Titluri de stat la purtător emise în 1941. Valorificare. Prescripţia dreptului de a cere executarea
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1875 Legea nr. 142/1947, art. 1, art. 3 Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 3, art. 13 lit. a)
Legea nr. 142/1947 privind amortizarea datoriei publice interne, publicată în M. Of. nr. 98 din 1 mai 1947, a stipulat la art. 1 că
titlurile rentelor datoriei publice interne consolidate a statului, amortizabile şi neieşite la sorţi până la data prezentei legi, se declară amortizate pe data de 1 mai 1947, fiind enumerate şi împrumuturile de tip „Renta unificat 4 1/2/% - 1941” şi „împrumutul Reîntregirii din 1941”. De asemenea, la art. 3 din acelaşi act normativ se dispune că „sumele corespunzătoare titlurilor neîncasate până la 1 iulie 1947 vor fi vărsate la dispoziţia deţinătorilor acele titluri într-un fond special la casa de depuneri, de unde vor putea fi ridicate înlăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 143 din Legea contabilităţii publice, contra prezentării titlurilor, cu îndeplinirea formalităţilor legale. Statul este legal eliberat prin efectul depunerii sumelor la Casa de depuneri”.
Numai dreptul de a ridica sumele de bani este condiţionat de asigurarea sumelor necesare pentru alimentarea contului prevăzut de lege, iar nu şi dreptul de a sancţiona atitudinea culpabilă a împrumutatului prin formularea unei cereri de chemare în judecată. Dreptul de a pretinde alimentarea contului, deci executarea obligaţiei, rămâne însă ţinut de respectarea termenului de prescripţie, astfel că în situaţia reţinerii împlinirii acestui termen, neîmplinirea celui legat direct de executarea de bunăvoie rămâne fără efect.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 1430/R din 2 octombrie 2007, nepublicată
Prin cercrca înregistrată la data de 15 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti sub nr. 436/302/2007, reclamantul J.I. a chemat în judecată pe pârâţii Statul român, prin Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea Statului român la plata sumei de 70.000 lei, actualizaţi cu rata inflaţiei pe perioada 1941 şi până la pronunţarea hotărârii cu titlu de capital, reprezentând contravaloarea a două titluri de stat la purtător emise de regatul României în anul 1941 sub nr. 002987, 007959, sub denumirea „Renta Unificată 4 1/2/% - 1941 Ainortibilă”, actualizată cu dobânda legală de la pronunţarea hotărârii şi până la plata efectivă, obligarea la plata suinei ce reprezintă dobânzi aferente titlurilor cumpărate prin titlurile de stat arătate mai sus, actualizată cu rata inflaţiei începând cu 10 octombrie 1943 inclusiv până la data de 1 aprilie 1971 pentru titlul de stat nr. 002987 şi începând cu data de 1 aprilie 1947, inclusiv până la data de 1 aprilie 1971 pentru titlul de stat nr. 007959 şi până la data pronunţării hotărârii, actualizată cu dobânda legală de la pronunţarea hotărârii şi până la plata efectivă.
La data de 20 martie 2007, reclamantul şi-a completat cererea, în sensul că a solicitat obligarea Statului român la plata sumei de 1.000 Ici, actualizaţi cu rata inflaţiei pe perioada 15 decembrie 1942 şi până la pronunţarea hotărârii, cu titlu de capital, reprezentând contravaloarea unei obligaţiuni la purtător nr. 968247, emisă în anul 1941 sub
denumirea „împrumutul reîntregirii din 1941”, actualizată cu dobânda legală de la pronunţarea hotărârii şi până la plata efectivă şi obligarea Statului român la plata sumei ce reprezintă dobânzi aferente obligaţiunii.
De asemenea, printr-o altă cerere depusă la aceeaşi dată a solicitat obligarea Statului român la plata sumei de 36.000 lei, actualizaţi cu rata inflaţiei pe perioada 1941 şi până la pronunţarea hotărârii, cu titlu de capital, reprezentând contravaloarea a două titluri de stat la purtător nr. 1560121-1560122 şi nr. 0926437-0926440 emise de Regatul Româ-
niei în anul 1941 sub denumirea „împrumutul reîntregirii din 1941”, actualizată cu dobânda legală de la pronunţarea hotărârii şi până la plata efectivă şi obligarea Statului român la plata sumei ce reprezintă dobânzi aferente obligaţiunilor cumpărate prin aceste titluri de stat.
La 20 martie 2007 reclamantul a depus şi trei cereri precizatoare prin carc a actualizat valoarea leului la data introducerii acţiunii, folosind echivalentul grame aur pe leu.
Prin sentinţa civilă nr. 2644 din 20 aprilie 2007, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a pârâtei Banca Naţională a României, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis excepţia prescripţiei invocată de pârâtul Statul român, prin M.F.P., a anulat acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B.N.R., pentru lipsa calităţii de reprezentant al statului şi a respins acţiunea formulată de reclamantul J.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin M.F.P., ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie de fond, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 raportat la art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge într-un termen de prescripţie extinctivă de 3 ani. Astfel, deşi reclamantul face vorbire despre dreptul său de proprietate asupra sumelor de bani, în realitate dreptul acestuia este unul de creanţă, întrucât are ca obiect o sumă de bani, în timp ce revendicarea ar fi vizat, în această situaţie, titlurile la purtător în materialitatea acestora, titlurile găsindu-se însă la reclamant. Aşadar, urmează a se
analiza regulile privitoare la prescripţia extinctivă în raport de prevederile Decretului nr. 167/1958, ca reguli de drept comun în această materie.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Decrctul nr. 167/1958, în materia raporturilor juridice de creanţă termenul prescripţiei este de 3 ani, iar potrivit art. 7 alin. (3), dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul. De asemenea, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 12 din acelaşi decret, în conformitate cu care, în cazul când un debitor este obligat la presta-ţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită.
Cu privire la începutul curgerii acestui termen, instanţa a reţinut că Legea nr. 142 privind amortizarea datoriei publice interne, publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 1 mai 1947 a stipulat la art. 1 că titlurile rentelor datoriei publice interne consolidate a statului, amortizabile şi neieşite la sorţi până la data prezentei legi, se declară amortizate pe data de 1 mai 1947, fiind enumerate şi împrumuturile de tip „Renta unificat 4 1/2/% - 1941” şi „împrumutul Reîntregirii din 1941”. De asemenea, la art. 3 din acelaşi act normativ se dispune, „sumele corespunzătoare titlurilor neîncasatc până la 1 iulie 1947 vor fi vărsate la dispoziţia deţinătorilor acele titluri într-un fond special la casa de depuneri, de unde vor putea fi ridicate înlăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 143 din Legea contabilităţii publice, contra prezentării titlurilor, cu îndeplinirea formalităţilor legale. Statul este legal eliberat prin efectul depunerii sumelor la Casa de depuneri”.
Instanţa a apreciat însă că începând cu instaurarea regimului comunist în România, reclamantul, împotriva căruia a început să curgă prescripţia, a fost împiedicat, din acest motiv, să facă acte de întrerupere a cursului prescripţiei, în sensul de a solicita valorificarea dreptului său de creanţă, inclusiv prin formularea unei acţiuni în justiţie. O astfel de împiedicare reprezintă un caz de forţă majoră, de notorietate fiind efectele instaurării acestui regim asupra raporturilor juridice dintre stat şi persoanele fizice sau juridice. Devin astfel incidente în cauză prevederile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei fiind suspendat, începând a-şi relua cursul odată cu
1 ianuarie 1990 când reclamantul avea posibilitatea legală efectivă de recuperare a acestor sume de bani.
La data de 18 iunie 2007 reclamantul J.I. a declarat recurs, carc a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, la
25 iunie 2007. In motivare, acesta a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal şi este dată cu încălcarea şi aplicarca greşită a legii, pentru că titlurile la purtător ce fac obiectul litigiului sunt bunuri mobile nccorporale iar înscrisurile, în materialitatea lor, sunt dovada dreptului şi nu însuşi dreptul de proprietate asupra preţului de cumpărare şi a drepturilor corelative ce decurg din contractul de adeziune de împrumut public. Conform regulilor contractuale, rezultate din informarea cumpărătorului tipărite pe titlul de stat, „titlurile se primesc spre lombardare de către Banca Naţională a României, Cassa de Depuneri şi Cassa Naţională de Economie şi Cecuri Poştale".
In ce priveşte prescripţia extinctivă, instanţa de fond nu a observat sau nu a înlăturat motivat termenele speciale de prescripţie din legea de lansare a împrumutului public în vigoare la data când au fost cumpărate titlurile de stat, conform cărora „cupoanele ajunse la scadenţă şi neprezentate la plată în termen de 5 ani de la scadenţă se prescriu, iar titlurile eşite la sorţi şi neprezentate la plată în termen de 10 ani de la scadenţă se prescriu”. Aşa fiind, prin însuşi contractul de împrumut public părţile contractante au stabilit termene de prescripţie convenţionale speciale care derogă de la dreptul comun şi care sunt obligatorii atât pentru purtătorul titlului, cât şi pentru debitorul obligaţiei de a plăti toate drepturile ce-i revin titularului, având în vedere dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ. „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
Aceasta chiar dacă prin Legea nr. 142 din 1 mai 1947 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 98 din 1 mai 1947, titlurile de stat au fost declarate amortizate pe data de 1 mai 1947 (art. 1), deoarece pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a prevedea sumele necesare pentru plata datoriei publice pe exerciţiul 1947-1948 (art. 2) şi nu a pus prin Ministerul Finanţelor sumele necesare reprezentând valoarea integrală a titlurilor la dispoziţia deţinătorilor titlurilor sumele corespunzătoare titlurilor neîncasate până la 1 iulie 1947 într-un fond special la Casa de depuneri de unde puteau fi ridicate înlăuntrul şi cu îndeplinirea formalităţilor legale [art. 3 alin. (2)] pentru ca statul să fie legal eliberat prin efectul depunerii sumelor la Casa de depuneri [art. 3 alin. (3) ibidem].
Prin Decretul nr. 124 din 6 iulie 1948, fondul special, cu toate că nu a fost constituit, este deblocat şi s-a stabilit termen de plată de un an de la data decretului, cu condiţia plăţii în plafoanele stabilite de Legea nr. 287 din 16 august 1947 privind reforma monetară, fară a se prevedea din nou sumele necesare în exerciţiul bugetar.
Chiar dacă statul comunist prevedea sumele în exerciţiul bugetar, fiind de notorietate măsurile respective inumane practicate în toată perioada comunistă împotriva tuturor carc aveau avere, este ilogic ca într-un stat democratic şi de drept, cel puţin la nivel declarativ, să i se impute că nu a prezentat titlul la plată pentru a fi categorisit exploatator la ani grei de temniţă. Aşa fiind, dreptul material la acţiune urmează regulile prescripţiei convenţionale speciale de 5 ani pentru dobânzi şi de 10 ani pentru capital, socotiţi de la chemarea la plată efectivă, neîngrădită şi ferită de orice risc pentru titular.
Stabilirea datei de 1 ianuarie 1990 ca dată la care interesele acesteia puteau fi valorificate şi ca dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani stabilit de art. 3 raportat la art. 1 din Decretul nr. 167/1958 este ilegală, având în vedere inaplicabilitatea acestui act normativ raportului juridic dedus judecăţii în temeiul principiului retroactivităţii legii civile, art. 1 C. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, la data de 1 ianuarie 1990 nu au încetat constrângerile legale anterioare.
In situaţia în care s-ar aprecia că termenele convenţionale, speciale, de prescripţie stabilite în clauzele împrumutului public şi-au pierdut eficacitatca, se apreciază că acţiunea este supusă termenului de prescripţie reglementat de art. 1890 C. civ., ca normă legală ce ultraactivează şi cârmuieşte raportul de drept născut sub imperiul său, caz în care reţinerea acţionării prescripţiei extinctive de 3 ani reglementat de art. 3 din Decrctul nr. 167/1958 este nelegală.
Pe de altă parte, şi în sistemul de reglementare al Decretului nr. 167/1958, termenele de prescripţie prevăzute de acest act normativ nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate -art. 21 -, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (2) din acelaşi act normativ, când eliberarea sumelor consemnate sau depuse la instituţiile de bancă, credit şi economie, pe seama statului, este condiţionată de un act al unui organ de stat, acele sume vor fi restituite celor în drept la prezentarea actului respectiv, dreptul la acţiune în acest din urmă caz se prescrie în termen de 1 an de la data când se poate cere restituirea pe baza actului organului de stat.
In al doilea rând, instanţa de fond a stabilit că B.N.R. nu are calitatea de reprezentant al pârâtului pentru că raportul juridic dedus judecăţii nu facc obiectul O.U.G. nr. 190/2000, că în speţă au aplicabilitate dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora Statul român este reprezentat în instanţă de Ministerul Finanţelor Publice, situaţie în carc hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei
altei instanţe. Or, stabilind că în speţă nu acţionează normele speciale ale O.U.G. nr. 190/2000, care stabilesc competenţa materială şi teritorială a judecătoriei de la domiciliul reclamantului, instanţa avea obligaţia legală să îşi decline competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi să nu soluţioneze nicio excepţie ridicată de părţi sau de instanţa din oficiu. în această situaţie, hotărârea pronunţată este lovită de nulitate absolută, ca act procedural, necompetcnţa Judecătoriei sectorului 5 fiind de ordine publică, părţile neputând-o înlătura, art. 159 alin. (1) pct. 3 raportat la art. 105 alin. (1) C. proc. civ., impunându-se casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti pentru competentă soluţionare.
In ce priveşte al treilea motiv de recurs, instanţa de fond a lăsat nesoluţionată cererea acestora privitoare la plata sumei de 1000 lei, astfel cum a fost precizată, corespunzătoare titlului de stat „împrumutul reîntregirii din 1941" nr. 968247, în dosar conexându-se trei cereri.
Pe fond, fiind în prezenţa unei confiscări de facto, abuzive, dispoziţiile Decretului nr. 124/1948, ale Legii nr. 287/1947, prin care aceasta a avut loc, sunt neconstituţionale în raport cu dispoziţiile art. 15 şi 17 din Constituţia din 1923 repusă în vigoare prin Decretul regal nr. 1849 din 31 august 1944 şi ale art. 8 alin. (1) şi (2), art. 10 din Constituţia din anul 1948, excepţie ce se înţelege a o invoca în speţa dedusă judecăţii.
La data de 31 august 2007 pârâta Banca Naţională a României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. In motivare, a arătat că în anul 1947, legiuitorul a emis Legea nr. 142 din 1 mai 1947, prin care a chemat la plată toate titlurile emise anterior de stat, stabilind un termen în care deţinătorii să-şi exercite drepturile lor. Este adevărat că prin Legea nr. 287 din 16 august 1947 privind reforma monetară, fondurile speciale constituite prin Legea nr. 142/1947 de către Ministerul Finanţelor la Cassa de Depuneri pe seama şi la dispoziţia deţinătorilor de titluri de rente interne amortizate până pe data de 1 mai 1947 şi neîncasate până la 1 iulie 1947 au fost blocate, dar prin Decretul nr. 124 din 7 iulie 1948, acestea au fost deblocate şi titularilor lor li s-a acordat încă un an să se prezinte la ghişeele plătitoare, pentru încasarea drepturilor lor. Titlurile care nu s-au prezentat în acest nou termen acordat se prescriau, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 124/1948. Scopul blocării fondurilor speciale prevăzute în Legea nr. 142/1947 era acela de a se recalcula valoarea de plată a titlurilor în Ici stabilizaţi. Prin urmare, dreptul de a cere plata crcanţelor născute din titlurile deţinute s-a prescris la 7 iulie 1949.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Tribunalul reţine următoarele:
Sub un prim aspect, se reţine că recurentul reclamant a invocat drepturi născute din titluri de valoare emise în baza a două categorii de acte normative. Astfel, în cererea de chemare în judecată, acesta s-a referit la două titluri de valoare, nr. 002987 şi 007959, nedepuse la dosar, care ar fi fost emise în baza Decretului-lege nr. 889 din 1 aprilie 1941 relativ la unificarea în rentă 4% a rentelor interne amortibile, emise de Statul român până în anul 1920 inclusiv, a rentelor externe emise de Statul român, naţionalizate prin ştampilare pentru plata numai în lei, în România, precum şi a rentelor externe emise de Statul român, deţinute de instituţiunile de Stat depinzând de Ministerul Finanţelor - prin care s-a prevăzut că rentele emise în baza unor decrete lege enumerate s-au unificat într-o rentă internă de tip 4%, amortibilă în 40 de ani, emisă de Ministerul Finanţelor sau în baza Decretului-lege nr. 890 din 1 aprilie 1941 relativ la unificarea în rentă 4 1/2 % a rentelor, emise de Cassa Autonomă a Monopolurilor Regatului României, naţionalizate prin ştampilare pentru plata numai în lei, în România, precum şi celor deţinute de instituţiunile de Stat depinzând de Ministerul Finanţelor - prin care s-a prevăzut că rentele emise în baza altor decrete lege enumerate expres s-au unificat într-o rentă internă de tip 4 1/2 %, amortibilă în 40 de ani. Practic, în baza art. 4 din cele două acte normative, vechile titluri emise anterior au fost înlocuite cu titluri din împrumutul de unificare.
Prin cele două cereri modificatoare, recurentul reclamant a invocat o obligaţiune emisă în temeiul Decretului-lege nr. 2200/1941, nr. 968247 şi două titluri de valoare emise în temeiul aceluiaşi act normativ, nr. 1560121-1560122 şi nr. 0926437-0926440, toate trei fiind ataşate la dosar. Potrivit decretului-lege menţionat, pentru acoperirea parţială a cheltuielilor cerute de acţiunea pentru reîntregirea Ţării, se autoriză Ministerul Finanţelor să emită un împrumut public, în condiţiunile arătate în prospectul de emisiune anexat. De asemenea, s-a prevăzut că Ministerul Finanţelor este autorizat să aprobe toate cheltuielile necesare lansării şi emisiunii împrumutului care se vor acoperi din produsul acestuia.
Pe cale de consecinţă, se reţine natura raporturilor juridice intervenite în temeiul acestor acte normative ca fiind contracte de împrumut, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile generale ale art. 1576-1579 C. civ., precum şi, în măsura în care cuprind norme derogatorii, cele
specialc incluse în cuprinsul decretclor-legc menţionate. Totodată, se constată că prin lege s-a stabilit una din părţile contractante, respectiv împrumutatul, ca fiind Ministerul Finanţelor.
Potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanţa competentă. Calitatea procesuală activă presupune deci existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care pretinde că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii. Aplicând această regulă de drept în cazul acţiunilor personale izvorâte din contract, calitatea procesuală aparţine în asemenea situaţii părţilor respectivului contract.
Este adevărat că prin art. 9 din Decretele-lege nr. 889 şi nr. 890/1941 s-a prevăzut că titlurile împrumutului de unificare vor fi lombardabile, între alţii, la Banca Naţională a României. Dat fiind că, potrivit definiţiei date în literatura de specialitate economică, operaţiunile de lombardare reprezintă operaţiuni de împrumut pe garanţii de efecte publice: operaţiuni şi bonuri de tezaur, operaţiuni prin care banca de depozit obţine de la banca de emisie resurse pe termen scurt, valori ficându-şi astfel deţinerile de hârtii de valoare, rezultă că în sarcina acestei pârâte s-a născut, în temeiul legii, o altă obligaţie decât aceea de restituire a sumei de bani cu care reclamantul a împrumutat statul, astfel că acţiunea formulată în contradictoriu cu acesta având un asemenea obiect este greşit îndreptată.
Nici Legea nr. 284/1947 nu a operat o transmitere a calităţii procesuale pasive derivate din existenţa contractului de împrumut, întrucât aceasta a avut un alt obiect de reglementare, şi anume ccdarca cătrc Banca Naţională a României a aurului, valutelor efectivc şi a altor mijloace de plată străine, fară a face nicio referire la banii obţinuţi de stat prin împrumuturi publice. De asemenea, dispoziţiile art. 26 din O.U.G. nr. 26/2000 se referă la restituirea obiectelor din metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre preţioase preluate abuziv, astfel că reprezentarea statului de către Banca Naţională a României, stabilită de art. 40 alin. (2) din H.G. nr. 1334/2003 în litigiile având un asemenea obiect, nu are incidenţă în cauză.
In consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, în speţă, calitatea procesuală pasivă aparţine Ministerului Finanţelor Publice, care în plus participă la proces în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al statului.
Sub cel de-al doilea aspect, se reţine că este adevărat că există situaţii în carc titularul dreptului subiectiv civil are la dispoziţie două acţiuni pentru protecţia dreptului său, şi anume: pe de o parte, o acţiune
bazată pc un contract, deci o acţiune supusă prescripţiei extinctive, iar pc de altă parte, o acţiune în revendicarea bunului, imprescriptibilă
potrivit Codului civil. In realitate, nu este vorba despre acelaşi drept subiectiv ocrotit prin două acţiuni distincte, ci de un drept de creanţă izvorât din contract (dreptul la restituirea bunului), precum şi un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun, apărat printr-o acţiune reală. O asemenea situaţie nu se regăseşte însă şi în materia împrumutului de consumaţie. Deoarece într-un asemenea caz împrumutătorul transmite în proprietate câtimea de lucruri fungibile şi consumptibile (în speţă, banii) cu obligaţia pentru împrumutat de a restitui la scadenţă o cantitate egală de lucruri de acelaşi gen şi calitate (art. 1576 C. civ.), acesta, nemaifiind proprietarul banilor respectivi, nu are la dispoziţie şi acţiunea în revendicare.
De asemenea, acţiunea formulată neavând ca obiect restituirea titlurilor ca bunuri mobile corporale, nu poate fi calificată ca fiind o acţiune în revendicare, imprescriptibilă extinctiv, ci ca o acţiune personală izvorâtă din contract.
Este adevărat, de asemenea, că la data încheierii contractclor de împrumut public, rcspectiv anul 1941, nefiind în vigoare Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie a dreptului de a cere restituirea împrumutului era cel reglementat de Codul civil. Acest termen nu este însă cel general de 30 ani, instituit de art. 1890 C. civ., ci cel special de 5 ani, instituit de art. 1907 C. civ. în materia obligaţiilor având ca obiect prestaţii periodice socotite pe an sau pe termene mai scurte.
In funcţie de scadenţa obligaţiei de restituire se rezolvă problema privind începutul cursului prescripţiei extinctive. Cum pentru primele două titluri de stat sumele împrumutate urmau a fi restituite în rate succesive începând cu data de 1 octombrie 1941 şi până la data de 1 aprilie 1971, pentru cel de-al treilea pe o perioadă de 5 ani începând cu 15 decembrie 1941, iar pentru ultimele două pe o perioadă de 5 ani începând cu 15 decembrie 1942, în principiu pentru fiecare rată neplătită reclamantul avea la dispoziţie un termen de 5 ani pentru formularea unei acţiuni îndreptate împotriva Ministerului Finanţelor.
Cu toate acestea, dat fiind că prin Legea nr. 142/1947 s-au declarat scadente anticipat titlurile rentelor datoriei publice interne consolidate a statului, pentru toate ratele neachitate de stat la 1 mai 1947, acest termen de prescripţie al dreptului de a cere restituirea/predarea banilor a început să curgă la data intrării în vigoare a actului normativ în discuţie.
Distinct de aceasta, prin art. 3 s-a stabilit un termen în carc împrumutatul avea dreptul de a ridica sumele de la împrumutat, termen ce
nu constituie în realitate un termen de prescripţie în sensul art. 1837 C. civ., ci un termen de decădere. Acest termen curge într-adevăr de la data îndeplinirii benevole de către stat a obligaţiei de restituire a sumelor de bani împrumutate, care este semnificaţia juridică a constituirii prin acest text de lege a fondului special la casa de depuneri. Cu alte cuvinte, există o obligaţie de restituire a împrumutului, scadentă la
1 mai 1947, care dă dreptul reclamantului de a recurge la forţa coercitivă a statului în caz de neexecutare, în termenul legal de prescripţie, o reglementare legală a executării benevole a acestei obligaţii şi un drept al împrumutatului de a ridica sumele respective, care trebuie exercitat într-un anumit termen.
In aceste condiţii, se reţine că în mod firesc numai dreptul de a ridica sumele de bani este condiţionat de asigurarea sumelor necesare pentru alimentarea contului prevăzut de lege, iar nu şi dreptul de a sancţiona atitudinea culpabilă a împrumutatului prin formularea unei cereri de chemare în judecată. Dreptul de a pretinde alimentarea contului, deci executarea obligaţiei, rămâne însă ţinut de respectarea termenului de prescripţie, astfel că în situaţia reţinerii împlinirii acestui termen, neîmplinirea celui legat direct de executarea de bunăvoie rămâne fară efect.
Pe cale de consecinţă, blocarea ulterioară a acestui fond - prin Legea nr. 287 din 16 august 1947 ca şi neasigurarea sumelor necesare invocată de către recurentul reclamant, nu au decât semnificaţia ncexecutării de bunăvoie de către împrumutat a obligaţiei născute din contractul de împrumut public, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 142/1947, neproducând consecinţe pe planul momentului de care curge termenul de prescripţie pentru sancţionarea atitudinii culpabile a împrumutatului prin recursul la forţa coercitivă a statului, respectiv pentru formularea unei cereri de chemare în judecată care să deschidă posibilitatea unei executări silite.
Termenul de prescripţie a început astfel să curgă la 1 mai 1947 şi s-a împlinit la 1 mai 1952, nefiindu-i astfel aplicabile prevederile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, ci prevederile art. 1875 C. civ. căruia jurisprudenţa i-a dat o interpretare extensivă, conformă adagiu lui contra non valen tem agere non cur rit preascriptia, con si-derându-se că intervine suspendarea termenului de prescripţie şi în situaţia în care reclamantul a fost împiedicat de evenimente extraordinare să-şi valorifice dreptul de creanţă.
In mod corect a reţinut instanţa de fond că suspendarea termenului de prescripţie datorată condiţiilor istorice ale instaurării regimului
comunist a încctat la 1 ianuarie 1990, când reclamantul putea formula o cerere de chemare în judecată prin care să pretindă obligarea pârâtului la plata sumelor nerestituite.
Pe de altă parte, termenul instituit prin O.U.G. nr. 190/2000 pentru restituirea obiectelor din metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre preţioase preluate abuziv, care a expirat la 31 decembrie 1996, fiind stabilit printr-o dispoziţie care instituie o excepţie, este de strictă interpretare şi, ca atare, nu poate fi extins prin analogie la o situaţie care nu formează obiectul său de reglementare. Faţă de cele expuse, se constată că în mod corect instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este întemeiat. Competenţa teritorială în materia pricinilor privitoare la bunuri nu este potrivit art. 159 pct. 3 raportat la art. 19 C. proc. civ., ultimul interpretat per a contrario, reglementată prin norme imperative, astfel că eventuala sa încălcare nu putea fi invocată, potrivit art. 158 C. proc. civ., decât de către pârât, iar nu şi de către instanţă din oficiu.
Nefondată este şi cea de-a treia critică adusă hotărârii primei instanţe. Aceasta a soluţionat atât cererea iniţială, cât şi cele două cercri modificatoare, cărora lc-a dat aceeaşi soluţie şi, în consecinţă, a formulat o singură argumentare, valabilă pentru toate pretenţiile formulate.
Faţă de aceste considerente, reţinând că motivele de recurs sunt neîntemeiate şi substituind parţial motivarea primei instanţe, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Tribunalul urmează să respingă recursul ca nefondat.
| ← Contract de vânzare-cumpărare a unui imobil cu clauză de... | Contract de arendă. Obligaţia de plată a arendei → |
|---|
Poate doar la CEDO se va face dreptate.