Succesiune. Volume de cărţi. Dovada existenţei şi numărului lor în patrimoniul defunctului. Partajarea bunurilor succesorale. Acordarea unui termen de plată a sultei prin hotărâre. Condiţii
| Comentarii |
|
C. civ., art. 728, art. 742, art. 1909 C. proc. civ., art. 6739!), art. 67310
1. Succesiunea defunctei a fost dezbătută în fata notarului
public în anul 1999, iar pretinsele volume de beletristică nu au fost consemnate ca făcând parte din patrimoniul defunctei. Cererea fiicei defunctei de completare a masei succesorale şi atribuire a acestor bunuri mobile, adresată instanţei de judecată în 2007, a fost respinsă pe motiv că nu s-a dovedit existenţa şi numărul lor. Deşi soţul supravieţuitor a susţinut că aceste cărţi nu au existat în numărul indicat de fiică, iar vechimea lor era considerabilă, deşi martorii audiaţi în apel au arătat că, în timpul vieţii defunctei (respectiv a convieţuirii cu soţul supravieţuitor), a fost dobândit un număr de cărţi, care nu a putut fi stabilit cu certitudine, s-a hotărât că nu este lămurit numărul, dacă şi câte dintre ele mai existau în patrimoniul comun la data decesului, precum şi câte dintre ele aveau, în continuare, o valoare patrimonială. Este, de altfel, legitimă în cauză şi poziţia soţului supravieţuitor, care a arătat că a dat altor persoane o parte din cărţile dobândite în timpul căsătoriei, nemaifiind interesat de păstrarea lor, în condiţiile în care părţile au dezbătut succesiunea şi au stabilit componenţa masei bunurilor de împărţit în anul 1999, deci cu 7 ani înainte de a se pretinde completarea masei partajabile.
Proba cu expertiza nu este utilă şi pertinentă spre a dovedi existenţa unor volume în patrimoniul autoarei a cărei succesiune se dezbate, deoarece, în condiţiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ., printr-un astfel de mijloc de probă se putea constata numai existenţa unor volume de beletristică în posesia pârâtului şi, eventual, valoarea acestora. Constatarea unei împrejurări de fapt nu era de natură a permite o astfel de determinare, să conducă la constatarea dreptului real pretins a fi aparţinut defunctei nici din perspectiva prezumţiei de proprietate instituită prin art. 1909 C. civ., în favoarea posesorului bunului mobil.
2. Conform art. 67310 alin. (4) C. proc. civ., prima instanţă a atribuit bunurile unui succesor şi a stabilit un termen de 2 luni de plată a sultei de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Nu s-a stabilit şi o sancţiune pentru cazul în care nu s-ar achita sulta în termenul stabilit de instanţă, deoarece textul de lege indicat nu prevede sancţiuni specifice pentru cazul neplăţii în termen a sultei. Beneficiarul sultei este titularul unui drept de creanţă, supus unui termen suspensiv, iar de la data împlinirii acestuia beneficiază de toate garanţiile prevăzute de lege pentru materializarea dreptului, inclusiv posibilitatea executării silite a debitorului şi solicitarea actualizării sumei datorate, conform dispoziţiilor Cărţii a V-a a Codului de procedură civilă. Alte sancţiuni, în raport de prevederile art. 67310 alin. (4) C. proc. civ., nu pot fi stabilite în cauză.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 479/R din 18 noiembrie 2008, nepublicată
Prin cercrca înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti sub nr. 13128/303 din 1 noiembrie 2007, reclamanta V.C.E.C.V. a chemat în judecată pe pârâţii P.V. şi G.A.E., solicitând să se dispună ieşirea din indiviziune asupra bunurilor succesorale rămase de pe urma defunctei P.E., inclusiv cu completarea masei bunurilor de împărţit cu bunurile care au fost omise la întocmirea certificatului de moştenitor, respectiv un autoturism Skoda, un autoturism Dacia 1310 şi 2000 volume de beletristică. Prin întâmpinare, pârâţii au solicitat, la rândul lor, ieşirea din indiviziune asupra bunurilor rămase de pe urma defunctei P.E., opunându-se însă completării masei partajabile pe motivul că bunurile indicate sunt foarte vechi si au o valoare extrem de redusă sau, în cazul volumelor de beletristică, unele au fost achiziţionate după decesul autoarei sau nu mai există.
Prin sentinţa civilă nr. 4142 din 18 iunie 2007, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis în parte cererca reclamantei; s-a constatat că
din masa succesorală rămasă de pc urma defunctei P.E. fac parte (pc lângă bunurile arătate în certificatul de moştenitor nr. 87/1999 eliberat de B.N.P. F.E.G.), şi următoarele bunuri: cota de 1/2 din dreptul de proprietatea asupra autoturismului Skoda, cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra autoturismului Dacia 1310; a fost respinsă cererea de includere în masă a volumelor de beletristică ca neîntemeiată. S-a dispus ieşirea din indiviziune, după cum urmează: au fost atribuite pârâtului P.V., cele două autoturisme, bunul imobil şi 239 de acţiuni deţinute la SC A.C. SA; s-a atribuit reclamantei un număr de 359 de acţiuni deţinute la aceeaşi societate şi s-au atribuit pârâtei 359 de acţiuni la aceeaşi societate. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a unei sulte de 42.528,75 lei în termen de două luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii şi la plata unei sulte de 42.528,75 lei către pârâtă, în acelaşi termen.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că părţile sunt moştenitorii lui P.E.: reclamanta cu o cotă de 3/8 din masa succesorală, pârâtul cu o cotă de 2/8 din masa succesorală şi pârâta cu o cotă de 3/8 din masa succesorală, conform certificatului de moştenitor nr. 87/1999 eliberat de B.N.P. F.E.G. Din masa partajabilă fac parte 957 acţiuni la SC A.C. SA si cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 29 situat în Bucureşti, sector 6. A mai constatat instanţa că, în timpul căsătoriei defunctei cu pârâtul, au fost dobândite şi autoturismele Dacia 1310 în 1995 şi Skoda în anul 1978 (înstrăinat de pârât ulterior decesului defunctei), valorile acestor bunuri fiind stabilite prin expertiză de specialitate autovehicule. Prima instanţă nu a reţinut ca făcând parte din masa succesorală şi cele 2000 volume beletristică invocate de reclamantă, apreciind că nu s-a dovedit existenţa acestora în patrimoniul defunctei la data deschiderii succesiunii.
Valoarea imobilului a fost stabilită prin expertiză, iar potrivit art. 728 C. civ., s-a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor, aplicându-se criteriile de atribuire prevăzute la art. 6739 C. proc. civ., reţinându-se acordul pentru atribuirea apartamentului în natură către pârât, acesta având şi o cotă majoritară din dreptul de proprietate asupra bunului, locuindu-1 şi aducându-i îmbunătăţiri. Astfel, imobilul a fost atribuit pârâtului ca şi cele două autoturisme, tot pe motivul cotei majoritare a pârâtului, dar şi ţinând seama că autoturismul Skoda a fost înstrăinat de pârât, iar autoturismul Dacia 1310a fost folosit din 1995 şi până în
prezent numai de pârât. In privinţa celor 957 acţiuni, instanţa le-a atribuit părţilor conform cotelor lor succesorale şi, pentru egalizarea loturilor, în raport de prevederile art. 742 C. civ., art. 67310 alin. (4)
C. proc. civ., l-a obligat pc pârât la plata sultelor cătrc celelalte două coindivizare, stabilind şi termenul de plată, respectiv două luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
împotriva acestei hotărâri au excrcitat calca de atac a apelului atât reclamanta, cât şi pârâtul P.V. Prin apelul său, formulat la data de 19 iulie 2007, reclamanta a solicitat modificarea sentinţei în sensul introducerii în masa de împărţit şi a volumelor de beletristică, respectiv a cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra acestor bunuri (care au
fost dobândite în timpul căsătoriei defunctei cu pârâtul). In motivarea apelului, reclamanta a arătat că în mod greşit prima instanţă a respins cererea de includere în masa partajabilă a celor 2000 de volume de beletristică, reprezentând cota de Vi din dreptul de proprietate asupra acestora. Pârâtul a fost de acord să i se atribuie reclamantei cărţile din colecţia „Biblioteca pentru toţi”. De asemenea, reclamanta a solicitat proba cu martori pentru a stabili numărul şi provenienţa cărţilor, iar prima instanţă a respins proba pc considerentul că nu ar fi necesară cauzei, deşi era necesară şi ar fi trebuit să o administreze pentru aflarea numărului cărţilor şi a regimului juridic al acestora. A mai susţinut apelanta-reclamantă că este greşită stabilirea de cătrc instanţă a unui termen de două luni pentru plata sultei. Aplicarca dispoziţiilor art. 67310 pct. 4 C. proc. civ. s-a făcut în aşa fel încât pârâtul, în cazul în care nu ar achita sultele în termenul stabilit, nu ar suferi nicio sancţiune. Instanţa ar fi trebuit să stabilească şi sancţiunea în cazul în carc pârâtul nu achită sulta. Sentinţa o dezavantajează şi prin prisma faptului că nu poate executa hotărârea la data rămânerii ei definitive, ci doar la data la care devine irevocabilă. Solicită să se stabilească o sancţiune pentru cazul în carc plata sultei nu va avea loc în termenul stabilit.
Prin apelul formulat de către pârâtul P.V. s-a susţinut în esenţă că sentinţa este părtinitoare întrucât, încă din preambulul ei, se afirmă că dezbaterile şi susţinerile părţilor au avut loc în data de 11 iunie 2006, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, lucru neadevărat întrucât niciunul dintre pârâţi nu a fost prezent şi nu a putut dezbate sau susţine nimic. Mai mult decât atât, deşi a solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare, această cerere i-a fost respinsă ca neîntemeiată. A mai susţinut apelantul-pârât că sentinţa face referire la probele admise părţilor, fără însă să arate că pârâtului i-a fost încuviinţată proba cu interogatoriul reclamantei, însă aceasta nu a fost citată cu menţiunea de a se prezenta la interogatoriu. Este adevărat că apărătorul său a renunţat la administrarea probei, însă fără a-1 consulta şi la o dată la care raportul de reprezentare încetase.
Motivul încctării raportului de reprezentare a fost tocmai faptul că avocatul nu a fost de acord cu conţinutul interogatoriului propus de pârât, aşa încât pârâtul i-a pus în vedere să nu se mai prezinte şi să nu-1 mai reprezinte în cauză şi, cu toate acestea, avocatul s-a prezentat împotriva voinţei pârâtului, renunţând la administrarea probei. Atitudinea părtinitoare a instanţei rezultă - în susţinerea apelantului -şi din împrejurarea că, ulterior, pârâtul i-a adus la cunoştinţă că avocatul nu îl mai reprezenta la data la care a renunţat la administrarea probei şi a insistat la administrarea probei cu interogatoriul reclamantei, dar cererea i-a fost respinsă. O altă critică a fost în sensul că prima instanţă a respins obiecţiunile formulate de pârât la expertiza de evaluare a autoturismelor, apreciindu-le ca neîntemeiate, în pofida evidenţei că un autoturism cu o vechime de 29 de ani (Skoda) şi care nu mai există nu poate fi valorificat şi nu i se poate stabili o valoare cu numai 200 lei mai mică decât a celuilalt autoturism (Dacia 1310), achiziţionat 17 ani mai târziu. De altfel, pârâtul nu a primit rapoartele de expertiză tehnică depuse la dosar şi, deşi a solicitat înmânarea unui exemplar, cererea i-a fost refuzată de instanţă.
Prin decizia civilă nr. 287 din 25 februarie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, au fost respinse ambele apeluri.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că:
In ceea ce priveşte neincluderea în masa partajabilă a celor 2000 volume beletristică, respectiva cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra lor, s-a apreciat că, nici prin probatoriul administrat în apel, reclamanta nu a reuşit să dovedească cu certitudine existenţa unui anumit număr de volume de beletristică în patrimoniul comun al defunctei şi soţului supravieţuitor-apelant pârât în cauză, respectiv componenţa acestui patrimoniu. Trebuie ţinut seama, în primul rând, că părţile au dezbătut succesiunea defunctei P.E. în faţa notarului public. La data dezbaterii acestei succesiuni, în 1999, pretinsele volume de beletristică nu au fost consemnate ca făcând parte din patrimoniul defunctei, deşi toţi succesorii, deci inclusiv reclamanta, în calitate de fiică a defunctei, şi apelantul-pârât cunoşteau prea bine pretinsa existenţă a acestor bunuri în masa partajabilă. Neincluderea în masă confirmă poziţia apelantului-pârât, arătată încă de la judecarea pricinii în fond, în sensul că aceste cărţi nu au existat în numărul indicat de reclamantă, vechimea lor era considerabilă sau au existat alte cauze pentru care părţile au apreciat că aceste bunuri sunt lipsite de valoare patrimonială şi, prin urmare, nu mai este necesară menţio
narea lor ca făcând parte din patrimoniul defunctei. Prin probatoriul cu martori administrat în apel apelanta a dovedit că, în timpul vieţii defunctei (respectiv a convieţuirii cu apelantul-pârât) a fost dobândit un număr de cărţi, care nu a putut fi stabilit cu certitudine, fară însă să fie lămurit dacă şi câte dintre ele mai existau în patrimoniul comun la data decesului, precum şi câte dintre ele aveau, în continuare, o valoare patrimonială. Apelantul-pârât a recunoscut că un număr mic de volume din colecţia „Biblioteca pentru toţi” s-ar găsi încă în domiciliul său, însă a contestat vehement numărul de cărţi indicat de reclamantă şi existenţa unei valori patrimoniale a acestora. Este, de altfel, legitimă în cauză şi poziţia apelantului-pârât care a arătat că o parte din cărţile dobândite în timpul căsătoriei le-a dat altor persoane, nemaifiind interesat de păstrarea lor, în condiţiile în care părţile au dezbătut succesiunea şi au stabilit componenţa masei bunurilor de împărţit în anul 1999, deci cu 7 ani înainte ca reclamanta să pretindă completarea masei partajabile.
Cât priveşte al doilea motiv de apel prin care apelanta-reclamantă a criticat hotărârea pronunţată la fond invocând faptul că, în raport de prevederile art. 67310 alin. (4) C. proc. civ., prima instanţă nu a stabilit şi o sancţiune pentru cazul în care pârâtul nu ar achita sulta cuvenită reclamantei în termenul stabilit de instanţă, a reţinut instanţa de apel că textul de lege indicat nu prevede sancţiuni specifice pentru cazul neplăţii în termen a sultei. Dar nici susţinerea apelantei, în sensul că nicio sancţiune nu poate interveni în cazul neplăţii, nu este reală. Potrivit hotărârii judecătoreşti pronunţată la fond, apelanta-reclamantă este titulara unui drept de creanţă, supus unui termen suspensiv, iar de la data împlinirii acestuia beneficiază de toate garanţiile prevăzute de lege pentru materializarea dreptului, inclusiv posibilitatea executării silite a debitorului şi solicitarea actualizării sumei datorate, conform dispoziţiilor Cărţii V-a a Codului de procedură civilă. Alte sancţiuni, în raport de prevederile art. 67310 alin. (4) C. proc. civ., nu pot fi stabilite în cauză.
Susţinerea apelantei-reclamante, în sensul că este defavorizată de stabilirea termenului de plată de către prima instanţă, întrucât nu poate pune în executare hotărârea de la data rămânerii ei definitive, a fost înlăturată de instanţa de apel, care a reţinut că prima instanţă era în drept să acorde termenul de graţie, conform prevederile art. 67310 alin. (4) C. proc. civ. Pe de altă parte, termenul stabilit nu se dovedeşte exagerat şi nu este de natură a afecta însuşi dreptul de creanţă al apelantei-reclamante.
Cât priveşte primul motiv din apelul formulat de către pârât, s-a reţinut că prima instanţă nu era datoare să acorde pârâtului amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare (fie ea chiar dovedită), art. 156 C. proc. civ. lăsând la latitudinea instanţei acordarca unei astfel de amânări. Formularea din preambulul hotărârii referitoare la menţionarea datei dezbaterii în fond a cauzei nu cuprinde nicio susţinere nereală, întrucât face referire la cuprinsul încheierii de amânare de pronunţare în care s-a consemnat, conform realităţii, lipsa pârâţilor de la dezbateri. Lipsa părţii de la dezbateri nu împiedică însă judecarea pricinii, în condiţiile prezenţei părţi adverse.
Cât priveşte proba cu interogatoriul reclamantei, în mod corect prima instanţă a luat act de poziţia apelantului-pârât, exprimată prin apărătorul său, în sensul că se renunţă la administrarea probei, încetarea mandatului de reprezentare intervenind ulterior. Conform menţiunilor din dosarul de fond, respectiva încetare a fost adusă la cunoştinţa instanţei la data de 21 martie 2007. Pe de altă parte, apelantul-pârât avea posibilitatea, în calea de atac devolutivă a apelului să reitereze cercrea de administrare a acestei probe, dacă o considera nccesară soluţionării pricinii, însă nu a înţeles să ceară administrarea acestei probe, în această etapă procesuală.
Cât priveşte stabilirea unei valori exagerate pentru autoturismul Skoda şi respingerea obiecţiunilor formulate de pârât la concluziile raportului de expertiză în specialitatea autovehicule, s-a reţinut că apelantul-pârât nu a avut solicitări concrete cu privire la acest motiv invocat şi nu a solicitat în apel ca expertul să răspundă obiecţiunilor formulate. Pe de altă parte, obiecţiunile formulate nu au criticat aşa cum ar fi trebuit, în concret, modalitatea de a stabili valoarea bunului de către expert şi au avut numai un aspect general, criticându-se numai concluzia raportului.
împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă. Prin recursul declarat de către reclamanta V.C.E.C.V., se susţine în esenţă că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Textul art. 129 alin. (5) C. proc. civ. ordonă judecătorilor să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală
în aflarea adevărului în cauză. Insă, instanţa de apel nu s-a supus acestor prevederi, nefacând nimic pentru a afla adevărul în cauză. Instanţa trebuia să stăruie în aflarea adevărului, mai ales că martorii audiaţi au indicat existenţa în patrimoniu a unui număr foarte mare de cărţi de beletristică. Instanţa trebuia să insiste să afle numărul acestor cărţi,
lucru carc era posibil fie prin insistarea cu întrebări asupra martorilor, fie audierea altor martori, fie efectuarea unei expertize (care a fost respinsă) care să stabilească numărul de cărţi existente în prezent la pârâtul-reclamant.
Instanţele nu au sesizat faptul că pârâtul deţine cărţile respective, astfel nu se poate motiva faptul că la fond, la interogatoriu, pârâtul a fost de acord să dea recurentei volumele din colecţia Biblioteca pentru toţi. Nu se poate spune că nu s-a dovedit existenţa unui număr de volume de beletristică. Instanţa nu a ţinut cont de acest lucru şi nu a ţinut cont nici de faptul că în raport de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. reclamanta avea posibilitatea să îşi micşoreze câtimea pretenţiilor cu privire la numărul de volume cerut iniţial.
Prin al doilea motiv de recurs, se susţine că decizia atacată este în contradicţie cu prevederile art. 67310 alin. (1), (2), (3) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanţa de apel a respins apelul său pe aspectul referitor la greşita aplicare a normei menţionate, dar motivarea este considerată de recurentă total nesatisfacătoare. Faptul că devine titulara unui drept de creanţă îi era cunoscut, dar fiind crcditor al acestui drept, consideră că trebuie să fie supusă unui termen suspensiv astfel încât să nu poată să execute hotărârea de la data rămânerii ei definitive şi irevocabile.
Fixarea acestui termen este - în opinia recurentei - o aplicare autonomă şi mecanică a textului art. 67310 alin. (4) C. proc. civ., ftră a
face legătura acestui text cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi articol. In condiţiile în care pârâtul a fost obligat către reclamanta-recurentă la plata sultei în termen de două luni de la rămânerea irevocabilă a sentinţei, instanţa ar fi trebuit să stabilească şi ce se întâmplă în cazul în care în termenul stabilit pârâtul nu-şi achita obligaţia.
Era necesar să se treacă şi sancţiunea pentru ca, în cazul neplăţii sultei în termen, recurenta să poată plăti ea sulta şi să obţină casa. Astfel cum a dispus instanţa, debitorul a fost avantajat, iar recurenta suferă un prejudiciu prin ignorarea de către instanţă a normelor procedurale care îi permiteau să execute imediat sentinţa, fie definitivă, fie irevocabilă, fară trecerea vreunui termen.
Analizând recursul declarat de către reclamanta-recurentă corespunzător criticilor formulate şi limitelor stabilite prin art. 304 C. proc. civ., Curtea constată următoarele:
Nu poate fi reţinută greşita aplicare în speţă a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că instanţa ar fi trebuit să dispună din oficiu administrarea oricărei probe utile şi pertinente admiterii preten
ţiilor recurentei-reclamante referitoare la existenţa în masa partajabilă a unei cote de 1/2 dintr-un număr de aproximativ 2000 de volume de beletristică, în condiţiile în care procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, iar părţile au obligaţia, stabilită prin art. 1169 C. civ., de a proba orice susţinere făcută în cadrul unui litigiu.
A se pretinde instanţei să acţioneze în modalitatea pretinsă de către recurentă, în condiţiile în care aceasta a şi beneficiat de asistenţă juridică calificată, ar însemna nu numai că s-ar nesocoti exigenţele legale menţionate, dar s-ar cere acesteia, contrar exigenţelor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, să dea dovadă de o atitudine lipsită de imparţialitate faţă de părţile litigiului, practic subordonându-se interesului procesual al recurentei-reclamante şi ignorând faptul că pârâtul nu a recunoscut existenţa ca atare a respectivelor bunuri în patrimoniul (comun lui şi soţiei decedate) existent la data deschiderii succesiunii.
In privinţa probei cu expertiză, respinsă de instanţa de apel, aceasta a apreciat în mod just că nu este utilă şi pertinentă spre a dovedi existenţa unor anumite volume/titluri în patrimoniul părinţilor săi la data la care a survenit decesul autoarei a cărei succesiune se dezbate (mama) în condiţiile în care, potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ., printr-un astfel de mijloc de probă se putea constata numai existenţa unor volume de beletristică în posesia pârâtului, eventual valoarea acestora. O astfel de constatare a unei împrejurări de fapt nu era de natură a permite, în absenţa oricăror elemente de identificare oferite de către reclamantă şi/sau a altor probe care să permită o astfel de determinare, să conducă la constatarea dreptului real pretins a fi aparţinut defunctei.
O concluzie în sensul temeiniciei pretenţiei reclamantei nu s-ar fi justificat numai în baza raportului de expertiză nici din perspectiva prezumţiei de proprietate instituite în favoarea posesorului bunului mobil, prin art. 1909 C. civ., corelativ apărării prin care pârâtul a afirmat că volumele deţinute în prezent au fost achiziţionate de el, după decesul soţiei.
In privinţa celui de-al doilea motiv de recurs, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută greşita aplicare a prevederilor art. 67310 C. proc. civ., în condiţiile în care atât reclamanta (prin cererea de chemare în judecată, dar şi prin concluziile puse la închiderea dezbaterilor), cât şi pârâţii (prin întâmpinare) au solicitat ca imobilul să fie atribuit pârâtului P.V. Nefiind vreo cerere a altui coindivizar de a-i fi atribuit bunul imobil, instanţa de fond a procedat în mod corect aplicând în mod direct
prevederile alin. (4) al art. 6731 C. proc. civ., respectiv atribuind prin hotărâre bunul către singurul copartajant care şi-a exprimat o astfel de opţiune. Aceeaşi normă permite instanţei să stabilească şi un termen de graţie pentru plata sultelor stabilite în favoarea celorlalţi copar-tajanţi, aşa încât nu poate fi reţinută o greşită aplicare a normei respective nici dintr-o atare perspectivă.
Cât priveşte sancţiunile care ar putea opera în situaţia în care debitorul respectivelor sulte nu şi-ar îndeplini obligaţia de plată la termen, acestea rezultă din dispoziţiile legale la care instanţa de apel a făcut în mod corect referire, neexistând temei legal pentru ca instanţa care a stabilit dreptul de creanţă respectiv să dispună, din oficiu, şi eventuale sancţiuni aplicabile debitorului.
Faţă de considerentele expuse şi de dispoziţiile legale menţionate, Curtea apreciază că sunt nefondate critici le aduse de către recurenta-re-clamantă deciziei civile recurate astfel că, potrivit cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins recursul astfel susţinut.
Decizia instanţei de recurs a fost pronunţată cu o opinie separată în sensul următor:
Referitor la primul motiv de recurs, se constată că, prin întâmpinare, pârâţii au confirmat existenţa „unui număr irelevant de cărţi” şi au precizat că o parte din acestea au o vechime de peste 40 de ani, iar
altele au fost achiziţionate ulterior deschiderii succesiunii. In baza art. 129 alin. (5) teza I C. proc. civ., în condiţiile în care pârâţii nu au infirmat existenţa unor cărţi dobândite de către pârât şi soţia sa până la data deschiderii succesiunii, instanţa era datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Mai mult, prin art. 129 alin. (5) teza a Il-a C. proc. civ. se instituie posibilitatea judecătorului de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Contrar acestor dispoziţii legale care instituie principiul rolului activ al instanţei, cât şi prevederilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ., prin care se prevede că dovezile se pot încuviinţa dacă instanţa socoteşte că ele pot să conducă la dezlegarea pricinii, prima instanţă a respins proba cu martori, iar instanţa de apel a respins proba cu expertiza solicitată. Instanţele au lipsit-o practic pe reclamantă de posibilitatea de a-şi dovedi susţinerile din acţiune şi aceasta în condiţiile în care parţial, pârâţii au recunoscut existenţa unui număr nedefinit de cărţi la data deschiderii succesiunii.
Or, dreptul la acces în instanţă include, pe lângă dreptul de a te adresa justiţiei pentru recunoaşterea unui drept subiectiv sau conservarea acestuia, şi posibilitatea de a administra dovezile necesare în susţinerea intereselor titularului de drept şi stabilirea conţinutului juridic al raportului de drept dedus judecăţii. Cum prin respingerea probelor solicitate instanţele au lipsit-o pe reclamantă de dreptul de a proba susţinerile sale privind completarea masei succesorale cu cărţile dobândite de defuncta sa mamă în timpul căsătoriei cu pârâtul, se consideră că au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
In ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, se reţine că prin acţiune, reclamanta a solicitat ca, în baza prevederilor art. 67310 C. proc. civ., să i se atribuie în natură pârâtului P.V. apartamentul din litigiu şi să se stabilească un termen în care acesta să fie obligat a depune sumele ce reprezintă cotele-părţi pentru ea şi pârâta G.A.E. Pârâtul a fost de acord să i se atribuie lui acest lucru. Este evident că interesul reclamantei a fost acela ca, în urma stabilirii în concret a întinderii drepturilor succesorale, să beneficieze cât mai rapid, respectiv chiar înainte de finalizarea procesului, de sulta ce i se cuvenea.
O astfel de procedură este într-adevăr reglementată prin prevederile art. 67310 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. Aceste prevederi legale reglementează posibilitatea atribuirii provizorii a bunului indiviz şi stabilirea unui termen de plată a sultelor. Conform art. 67310 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care coproprietarul nu depune în termen sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa va putea atribui bunul
altui coproprietar. In loc să aplice aceste dispoziţii legale ce-i permiteau reclamantei să-şi recupereze creanţa chiar în cursul procesului, prima instanţă, fară a pune în discuţia contradictorie a părţilor, a făcut aplicarea art. 67310 alin. (4) C. proc. civ., prin care se prevede că la cererea unuia dintre coproprietari „instanţa, ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea să-i atribuie bunul direct prin hotărâre asupra fondului procesului, stabilind, totodată, sumele ce se cuvin celorlalţi coproprietari şi termenul în care este obligat să le plătească”. Astfel, s-a ajuns la situaţia ca o hotărâre judecătorească definitivă să nu poată fi pusă în executare decât în termen de două luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Prin urmare, fară a exista motive temeinice, contrar intereselor reclamantei, protejată prin prevederile art. 67310 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., în lipsa dezbaterilor privind aplicarea art. 67310 alin. (4) C. proc. civ., prima instanţă a nesocotit nu numai cererca reclamantei,
ci şi caracterul executoriu al hotărârilor definitive, operând practic o
suspendare provizorie a executării acesteia. In acest mod, o dispoziţie de favoare dată prin lege în favoarea creditorului a fost interpretată şi aplicată în defavoarea acestuia.
Pe de altă parte, dreptul la acces în justiţie include şi punerea de îndată în executare a hotărârilor judecătoreşti. Nicio instanţă nu poate îngrădi exercitarea acestui drept de către creditor decât în cazuri bine justificate şi în prezenţa unei cereri formulate în mod expres în acest
sens. In consecinţă, întrucât hotărârile au fost pronunţate cu încălcarea liberului acces la justiţie şi a principiilor contradictorialităţii şi rolului activ în instanţei, sunt nule în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Cum nulitatea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului cauzei, se impunea admiterea recursului reclamantei, casarea deciziei, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejude-care primei instanţe.
| ← Partajul voluntar al bunurilor succesiunii realizat în fapt,... | Insă, din probele administrate în cauză se reţine că... → |
|---|
