Tăgada paternităţii. Prescripţie
| Comentarii |
|
Nu poate fi reţinut, ca moment al începerii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune în tăgada paternităţii pentru prezumtivul tată, momentul aflării „infidelităţii soţiei”, textul legal aplicabil (art. 55 C. fam.) stabilind foarte clar în acest sens că, pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului.
Jud. Bistriţa, s. civ., sent. civ. nr. 6760 din 22 iunie 2012
Prin cererea înregistrată, reclamantul M.C. a solicitat să se constate că este cu neputinţă să fie tatăl pârâtei minore M.C.A., născută de pârâta M.L. la data de 23.06.1996; să se dispună rectificarea actului de naştere al minorei în sensul radierii numelui şi prenumelui reclamantului de la rubrica privind identitatea tatălui copilului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine că reclamantul este căsătorit cu pârâta din 22.12.1992. In perioada căsătoriei dintre cei doi, s-a născut minora M.C.A. la data de 23.06.1996.
Având în vedere temeiurile de drept invocate în acţiunea formulată de reclamant şi faţă de recentele modificări legislative, instanţa va stabili mai întâi care este legea aplicabilă în cauză. Astfel, prin art. 230 lit. m) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 - Noul Cod Civil, a fost abrogată Legea nr. 4/1947 privind Codul familiei, începând cu data de 1.10.2011. Art. 47 din acelaşi act normativ prevede că stabilirea filiaţiei sau orice altă acţiune privitoare la filiaţie este supusă dispoziţiilor noului cod civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare. Potrivit art. 220 din Legea nr. 71/2011, Legea nr. 287/2009 privind Codul civil a intrat în vigoare la data de 1.10.2011, minora s-a născut la data de 23.06.1996, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, astfel încât acţiunea privind filiaţia acesteia este cârmuită de prevederile Legii nr. 4/1953 privind Codul familiei (în prezent abrogat).
Astfel, conform art. 53 C. fam., „copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”. Prin acest articol a fost instituită, în Codul familiei, prezumţia legală de paternitate, prezumţie ce poate fi însă răsturnată, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului, prin acţiunea în tăgăduirea paternităţii, acţiune care trebuie să fie exercitată în condiţiile legii. Una dintre condiţiile de admisibilitate a acţiunii în tăgăduirea paternităţii este ca ea să fi fost exercitată în termenul de prescripţie.
Conform art. 137 CPC, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Faţă de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa reţine că, potrivit art. 55 C. fam., aplicabil în cauză, conform art. 47 din Legea nr. 71/2011, „acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului”. Astfel, pentru reclamant, care este soţul mamei, termenul de prescripţie a acţiunii în tăgada paternităţii curge de la data la care acesta a luat cunoştinţă despre naşterea minorei. Or, reclamantul, aşa cum a arătat în acţiunea introductivă, a luat cunoştinţă de naşterea minorei la data de 23.06.1996, când a „fost anunţat” de către soţia sa că „a născut o fetiţă”. Mai mult decât atât, reclamantul s-a întors la domiciliul conjugal din ianuarie 2003 şi a convieţuit cu soţia sa, cunoscând deci faptul naşterii minorei căreia i-a prestat întreţinere în toată perioada aceasta. Nicidecum nu poate fi reţinut, ca moment al începerii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune pentru prezumtivul tată, momentul aflării „infidelităţii soţiei”, aşa cu se susţine în acţiune, textul legal fiind foarte clar în acest sens şi nu lasă loc la interpretări.
Prescripţia este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil, care a lăsat să treacă o perioadă de timp considerată prea mare în lumina legii, fară să îşi realizeze dreptul, astfel că acest drept, din cauza intervenirii prescripţiei, nu mai poate să fie
realizat cu ajutorul forţei de constrângere a statului. In concluzie, având în vedere faptul că reclamantul a cunoscut faptul naşterii minorei încă de la data de 23.06.1996, termenul de prescripţie a dreptului de a exercita acţiunea în tăgada paternităţii s-a împlinit faţă de acesta la data de 23.06.1999, fiind admisă ca întemeiată excepţia invocată din oficiu de instanţă şi, pe cale de consecinţă, fiind respinsă acţiunea reclamantului.
Notă. Conform art. 430 alin. (1) NCC, acţiunea în tăgada paternităţii promovată de soţul mamei se introduce în termen de 3 ani, care curge fie de la data la care soţul a cunoscut că este prezumat ca tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, la care a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii. în ipoteza soţului pus sub interdicţie judecătorească, prescripţia curge de la data ridicării interdicţiei, dacă acţiunea nu s-a promovat de tutore, întrucât pe perioada în care soţul este pus sub interdicţie termenul de prescripţie de 3 ani nu curge.
Alin. (2) al art. 430 NCC reglementează dreptul soţului de a promova acţiunea în tăgada paternităţii după ridicarea interdicţiei judecătoreşti, numai dacă o asemenea acţiune nu s-a promovat de tutorele său în
perioada în care soţul se afla sub interdicţie judecătorească. Dimpotrivă, atunci când tutorele celui pus sub interdicţie a promovat în numele acestuia din urmă o acţiune în tăgada paternităţii, o nouă acţiune, având acelaşi obiect, nu mai poate fi promovată de soţ după ridicarea interdicţiei. Dacă soţul a murit înainte de împlinirea termenului de 3 ani menţionat, fără a porni acţiunea, aceasta poate fi introdusă de către moştenitori în termen de un an de la data decesului. per a contrario, moştenitorii soţului mamei nu pot promova acţiunea în cazul în care soţul mamei decedează după expirarea termenului de 3 ani prevăzut de lege pentru promovarea acţiunii în tăgada paternităţii, fără ca în acest interval de timp să fi introdus acţiunea, întrucât moştenitorii preiau drepturile şi obligaţiile defunctului, or, la data decesului când se preiau drepturile, dreptul la acţiunea în tăgada paternităţii nu mai exista în patrimoniul defunctului, fiind deja prescris dreptul la acţiune. A se vedea, în acest sens, G.C. Frenţiu, op. cit., p. 460-461.
Instituirea unor termene de prescripţie pentru acţiunea în tăgada paternităţii poate servi, în opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului, intereselor de siguranţă juridică şi intereselor copilului şi, de aceea, limitările aduse dreptului tatălui prezumtiv de acces la o instanţă nu sunt, ca atare, incompatibile cu dispoziţiile Convenţiei europene (C.E.D.O., Rasmussen c. Danemarcei, 28 noiembrie 1984; Mizzic. Maltei, 12 ianuarie 2006).
Jurisprudenţă C.E.D.O. 1. Potrivit legislaţiei daneze, soţia poate să conteste în orice moment paternitatea, în timp ce acţiunea soţului este limitată în timp. Instanţa de contencios european a stabilit că art. 14 din Convenţia europeană nu este valabil decât în legătură cu drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie. Or, o acţiune în contestarea paternităţii îmbracă, prin natura sa, un „caracter civil”, căci ea priveşte dreptul familiei şi vizează, fără nicio îndoială, viaţa privată a petiţionarului, deci art. 6 şi art. 8 din Convenţie sunt aplicabile. în instituirea unei diferenţe de tratament, statele se bucură de o marjă de apreciere care variază în funcţie de circumstanţe, domenii şi contexte; prezenţa sau absenţa unui numitor comun al sistemelor juridice ale statelor contractante poate fi pertinentă în această privinţă. Or, pentru acest gen de probleme nu există un numitor comun. Autorităţile naţionale erau îndreptăţite să gândească în acea perioadă că instituirea unor termene pentru introducerea acţiunii în contestare doar pentru soţ se justifică pe ţeluri legitime, adică garantarea securităţii juridice şi protejarea intereselor copilului, care, de regulă, se unesc cu cele ale mamei. De altfel, autorităţile nu au încălcat principiul proporţionalităţii. Curtea a concluzionat că diferenţa de tratament nu este discriminatorie în sensul art. 14 şi nu a existat nicio violare a acestui articol combinat cu art. 6 şi art. 8 (C.E.D.O., Rasmussen c. Danemarcei, 28 noiembrie 1984)
| ← Tăgada paternităţii. începutul termenului de prescripţie | Acţiunea în tăgada paternităţii promovată după intrarea... → |
|---|
