelui LIBOR - de 2,6964% + marja băncii de 3,0036% ( rezultată ca diferență dintre 5,7% și 2,6964%).

În derularea contractului, dobânda a fost modificată succesiv, evoluția fiind prezentă de expertul contabil prin răspunsul la obiectivul nr. 1. - f. 64, acesta arătând că începând cu 21.05.2008 dobânda curentă a fost modificată, banca înștiințând-o pe reclamanta … despre majorarea de la 5,7% la 6,99%. Față de această majorare, experta, procedând la efectuarea diferenței dintre noul procent de dobândă, de 6,99% și valoarea LIBOR de 2,7815% la data de 21.05.2008, a concluzionat că marja băncii a fost majorată, față de valoarea inițială, cu 1,2049 %. De asemenea, a arătat că, prin notificarea PX nr. 06039 din 10.12.2013, banca a înștiințat reclamanta că din ianuarie 2014, dobânda curentă aplicabilă va fi de 6,79%, procent în raport de care experta a concluzionat că, față de valoarea inițială, marja fixă a băncii a fost majorată cu 3,7664%.

În perioada 21.05.2009 - 31.05.2012 a fost modificat succesiv contractul de credit prin încheierea a șase acte adiționale, însă modificarea nu a vizat prevederile înscrise în art. 8.1 din contact ci, în principal, durata creditului, tragerea creditului și garantarea creditului.

Reținând caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 8.1. prima instanță a dispus obligarea pârâtelor să modifice clauza în sensul de a stabili dobânda ca fiind variabilă și compusă din indicele LIBOR la 3 luni + marja fixă de 3,0036%. Totodată, a fost obligată pârâta să introducă un nou alineat, privitor la modalitatea de modificarea a dobânzii, anume exclusiv în funcție de indicele LIBOR.

Modificarea prevederii contractuale în sensul menționat se impune pentru că, prin constatarea caracterului abuziv al clauzei, aceasta este lipsită de efecte, însă împrumutatul nu este exonerat, astfel, de obligația de plată a dobânzii. Dimpotrivă, acesta datorează în continuare dobândă, în virtutea principiului enunțat de art. 969 c.civ. și a caracterului sinalagmatic al convenției, însă într-un cuantum determinat cu respectarea prevederilor legale.

Pentru perioada 23.06.2008 - 21.04.2009, experta a determinat suma încasată de OTP Bank ca urmare a majorării dobânzii față de cea de la data încheierii contractului, ca fiind de 1117 CHF. De asemenea, pentru perioada 22.07.2013 - 21.01.2015 a concluzionat că suma încasată de OTP Bank ca urmare a majorării dobânzii este de 2912 CHF.

Drept consecință a constatării caracterului abuziv al clauzei înscrise la art. 8.1. din contract se impune obligarea pârâtelor să restituie reclamanților suma de 4029 CHF încasată în temeiul acesteia.

Susținerea pârâtei, în sensul că actul este cu executare succesivă și că prestațiile nu sunt supuse restituirii este neîntemeiată, întrucât în privința băncii obligația contractuală este cu executare uno ictu, iar în privința împrumutaților obligația este succesivă, însă modalitatea de restituire a sumei împrumutate, în rate lunare nu are efect în privința consecințelor constatării caracterului abuziv al clauzei, ce sunt specifice sancțiunii nulității.

Cu privire la cererea reclamanților de a se constata caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 12.2 din contractul de credit prima instanța a reținut că este neîntemeiat pentru cele ce urmează:

Prin art. 12.2 părțile au convenit cu privire la obligația de rambursare a creditului astfel ";Rambursarea ratelor lunare se va efectua de către împrumutat /co-debitor în conturile curente ale împrumutatului deschise la Bancă în aceeași monedă în care a fost acordat creditul. Împrumutatul/co-debitorul poate opta și pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care Împrumutatul are deschis un cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 0 a datei scadenței lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de bancă la aceea dată cu respectarea normelor legale în vigoare. Banca are dreptul la libera alegere a ordinii în care va utiliza disponibilitățile din conturile deschise în diferite valute, iar utilizarea disponibilităților respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate."

Clauza enunțată nu se referă la riscul valutar ci privește exclusiv modalitatea de plată, prezentând două ipoteze și anume: prima, conform căreia plata se face de împrumutat în moneda în care a fost acordat creditul; a doua, conform căreia plata se poate face și în altă monedă, caz în care banca realizează conversia folosind cursul de schimb valutar pe care-l practică la aceea dată. Opțiunea între cele două modalități de plată aparține împrumutatului, așa încât nu se relevă caracterul abuziv al clauzei.

Cât privește riscul valutar, nu rezultă din clauza menționată și, în plus, nu se reține că are caracter abuziv o prevedere contractuală în acest sens. Contractul de credit în valută conține un element de risc valutar, însă aceasta nu îl transformă într-un contract abuziv. Dimpotrivă, atât Codul civil de la 1864, prin art. 1578, ( în vigoare la data încheierii contractului și aplicabil conform normelor tranzitorii înscrise în art. 102 din Legea 71/2011, și principiului tempus regit actum) cât și Noul Cod Civil, prin art. 2164, consacră în materia împrumutului principiul nominalismului potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia. În cazul creditelor acordate în valută nu se pune în discuție caracterul abuziv al clauzei de risc valutar pentru că nu banca a instituit, printr-o clauză, regula nominalismului ci însuși legiuitorul.

Prevederile invocate de reclamanți în motivarea acestui petit, respectiv art. 1271 din noul cod civil, nu sunt aplicabile, în raport de normele tranzitorii înscrise în art. 102 din Legea 71/2001 și, în plus, în cazul îndeplinirii condițiilor enunțate de norma menționată, soluția nu este cea vizată de reclamanți, ci de adaptare a contractului. Impreviziunea presupune intervenirea unor schimbări excepționale a împrejurărilor, în derularea contractului, ce impune adaptarea acestuia și nu existența unor clauze abuzive, la momentul încheierii actului.

Și în ipoteza în care s-ar aprecia asupra impreviziunii din perspectiva dispozițiilor art. 1579 C.civ. de la 1865, cererea reclamanților se impune a fi respinsă întrucât, în cazul în care, urmare a deprecierii monedei naționale, cu efect asupra obligațiilor contractuale asumate, soluția este aceea a adaptării convenției, pentru a se distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor și nicidecum de a se stabiliza cursul valutar de la momentul încheierii contractului pe toate durata acestuia, respectiv de a se constata caracterul abuziv.

Acordarea creditului în valută are la bază opțiunea împrumutaților și este în acord cu disp. art. 2 și 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005 respectiv cu art. 1 din anexa 1 la Regulament.

Reținând neîntemeiat acest petit, va fi respins capătul accesoriu privind plata sumei de 6316,96 lei reprezentând diferența de curs valutar între cursul oficial al BNR și cel practicat de bancă.

Cât privește inadmisibilitatea cererii, invocată de pârâte prin întâmpinare, calificată de instanță, prin încheierea de ședință din 03.10.2014, drept apărare de fond s-a reținut că dobânda reprezintă preț al contractului, însă disputa părților nu poartă asupra perceperii acesteia, ce este de esența convenției de credit, ci a formulei de calcul, respectiv a elementelor în raport de care este variabilă; atât timp cât prin art. 8.1. s-a stabilit drept criteriu de modificare "politica băncii"; sunt incidente prevederile al. 1 lit. a) din anexa 1 din Legea 193/2000, în conformitate cu care sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract; prin stabilirea caracterului abuziv al clauzei și, pe cale de consecință, prin obligarea pârâtelor la modificarea acesteia nu se depășesc limitele puterii judecătorești, ci dimpotrivă, se respectă prevederile art. 12, 13 din Legea 193/2000.

Obiecțiunile formulate de pârâte cu privire la raportul de expertiză contabilă nu vizează erori de calcul, ci constituie critici cu privire la probă. Prin concluziile expuse, experta a răspuns obiectivelor încuviințate, iar aspectele circumscrise îndreptățiri reclamanților la restituirea sumelor calculate de expertă sunt verificate de instanță în raport de toate probele administrate.

Pentru aceste motive, a fost admisă în parte cererea precizată în ședința publică din 15 mai 2015, sub aspectul câtimii pretențiilor, în temeiul disp. art. 204 al 2 c.pr.civ., s-a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 8.1 din contractul de credit C 2204/4000/6350 din 19.12.2007 și, pe cale de consecință, au fost obligate pârâtele să modifice clauza, în sensul stabilirii dobânzii variabile, ca fiind compusă din indicele LIBOR la 3 luni + marja fixă a băncii de 3,0036% și introducerii unui nou alineat cu privire la modalitatea de modificare a dobânzii, anume exclusiv în funcție de indicele LIBOR, cealaltă componentă a dobânzii, respectiv marja băncii având caracter fix. Totodată, au fost obligate pârâtele să restituire reclamanților suma de 4029 CHF, cu titlu de dobândă încasată în perioada 23.06.2008 - 21.01.2015, în temeiul clauzei înscrise în art. 8.1 din contract.

A fost respinsă cererea reclamanților privind constatarea caracterului abuziv al clauzei înscrise în art. 12.2 din contract, de modificare a acesteia în sensul stabilizării cursului și denominarea în moneda națională, cât și de plată a sumelor cu titlu de diferență de curs valutar.

Făcând aplicarea disp. art. 451- 453 c.pr.civ., în limita admiterii cererii, au fost obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, în sumă de 1500 lei. În acest sens, instanța a reținut că reclamanții au efectuat cheltuieli cu procesul, potrivit înscrisurilor de la dosar, în cuantum de 600 lei - onorariu expert plus 1500 lei - onorariu avocat, iar cererea acestora va fi admisă în parte, conform celor expuse.

IV. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâta S.C. OTP Bank România S.A..

Apelurile au fost declarate și motivate în termenele prevăzute de art. 468, 470 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă aplicabil cauzei față de data formulării cererii, ulterioară datei de 15 februarie 2013, și de prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012.

În motivarea apelului declarat de reclamanți s-a susținut că în mod greșit instanța de fond nu a dispus obligarea intimatelor-pârâte la plata sumei reprezentând dobândă perceputa nelegal și în continuare, începând cu data de 21.01.2015 până la momentul modificării efective a dobânzii.

Deși instanța de fond a admis capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzută la art, 8.1. din Contractul de credit nr. C2204/4000/6350 din data de 19.12.2007 care se referă la dobânda percepută de intimatele pârâte și a dispus restituirea sumei de sumei de 4.029 CHF cu titlu de dobânda încasata nelegal în perioada 23.06.2008 - 21.01.2015 instanța de fond s-a oprit în mod greșit la data de 21.01.2014 (adică până la data la care expertul contabil a calculat suma percepută nelegal de intimatele-pârâte cu titlu de dobândă).

Prin precizarea depusă la dosar, apelanții-reclamanți au solicitat și plata diferenței de dobândă percepută nelegal, până la modificarea efectiva a clauzei.

Apelanții reclamanți au mai susținut că în mod greșit instanța de fond nu a constatat caracterul abuziv clauzei prevăzute la art. 12.2 din contractul de credit C2204/4000/6350 din data de 19.12.2007.

Referitor la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 12.2 din Contractul credit nr. C2204/4000/6350 din data de 19.12.2007, instanța de fond a reținut esență faptul că aceasta clauză nu se refera la riscul valutar, ci privește exclusiv modalitatea în care se face plata ratelor creditului sub doua aspecte: în primul caz plata se face direct în CHF și în al doilea caz, plata se face în RON care sunt convertiți în CHF, la cursul practicat de banca. Motivează instanța de fond că riscul valutar nu rezultă din aceasta clauză întrucât potrivit art. 1578 din Codul Civil 1864, se consacră principiul nominalismului cu obligația împrumutatului de a rambursa nominal primită indiferent de variația valorii acesteia.

Aceste considerente sunt apreciate de apelanții reclamanți ca fiind greșit întrucât cadrul legislativ general reprezentat de principiul pacta sunt servanda reglementat în art. 969 Codul Civil 1864 și principiul nominalismului în contractul de împrumut reglementat în art. 1578 din Codul civil din 1864.

Insă, există cadru legislativ special (ignorat cu desăvârșire de instanța de fond), anume prevederile Legii 193/2000 și Directiva Consiliului 93/13/CEE privind drepturile consumatorilor.

Acest cadrul legislativ special este cel care trebuie avut în vedere în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Acest cadrul legislativ se completează cu principiul prev. în art. 5, Civil de la 1864 : "Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publica și bunele moravuri".

Prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, cu modificările ulterioare, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

Potrivit art. 1 alin.(l)-(3) din Legea nr.193/2000, "orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate". In caz de dubiu "asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului". Totodată ,se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii".

Art. 4 alin.(l) și (2) din Legea nr.193/2000 prevăd că "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților", O clauză contractuală "va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

Conform art.6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fíe personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

In speță, contractul de credit încheiat între părți este un contract de adeziune, între un comerciant cu o mare forță financiară, respectiv o bancă și o persoană fizică. Intr-un asemenea contract, clauzele sunt stabilite în mod unilateral de către bancă, posibilitățile de negociere fiind extrem de reduse sau lipsind cu desăvârșire, singura posibilitate pe care o are clientul fiind de a semna sau nu contractul.

Rolul instanței de judecată este acela de a pune în balanță pe de o parte principiul forței obligatorii a contractului care este un principiu fundamental al dreptului privat și pe de altă parte principiul bunei-credințe și principiul protecției consumatorilor, ca parte contractantă vulnerabilă și susceptibilă de a fi supusă unor abuzuri.

Atunci când justul echilibru dintre aceste principii este rupt, instanța este datoare să intervină, nu doar în temeiul dispozițiilor legale existente ,, de lege lata", atât în dreptul intern, cât și în cel comunitar, ci și pentru a asigura respectarea principiului echității.

Pornind de la analiza legii speciale apelanții au invocat următoarele aspecte:

- în raport de dispozițiile art. 4 alin.(2) din Legea nr.193/2000 clauza contractuală prevăzută în art. 12.2 din Contract, ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului, reprezintă o clauză ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale deoarece a fost stabilită fără. Posibilitatea reclamanților să o influențeze natura ei, contractul de credit încheiat, fiind unul standard iar condițiile generale de acordare a respectivului credit în CHF fiind practicat de pârâtele-intimate în general pe piață la epoca acordării lui,

- în raport de dispozițiile art. 4 alin.l din Legea nr.193/2000, clauza contractuală prevăzută în art. 12.2 din Contract, prin ea înseși și în lipsa prevederi contractuale, creează în detrimentul reclamanților și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile părților.

Acest dezechilibru este dat de suportarea ÎN ÎNTREGIME a riscului de către apelanții-reclamanți, risc valutar care nu este reglementat în nici un fel în contract (tocmai pentru a nu da posibilitatea de a interpreta nefavorabil pentru intimatele parate acest aspect).

Obligația de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de evoluția parității acestei monede străine cu moneda națională, duce la un efort financiar enorm din partea împrumutaților în prezent aceștia plătind o rată lunară ce reprezintă în RON mai mult decât dublul față de data încheierii contractului de credit. Se ajunge astfel la încălcarea principiilor privind ordinea publică și bunele moravuri si a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În concluzie, apelanții au apreciat că exista suficiente argumente juridice, practica și jurisprudență atât națională, cât și comunitară, pentru admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței și constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prev. în art. 12.2 din Contractul de credit nr. C2204/4000/6350 din data de 19.12.2007.

Ca și consecință directă, se impun stabilizarea cursului de schimb CHF - RON în funcție de cel existent la momentul semnării contractului și obligarea intimatelor-pârâte la convertirea creditului acordat din CHF în RON, la cursul ce va fi stabilit de instanță în urma stabilizării; să obligați intimatele-pârâte la plata sumei reprezentând diferența între cursul rezultat în urma stabilizării a cursului de schimb CHF - RON și cursul valutar efectiv practicat de intimatele-pârâte la momentul fiecărei plăți efectuate.

Apelanții au mai arătat că stabilizarea cursului de schimb CHF - RON în funcție de cel existent la momentul semnării contractului nu înseamnă în mod obligatoriu exact cursul din momentul semnării. Deși au solicitat ca stabilizarea să se facă la cursul din momentul semnării contractului, instanța poate admite în parte cererea și poate dispune stabilizarea la un curs mai mare cu 10%* 15% sau 20 % decât cursul din momentul încheierii contractului de împrumut astfel încât RISCUL VALUTAR să fie împărțit echitabil între subsemnații consumatori (care nu au cunoștințe de specialitate) și bancă.

Apelanții au mai susținut că în mod greșit instanța de fond a respins cererea apelanților reclamanți de obligare a intimatelor-pârâte la plata sumei de 6.31 RON reprezentând diferența de curs valutar între cursul oficial B.N.R. la momentul fiecărei plăți efectuate și cursul efectiv practicat intimatele-pârâte la momentul fiecărei plăți efectuate.

Dacă instanța de fond a respins cererea subsemnaților și nu a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 12.2 din contractul de credit nr.C2204/4000/6350 din data de 19.12.2007, se impunea să admită această cerere.

Intimatele-pârâte nu s-au mulțumit cu faptul că riscul valutar a fost suportat în întregime de subsemnații și mai mult, au perceput ratele creditului la cursul propriu de schimb CHF-RON (adică la cursul stabilit de O BANK S.A.), nu la cursul B.N.R. (cum ar fi fost legal).

Expertul contabil în raportul administrat în prezenta cauză a calculat această diferență de curs valutar (între cursul de schimb oficial al B.N.R. și cel practicat intimatele-pârâte) și a stabilit că se ridică la suma de 6.316,96 RON.

In temeiul art. 480 alin.(2) NCPC, apelanții reclamanți au solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate în sensul ca pe fondul cererii de chemare în judecată:

- urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzută la art. 8.1. din Contractul de credit nr. C2204/4000/6350 din data de 19.12.2007, să fie obligate intimatele-pârâte la plata sumei reprezentând dobândă percepută nelegal în continuare, începând cu data de 21.01.2015 până la momentul modificării efective a dobânzii;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzuta la art. 12.2 din Contractul de credit nr. C2204/4000/6350 din data de 19.12.2007 și, în consecință, să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF - RON (în funcție de cel existent la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului) și obligarea intimatelor-pârâte la convertirea creditului acordat din CHF în cursul ce va fi stabilit de instanță în urma stabilizării;

- să fie obligate intimatele-pârâte la plata sumei reprezentând diferența dintre cursul rezultat în urma stabilizării a cursului de schimb CHF -cursul valutar efectiv practicat de intimatele-pârâte la momentul plăți efectuate de subsemnații;

- în subsidiar, în măsura în care se va respinge pretenția de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul semnării contractului, intimatele-pârâte să fie obligate la plata sumei de 6316,96 RON reprezentând diferența de curs valutar între cursul oficial al B.N.R. la fiecărei plăți efectuate și cursul efectiv practicat de intimate la momentul fiecărei plăți efectuate de reclamanți.

În temeiul art. 453 alin.(l) NCPC, apelanții reclamanți au solicitat obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului declarat de pârâtă s-a susținut că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât a încălcat libertatea contractuala a părtilor contractuale si s-a erijat ea însasi în parte contractanta, modificând contractul de credit in sensul diminuării dobânzii.

De asemenea, judecătorul fondului a adăugat la Legea 193/2000, pe care oricum a aplicat-o greșit, in sensul ca, desi art. 13 prevede posibilitatea instanței judecătorești, la sesizarea ANPC, nu a persoanelor fizice, să elimine din contract clauze constatate ca fiind abuzive, fără alte modificări contractuale, instanța de fond a modificat însusi prețul contractului, fixând o dobânda pe care părțile contractuale nu au avut-o in vedere si care nici măcar nu e scrisa in contract. Mai mult decât atât, a recunoscut dreptul reclamanților de a beneficia de restituirea unor sume de bani.

Intimata apelanta a apreciat prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale, a încălcat atât drepturile si libertățile persoanei juridice OTP Bank, cât si Legea nr. 193/2000, Codul civil si Constituția României. De asemenea, nu s-a ținut cont nici de practica europeana in materie. Sub acest din urmă aspect, apelanta a arătat că într-o speța Curtea de Justiție a reținut că "articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii impune instanțelor naționale să excludă aplicarea unei clauze contractuale abuzive, astfel încât aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorii, însă nu le autorizează să îi modifice conținutul. Contractul încheiat cu consumatorii trebuie să continue să existe, în principiu, fără nici o altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă.";

In prezentul dosar instanța de fond a modificat contractul de credit, stabilind un alt pret decât cel convenit de părțile contractuale.

Apelanta intimată a mai arătat că prima instanță a reținut motive străine de natura pricinii, reținând că formula dobânzii din anul 2007 si marja de la acea vreme, despre care s-a afirmat ca desi nu exista in contract, ea totuși exista.

Dobânda contractului, împreună cu comisioanele contractului, formează prețul contractului. Însăși Legea 193/2000 prevede imposibilitatea analizării prețului sub aspectul clauzelor abuzive. Instanța de fond a încălcat aceasta exigenta a legii, fără să motiveze de ce a procedat la modificarea prețului contractului, în condițiile în care reclamanții au solicitat de sase ori modificarea contractului si de sase ori s-a dat curs cererii lor, încheindu-se sase acte adiționale, însă nu au cerut niciodată modificarea dobânzii.

Încălcând OUG nr. 50/2010 si prevederile Codului civil referitoare la consensualismul actelor juridice, precum si drepturile si libertățile persoanei juridice chemate in judecata ca parat, judecătorul fondului a ajuns la concluzia ca era mai bine sa fi fost marja în anul 2007 deși în perioada 2007-2010 nu era reglementata o astfel de marja.

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Instanța de fond nu a motivat în mod rațional admiterea unei asemenea acțiuni.

In lipsa expunerii detaliate de motive, a ceea ce a fost de natura sa formeze convingerea instanței, intimata a apreciat că este în imposibilitate de a combate ceea ce nu exista, iar instanța de control judiciar nu are posibilitatea analizării temeiniciei sau legalității sentinței, pentru ca nu are la ce sa se raporteze.

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Apelanta intimată a mai susținut că în mod greșit a reținut instanța de fond aplicabilitatea Legii nr. 193/2000, deoarece acest act normativ reglementează "clauze care sunt in curs de executare" adică in vigoare. În condițiile în care partea din clauză care privește posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda nu s-a mai aplicat din decembrie 2008.

În situația în care instanța ar aprecia că este aplicabilă Legea nr. 193/2000, apelanta intimată a solicitat să se aplice prevederile art. 4 alin. 3 din lege, potrivit cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și plată., nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj inteligibil. Aceste prevedere constituie transpunerea art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/!3/CEE.

Apelanta a susținut că dobânda creditului este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, fiind regândită după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Întrucât clauza referitoare la dobândă și comisioane reglementau componente principale ale prețului creditului, ele erau exceptate de la controlul caracterului abuziv, fiind exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Apelanta a arătat că într-o speță, Curtea de Justiție a stabilit că dezechilibrul semnificativ trebuie privit din două perspective: juridic și economic. Dezechilibrul juridic presupune restrângerea sau încălcarea unui drept prin comportamentul abuziv al băncii, iar dezechilibrul economic nu există atâta vreme cât împrumutatul nu înregistrează restanțe. Mai mult, în cauză părțile au încheiat 6 acte adiționale în scopul executării contractului.

Apelanta a solicitat ca instanța să aibă în vedere principiul potrivit căruia obligația împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune în mod rezonabil că a acceptat la momentul încheierii contractului.

Banca nu prestează un serviciu public și nu deține un monopol al activității sale.

În consecință, apelanta intimată a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței și respingerea acțiunii.

Prin întâmpinarea formulată în apel, reclamanții au solicitat respingerea apelului intimatei, susținând în esență că prima instanță a acționat în temeiul art. 14 din legea nr. 193/2000 care dă dreptul consumatorilor de a se adresa instanței judecătorești în mod individual, că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia hotărârea nu este motivată, întrucât instanța invocă în hotărârea apelată atât motive de drept, cât și motive de fapt, bazate pe probatoriu administrat în dosar, precum înscrisurile și expertiza contabila.

In ceea ce privește critica referitoare la faptul că reclamanții au acceptat și cunoscut forma dobânzii marja plus LIBOR, aceasta este cel puțin mincinoasă, întrucât, din probatoriul administrat în dosarul de fond, reiese fără echivoc faptul ca în contract nu a fost prevăzuta aceasta formulă a dobânzii.

Prin notificările transmise sa arată clar faptul că banca nu numai că nu a respectat prevederile legale, dar banca s-a îmbogățit și fără justă cauză întrucât a perceput o dobândă necontractuală

Referitor la dezechilibrul semnificativ în executarea contractului determinat de deprecierea cursului de schimb al RON în raport de CHF ( care în opinia apelantelor pârâte nu exista întrucât nu sunt înregistrate restante) este fără putință de tăgadă că, de la încheierea contractului și până în prezent, acesta este suportat în întregime de intimații reclamanții: venitul lor (în calitate de debitor și codebitor in cadrul contractului de împrumut) se ridica la suma de 4.000 RON, iar rata lunara actuală este de 2.700 lei deci mai mult de jumătate din venitul per familie. În condițiile susmenționate, acest dezechilibru va duce la falimentul personal (fiind doar o chestiune de timp), întrucât prin perceperea dobânzii cu o marjă fixă mai mare chiar decât dobânda în sine și cu plata CHF-ului la cursul actual, s-a creat în mod evident un dezechilibru contractual semnificativ, în dauna reclamanților, cu încălcarea legislației speciale privind protecția consumatorului : Legea 193/ 2000, dar și jurisprudenței naționale și comunitare (din ce în ce mai mare consumatorului).

V. Analizând apelurile în raport de motivele invocate și de dispozițiile legale aplicabile în materia dedusă judecății, tribunalul reține considerentele care vor fi expuse în continuare.

Tribunalul va analiza mai întâi criticile care tind la anularea sentinței.

Astfel, critica din apelul pârâtei potrivit căreia sentința este nemotivată sau conține motive străine de natura cauzei este nefondată.

În acest sens, tribunalul reține că potrivit art. 425 lit. b din Codul de procedură civilă, hotărârea trebuie să cuprinsă considerentele în cadrul cărora se vor arăta obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de prima instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, inclusiv motivele pentru care s-au admis sau s-au înlăturat susținerile părților.

Raportând obiectul și cauza acțiunii la considerentele sentinței apelate, astfel cum au fost expuse mai sus, se constată în primul rând că prima instanță a expus considerentele de fapt (referitoare la stabilirea situației de fapt din cauză, pe baza probelor administrate) și de drept (dispozițiile legale incidente situației de fapt) care sprijină soluția adoptată prin dispozitiv.

Motivarea hotărârii judecătorești este esențială sub aspectul dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Potrivit practicii constante a Curții europene a drepturilor omului, motivarea implică analiza tuturor motivelor și argumentelor pertinente, fără a implica un răspuns detaliat la toate susținerile părților.

Tribunalul reține pe de o parte că prima instanță a respectat cerința motivării, iar pe de altă parte că apelanta pârâtă nu indică în mod concret căror susțineri ori apărări relevante nu a răspuns primei instanțe.

Împrejurarea că unele dintre motive ar fi apreciate de către această apelantă ca fiind nejustificate ori neîntemeiate constituie chestiuni de legalitate ori temeinicie a sentinței.

Având în vedere că împotriva sentinței au declarat apel ambele părți cu interese contrare, tribunalul va analiza mai întâi apelul reclamantei sub aspectul criticilor privitoare la cererile respinse de către prima instanță, cel legat de neacordarea dobânzii pentru o anumită perioadă urmând a fi analizat subsidiar apelului pârâtei care privește această soluție.

La data de 19.12.2007 s-a încheiat între părți contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C2204/4000/6350 între OTP Bank România SA prin Sucursala Rm.Vâlcea, pe de o parte, …, în calitate de împrumutat și … în calitate de codebitor, pe de altă parte, prin care banca a acordat împrumutatului un credit de consum în sumă de 93.500 CHF pentru o perioadă de 360 luni.

Potrivit art. 4 din contract, creditul a fost pus la dispoziția reclamanților împrumutați prin virarea din contul de împrumut în contul curent, sumele urmând a fi utilizate astfel: suma de 160.538 RON (echivalent în valuta creditului) în scopul refinanțării unul alt credit al împrumutaților și suma de 31.470 RON ce va fi ‚blocată până la momentul dovedirii de către împrumutați a refinanțării altui credit.

Rezultă astfel că în speță, valuta în care a fost încheiat contractul de credit nu a fost decât reperul de stabilire a sumei împrumutate, împrumutații dobândind suma împrumutată într-un cuantum în lei stabilit la cursul valutei CHF deși art. 6 din contract prevede că respectivul credit se pune la dispoziție în valuta menționată. O asemenea clauză contrazice însă pe cea de la art. 4 din contract, pârâta nefăcând dovada contrară a situației descrise la acest din urmă articol.

Potrivit art. 12.2 din contract, "rambursarea ratelor lunare se va efectua de către împrumutat/codebitor în conturile curente ale împrumutatului deschise la Bancă în aceeași monedă în care a fost acordat creditul. Împrumutatul/codebitorul poate opta și pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care împrumutatul are deschis cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 0 a datei scadente lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare. Banca are dreptul la libera alegere a ordinii în care va utiliza disponibilitățile din conturile deschise în diferite valute, iar utilizarea disponibilităților respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate.";

Prin cererea de chemare în judecată, precizată ulterior, reclamanții au solicitat să se constate caracterul abuziv al acestei clauze, iar în subsidiar să fie obligate pârâtele la restituirea diferenței de curs valutar între cursul oficial al B.N.R. la momentul fiecărei plăți efectuate și cursul efectiv practicat de pârâte la același moment.

Prin sentința apelată, prima instanță a respins acest capăt de cerere, reținând în primul rând în mod eronat că respectiva clauză nu se referă la riscul valutar. În condițiile în care prin această clauză s-a prevăzut modalitatea de rambursare a împrumutului în raport de valuta CHF la un anumit curs valabil la data efectuării fiecărei plăți este evident că suportarea riscului valutar cade exclusiv în sarcina împrumutaților.

În principiu, nu a existat și nu există în prezent o limitare legală în privința monedei în care sistemul bancar român acordă credite consumatorilor ci doar limitării punctuale, impuse de politica fiecărui actor bancar din România, băncile fiind libere din acest punct de vedere să ofere creditării în orice monedă, națională sau străină, în virtutea economiei de piață libere.

În cauză, moneda contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C2204/1900/5088/13.09.2007, a fost stabilită în moneda CHF, franc elvețian iar în art.12.2 din contract s-a prevăzut că rambursarea ratelor lunare se va efectua de către împrumutat în conturile curente ale acestuia deschise la bancă, în aceeași monedă în care a fost acordat creditul, acesta având dreptul să depună sumele datorate în orice altă monedă pentru care împrumutatul are deschis cont curent, caz în care banca are dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 00 datei scadenței lunare, folosind cursul de schimb valutar practicat de bancă la ceea dată.

Ulterior încheierii contractului, moneda CHF a avut o constantă apreciere față de moneda națională, LEU-ul, prin mecanismul schimbului valutar necesar plății creditului împrumutații fiind puși în situația de a plăti în prezent o rată lunară într-un cuantum mai mult decât dublu față de data încheierii creditului, o creștere efectivă de peste 100 % a sumelor de bani în lei necesare a achita rata stabilită în CHF.

Instanța reține mai întâi că este fără dubiu faptul că prezentul contract de credit încheiat între părți cade sub incidenta dispozițiilor legale referitoare la contractele încheiate cu consumatorii, respectiv Legea nr. 193/2000, directivele europene în aceeași materie, iar pentru actele adiționale încheiate ulterior prevederile O.U.G. nr.50/2010. Această concluzie se întemeiază pe calitatea de consumator a reclamanților împrumutați, astfel cum este definită prin art. 2 din Legea nr. 193/2000 și pe obiectul contractului.

În jurisprudența CJUE consumatorul a fost definit ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic și mai puțin experimentată în materie juridică. O dimensiune esențială a protecției consumatorilor în cadrul contractelor de credit bancar vizează eliminarea clauzelor abuzive din aceste convenții. Mult mai frecvente sunt situațiile în care sub aparența unei legalități, instituțiile de creditare nesocotesc drepturile consumatorilor, însă în mod subtil. Este cazul contractului de credit bancar, în care, sub pretextul libertății contractuale și al obligativității contractului, uneori, instituțiile de creditare inserează și impun clauze abuzive.

În temeiul art. 4 alin. 1, 2 și 6 (invocat de apelantă) din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: să nu fie negociată direct cu consumatorul; să dea naștere, ea singură sau împreună cu alte clauze, unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; clauza să nu privească obiectul principal al contractului.

Potrivit art. 4 alin. 5 din aceeași lege, invocat de asemenea de către recurentă, "fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.";

Cu privire la clauza analizată, tribunalul reține că este neechivoc faptul că în raport de dispozițiile art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000, dispoziția contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului prevăzută în art.12.2 din contract, reprezintă o clauză ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale deoarece a fost stabilită fără a da posibilitatea reclamantului să influențeze natura ei, așa cum am reținut mai sus contractul de credit încheiat de părți fiind unul standard preformulat iar condițiile generale de acordare a respectivului credit în CHF fiind practicat de pârâtă în general pe piață la epoca acordării lui. Pârâtele căror le revenea sarcina probei contrare potrivit art. 4 alin. 3 teza finală, nu au făcut această dovadă.

Apoi, această dispoziție contractuală ce nu au fost negociată direct cu reclamantul este abuzivă în raport de dispozițiile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 prin prisma faptului că prin ea înseși și în lipsa altor prevederi contractuale creează în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Acest dezechilibru este dat de suportarea în întregime a riscului valutar de către reclamanți, risc valutar care nu este reglementat în nici un fel în contract, obligația de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de evoluția parității acestei monede străine cu moneda națională, ducând la un efort financiar enorm din partea acestora, plătind o rată lunară ce reprezintă în lei mai mult decât dublă în prezent, față de data încheierii contractului de credit.

Raportând comportamentul reclamantului la noțiunea de consumator mediu și normal informat este mai mult decât evident faptul că acesta nu putea să prevadă o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian. Evoluția unei monede străine iese din sfera de cunoaștere a unui astfel de consumator și numai o informare prealabilă și completă din partea băncii ar fi putut compensa această lipsă de cunoaștere și informarea completă a consumatorilor despre implicațiile posibile ale acestui risc valutar.

Potrivit practicii constante a Curții Europene de Justiție a Comunităților Europene, sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva 93/13 (transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000) se întemeiază pe ideea că în ceea ce privește puterea de negociere și nivelul de informare al consumatorului, acesta se află într-o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08).

Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv.

Instanța națională trebuie să stabilească, ținând cont de criteriile prevăzute la articolul 3 aliniatul 1 și articolul 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speței, o astfel de clauză îndeplinește criteriile bunei-credințe, echilibrului și transparenței prevăzute de această directivă (Invitel, C-472/10, RWE Vertrieb, C-92/11).

Clauza analizată nu îndeplinește criteriile bunei credințe, echilibrului și transparenței deși în virtutea necesității existenței unui echilibru contractual și a executării convențiilor cu bună credință, banca avea obligația de a asigura o protecție adecvată consumatorului în oferirea acestui tip de contract de credit cu monedă în franc elvețian, sub aspectul modului în care este suportat riscul de credit eventual, obligația pe care a ignorat-o cu desăvârșire.

Instanța apreciază că se impune a fi reținute și considerațiile Curții Europene de Justiție în cauza Arpad Kasler împotriva OJZ din 30 aprilie 2014, C-26/13, situație identică cu cea de față.

În cauza respectivă, Curtea a răspuns la prima întrebare adresată, că articolul 4 aliniatul 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că termenii "obiectul principal al contractului"; nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute decât în cazul în care se constată (ceea ce revine în sarcina instanței naționale să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederilor contractului, precum și contextul său juridic și factual) că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.

Analizând în cauză acest caracter, instanța apreciază că riscul valutar nu intră în termenul "obiectul principal al contractului";. Astfel, articolul 4 aliniatul 2 din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 8 din aceasta permite statelor membre să prevadă, în legislația prin care se transpune această directivă, că "aprecierea caracterului abuziv"; nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, respectiv cele care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Obiectul principal al unui contract de împrumut, cel de credit bancar fiind o specie a acestuia, se rezumă la acordarea unei sume de bani pentru care împrumutatul trebuie să plătească o dobândă ca preț al împrumutului, celelalte obligații contractuale fiind adiacente, accesorii.

Aceasta mai cu seamă că ținând cont și de caracterul derogatoriu al articolului 4 aliniatului 2 din Directiva 93/13 și de cerința unei interpretării stricte a dispoziției respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului";, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale al acestui contract și care îl caracterizează, în speță suma împrumutată și prețul ei.

Prin urmare, clauzele care au un caracter accesoriu (cum ar fi moneda și modalitatea de plată) în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii "obiect principal al contractului"; în sensul articolului 4 aliniatul 2 din directivă.

Chiar dacă această interpretare nu ar fi acceptată, aceea că moneda și modalitatea de plată au un caracter accesoriu, este de observat că atât articolului 4 aliniatul 2 din Directiva 93/13 cât și art.4 alin.6 din Legea nr.139/2000 prevăd că excepția se aplică doar în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, condiție care nu este îndeplinită în cauză pentru considerentele de mai jos, pe care instanța le va expune în analiza răspunsului Curții la a doua întrebare adresată în cauza AK împotriva OJZ din 30 aprilie 2014.

În această cauză, Curtea a răspuns la a doua întrebare adresată că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca, contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, în baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea cer îl privește.

Analizând prin prisma acestei dispoziții clauza în discuție și problema riscului valutar instanța constată că reclamanții nu au fost în nici un fel informat în cadrul negocierilor contractului că în viitor, costul creditului poate crește foarte mult din cauza evoluției pe piața valorilor mobiliare a cursului de schimb la vânzare și cursului de schimb valutar la cumpărare ale monedei străine CHF astfel, și să poate evalua consecințele economice, potențial semnificative, pentru el.

Inexistența informării este evidentă prin faptul că banca ca și profesionist nu a adus la cunoștință reclamantului cursului valutar al francului elvețian pe perioadele anterioare contractării creditului. Se observă că un franc elvețian avea la data de 31.12.2004 o paritate de 4,24 lei iar ulterior, această paritate a scăzut, ajungând la data de 28.05.2007 la 1,979 lei. În același timp, o atare evoluție a acestei monede nu i se putea cerere a fi fost cunoscută de către reclamant ce era un neprofesionist.

Or, este foarte clar că banca a avut cunoștință despre fluctuația foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda națională, de caracterul ei valutar instabil dar nu a informat reclamanții de posibilitatea revenirii acesteia la o valoare ca ceea anterioară încheierii creditului cu consecința inevitabilă a creșterii costului creditului.

Practic, prin faptul că în politica sa bancară, pârâta a hotărât să acorde credite în franci elvețieni începând cu anul 2006, monedă străină ce se afla la o paritate scăzută față de moneda națională la acel moment dat dar care avea antecedente în privința creșterii acestei parități, a reprezentat un mecanism de captație a consumatorilor atrași de condițiile facile de creditare dar care în mod real nu ar fi contractat un atare credit dacă ar fi fost informații de instabilitatea valutară a acestei monede străine sau ar fi contractat un atare credit dacă în contract s-ar fi prevăzut că riscul valutar va fi suportat echitabil de ambele părți.

În speță, banca nici nu a informat reclamanții cu privire la instabilitatea valutară a francului elvețian și nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părți, fiind evident faptul că dacă banca și-a fi îndeplinit aceste obligații legale, reclamantul ar fi cunoscut consecințele economice ce le-ar suporta și ar fi putut cântării oferta în cunoștință de cauză.

În fine, Curtea a răspuns la a treia întrebare adresată că articolul 6 aliniatul 1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că într-o situație în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

Mai exact, Curtea a raționat că într-o situație precum cea în litigiu, nu rezultă că articolul 6 aliniatul 1 din Directiva 93/13 s-ar opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, acest lucru fiind pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13.

În sensul celor arătate de Curte, instanța consideră că în cazul dat, nimic nu este mai adecvat pentru a substitui echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre părți, iar nu să anuleze contractul ce conține această clauză abuzivă (în acest sens Hotărârea Perenicova et Perenic, C-453/10, punctul 31 precum și Hotărârea Banca Espanol de Credito, punctul 40), deci nimic nu este mai adecvat decât să convertească în RON contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr.C2204/1900/5088 acordat reclamantului, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 13.09.2007, urmând ca plata acestuia să se facă în continuare în lei, cu dobânda practicată în prezent de bancă la acest tip de credite, cu monedă în leu românesc.

Această soluție este impusă în opinia instanței și de dreptul intern, mai exact de principiul nominalismului astfel cum era consacrat în art. 1578 din vechiul Cod civil, aplicabil contractului dintre părți potrivit art. 6 alin. 1 și 2 din noul Cod civil. În condițiile în care, astfel cum s-a arătat mai sus, creditul a fost pus la dispoziția reclamanților în RON, restituirea acestuia trebuia efectuată în aceeași monedă și în același cuantum indiferent de aprecierea ori deprecierea ei.

Un alt argument în sprijinul acestei soluții adoptate de instanță, este și cel referitor la fundamentul adoptării de către Parlamentul European și a Consiliului a Directivei 2014/17/UE.

Indiscutabil că acest act normativ are efect viitoare și trebuie implementat de către statele membre până în anul 2016, dar ce este important și totodată esențial, este viziunea comunității europene în materia protecției dreptului consumatorilor, generată de situația de fapt constatată în anii anteriori în domeniul creditelor acordate în monedă străină.

Printre obiectivele acestei directive este și acela de a asigura un nivel ridicat de protecție pentru consumatorii care încheie contracte de credit pentru bunuri imobile, apreciindu-se că ar trebui să se aplice printre altele și creditelor garantate cu un bun imobil, indiferent de scopul creditului (cazul în speță - not.inst.).

De asemenea, se relevă faptul că urmare a riscurilor semnificative aferente împrumuturilor în valută străină, este necesar să se prevadă măsuri pentru a asigura faptul că, consumatorii sunt conștienți de riscul pe care și-l asumă și că, consumatorul are posibilitatea de a-și limita expunerea la riscul ratei de schimb valutar pe durata creditului. Riscul ar putea fi limitat fie acordând consumatorului dreptul de a converti moneda creditului, fie prin alte măsuri.

Totodată, statele membre au considerat că soluția de convertire a monedei străine în care a fost acordat creditul într-o monedă alternativă trebuie să fie un drept al consumatorului sau că trebuie să existe în vigoare garanții pentru a limita riscul ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit.

În consecință, în cauză se impune soluția de convertire a monedei străine în moneda națională pentru considerentele expuse mai sus, respectiv pe considerentele de practică a instanței comunitare și pe considerente de legislație internă în materia dreptului consumatorului și a dreptului civil, soluție echitabilă, pe deplin justificată și în concordanță cu finalitatea Directivei 93/13.

Analizând apelul declarat de pârât sub aspectul criticilor îndreptate împotriva soluției de admitere a capătului de cerere vizând clauza de la art. 8.1 din contract, tribunalul îl apreciază ca fiind nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prin art. 8.1. din contract s-a menționat că "la data încheierii convenției dobânda curentă este de 5,7%. Dobânda se stabilește în forma procentuală ca rată anuală de dobândă. Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută ( ex. EURIBOR/LIBOR/BUBOR etc.) fără a exista consimțământul împrumutatului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de Bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii aplicate";.

La art.8.2 din contract s-a prevăzut că noul procent de dobândă va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau cu confirmare de primire, după caz sau extras de cont trimis la adresa de corespondență specificată de acesta,

împrumutatul este de acord că această metodă de notificare este suficientă și renunță la orice plângere și orice opoziție contestație ulterioară cu privire la faptul că această metodă a fost nepotrivită sau insuficientă.

Contrar susținerilor apelantei pârâte, si cu privire la această clauză erau aplicabile aceleași prevederi legale ca cele enunțate la începutul prezentei analize.

Indiscutabil, clauza referitoare la dobândă privește obiectul principal al contractului, iar cu privire la această clauză se impun considerentele de la paginile 20, 21 din prezenta hotărâre, a căror reluare nu se va mai efectua.

Articolul 4 alin.1 și 2 din Legea nr.193/2000 prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Conform art.6 din același act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Rezultă astfel că prin intermediul mecanismului de protecție a consumatorilor împotriva clauzelor abuzive din contractele pe care le încheie în această calitate se poate înfrânge, total sau parțial, libertatea contractuală.

Prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr.193/2000, cu modificările ulterioare, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

Interpretând această directivă, CJCE a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe aceasta.

Într-un contract de genul celui încheiat între părțile litigiului, clauzele sunt stabilite în mod unilateral de către bancă, posibilitățile de negociere fiind extrem de reduse sau lipsind cu desăvârșire, singura posibilitate pe care o are clientul fiind de a semna sau nu contractul.

Rolul instanței de judecată este acela de a pune în balanță pe de o parte principiul forței obligatorii a contractului, care este un principiu fundamental al dreptului privat și pe de altă parte principiul bunei-credințe și cel al protecției consumatorilor, ca parte contractantă vulnerabilă și susceptibilă de a fi supusă unor abuzuri.

Atunci când justul echilibru dintre aceste principii este rupt, instanța este datoare să intervină, nu doar în temeiul dispozițiilor legale existente "de lege lata";, atât în dreptul intern, cât și în cel comunitar, ci și pentru a asigura respectarea principiului echității.

Astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, clauza prevăzută la art.8.1 potrivit căreia dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii și poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută (ex: Euribo/Libor/Robor), fără a exista consimțământul împrumutatului conține o componentă abuzivă.

Componenta abuzivă este dată de faptul că această clauză nu este negociată direct cu consumatorul deoarece reclamanții nu au avut posibilitatea de a îi influența conținutul, având doar dreptul de acceptat sau nu contractul de adeziune, cu clauze standard aplicabil de bancă în cazul acestui tip de credit, pe de o parte.

Pe de altă parte, banca nu avea posibilitatea de a majora dobânda decât cu acordul scris al consumatorului întrucât în Anexa la Legea nr.193/2000, se prevede că "Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.";

Chiar dacă, contractul de credit este cu executare succesivă acesta trebuie să respecte și noile reglementări întrucât în caz contrar se încalcă art.5 cod civil de la 1865, în sensul că nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare la legile care ocrotesc interesul public ori bunele moravuri. Acest aspect rezultă fără echivoc din dispozițiile art.1 din O.G. nr.21/1992, atât înainte de O.U.G.nr.17/2008 cât și după, respectiv "Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetățenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse și servicii, informării lor complete despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori."; art.1 din Legea nr.296/2004 privind Codul consumatorului, respectiv "Prezenta lege, denumită în continuare Codul, are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii, informării lor complete și corecte despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori."; și art.6, respectiv "Prevederile cuprinse în prezentul Cod sunt obligatorii pentru toți consumatorii și operatorii economici care efectuează acte și fapte de comerț, în condițiile legii.";.

Așadar, orice modificare în privința drepturilor consumatorului sunt obligatorii atât pentru contractele de credit ce vor fi încheiate dar și pentru cele în vigoare, în afara excepțiilor prevăzute expres (cum ar fi art.95 din O.U.G. nr.50/2010) astfel că urmare acestor modificării, în O.G. nr.21/1992 s-a prevăzut în art.10 lit.f dreptul consumatorilor "de a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu exactitate, în prealabil; majorarea prețului, tarifului, taxelor, comisioanelor, dobânzilor, penalităților și a altor eventuale costuri stabilite inițial este posibilă numai cu acordul scris al consumatorului;";.

Potrivit art.95 din O.U.G. nr.50/2010, "Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37^1, ale art. 66 - 69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50 - 55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66 - 71."; iar potrivit art.40 "Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator. Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale. În cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.";.

Statuând că respectiva clauza vizează obiectul principal al contractului, instanța va reține considerentele cuprinse în Hotararea Curții în cauza Arpad Kasler (C 26-13), potrivit cărora "Curtea a statuat deja că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 vizează numai stabilirea modalităților și a sferei controlului de fond al clauzelor contractuale ce nu au făcut obiectul unei negocieri individuale, care descriu prestațiile esențiale ale contractelor încheiate între vânzător sau furnizor și un consumator (Hotărârea Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, EU:C:2010:309, punctul 34). Împrejurarea că o clauză a fost negociată de părțile cocontractante, în cadrul autonomiei lor contractuale și al condițiilor pieței, nu poate constitui un criteriu care să permită să se aprecieze dacă respectiva clauză se circumscrie "obiectului principal al contractului";, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. Astfel, după cum reiese din articolul 3 alineatul (1) din această directivă și din cel de al doisprezecelea considerent al acesteia, clauzele care s au negociat individual nu intră, din principiu, în domeniul de aplicare al directivei respective. Prin urmare, nu se poate pune problema unei eventuale excluderi a acestora din domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (2) menționat. În schimb, ținând seama și de caracterul derogatoriu al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și de cerința unei interpretări stricte a dispoziției respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului";, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează.";

De asemenea, cu privire la condiția ca respectiva clauză să fie redactată în mod clar și inteligibil, Curtea a statuat că "articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.";

Concluzia este că cerința transparenței nu se reduce numai la caracterul inteligibil pe plan formal și gramatical, ci la explicarea tuturor consecințelor pe care le impune respectiva clauză, astfel încât consumatorul să poate aprecia în contextul tuturor celorlalte clauze.

În aceeași cauză, Curtea a statuat că "articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.";

De asemenea, tribunalul constată că prin Hotărârea din 26 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Justiție a Comunității Europene, în cauza Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. Volksbank S.A., s-a stabilit că "articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii "obiectul principal al contractului"; și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,"; nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc"; perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.";

Astfel, plecând de la prevederile art. 8 din contract, de la concluzia expertului contabil, în mod corect prima instanță a stabilit dobânda în funcție d e indicele variabil corespunzător valutei avute în vedere de părți (CHF) și marja fixă a băncii.

Pentru considerentele anterioare, tribunalul, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge apelul pârâtei.

Statuând astfel că sentința primei instanțe este legală sub aspectul caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobândă, tribunalul reține că este întemeiată critica din apelul reclamanților referitoare la obligarea pârâtei la calculul dobânzii și pentru perioada 21 ianuarie 2015 (data până la care expertul contabil desemnat în cauză a calculat suma percepută nelegal) pentru viitor.

Cu privire la denominare, tribunalul reține în primul rând că nu a existat la data încheierii contractului dintre părți și nu există în prezent o limitare legală în privința monedei în care sistemul bancar român acordă credite consumatorilor ci doar limitării punctuale, impuse de politica fiecărui actor bancar din România, băncile fiind libere din acest punct de vedere să ofere creditării în orice monedă, națională sau străină, în virtutea economiei de piață libere.

În speță, părțile au convenit încheierea contractului prin raportare la moneda CHF în raport de care s-au stabilit pe de o parte suma pusă la dispoziția reclamanților, iar pe de altă parte cuantumul ratelor ce trebuie restituite.

În consecință, o clauză de natura celei raportat la care s-a solicitat denominarea nu este abuzivă, reclamanții exprimându-și voința cu privire la încheierea contractului în acest mod.

În raport de toate considerentele anterioare, tribunalul va admite apelul reclamanților, va schimba în parte sentința , în sensul că va obliga pârâta la calculul și plata dobânzii stabilite prin sentință începând cu data de 21 ianuarie 2015 și pe viitor, va constata caracterul abuziv al clauzei de la art. 12.2 din contract, va stabiliza cursul valutar CHF/RON la valoarea celui de la data încheierii contractului dintre părți, pe toată durata contractului.

Drept consecință, pârâta va fi obligată să plătească reclamanților diferența dintre cursul astfel stabilizat și cel efectiv aplicat de la data primei rate până în prezent, în temeiul principiului restabilirii situației anterioare în cazul declarării nulității unui act juridic civil, aplicabil inclusiv contractelor cu executare succesivă.

Va fi respins capătul de cerere privind denominarea ca neîntemeiat, iar cel subsidiar ca rămas fără obiect. Sub acest din urmă aspect, tribunalul reține că în temeiul principiului disponibilității, reclamanții au înțeles să învestească instanța cu un capăt principal de cerere referitor la clauza de risc valutar și cu unu subsidiar referitor la aplicarea cursului oficial al B.N.R. În condițiile în care primul capăt de cerere a fost admis, cel subsidiar rămâne fără obiect (cele două pretenții având ca obiect pretenții ce se exclud).

← Plângere contravențională; obligaţie fiscală de declarare:...		Contestatie la executare 3. Jurisprudență Contestaţie la... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Contestaţie decizie de sancţionare. Jurisprudență Numirea în, suspendarea sau eliberarea din funcţii Contestaţie împotriva deciziei de desfacere  a contractului de muncă Nulitate parţială titlu de proprietate. Jurisprudență Fondul funciar Vanzare cumparare. Jurisprudență Vânzări-Cumpărări Sechestru asigurator. Jurisprudență Sechestru. Confiscare specială Expropriere pentru cauză de utilitate publică. Jurisprudență Exproprieri