Transcriere autoturism. Condiţii. Îndeplinire
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, decizia nr. 113 din 13 ianuarie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 11901/15.07.2011, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive si excepţia lipsei de interes a acţiunii, invocate de paratul B.A..
S-a admis în parte acţiunea civilă extinsa şi precizată, formulata de reclamantul C.V. în contradictoriu cu pârâţii B.A., Instituţia Prefectului Judeţului Cluj - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor şi R.V..
Au fost obligaţi pârâţii B.A. si R.V. să îndeplinească formalităţile necesare în vederea transcrierii autoturismului marca Dacia 1310 TLX, de culoare alba, cu nr. de înmatriculare CJ-AA-XXX, motor 115769, saşiu UU1R11711L23169449, de pe numele reclamantului pe numele pârâtului B.A. şi apoi pe numele pârâtului R.V..
A respins ultimul capăt de cerere ca inadmisibil.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei următoarele:
„Autovehiculul marca Dacia 1310 TLX, culoare alba, cu nr.de înmatriculare CJ-AA-XXX, motor 115769, sasiu UU1R11711L23169449 s-a aflat in proprietatea reclamantului C.V., dupa cum rezulta din adresa nr.97216/ 1.10.2010 emisa de Institutia Prefectului Cluj-Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere si Inmatriculare a Vehiculelor.
În luna iunie 2004, reclamantul a predat autovehiculul mai sus mentionat unor persoane de etnie rroma (a caror identitate nu a fost stabilita in cursul procesului), urmand ca acestea sa il vanda in targ. Autovehiculul a fost vandut paratului B.A. si sotiei acestuia, carora le-au fost predate autovehiculul, certificatul de inmatriculare si cheile acestuia, iar ulterior sotia paratului B. l-a contactat telefonic pe reclamant si partile au discutat despre achizitionarea autovehiculului. In cursul anului 2007, reclamantul i-a contactat pe sotii B., iar sotia paratului B.A. i-a platit impozitul suportat de reclamant timp de trei ani.
În cursul anului 2008, sotii B. au vandut autovehiculul paratului R.V.. Prin procesul verbal seria PCA nr.2427024/3.05.2008 paratul R.V. a fost sanctionat contraventional. Cu acea ocazie, a fost retinut certificatul de inmatriculare a autovehiculului si a fost inscrisa mentiunea facuta de parat, care a recunoscut ca nu are asigurare de raspundere civila auto, recunoscandu-si implicit si calitatea de proprietar asupra autovehiculului.
Autovehiculul nu a fost transcris pe numele cumpărătorilor succesivi, figurând si in prezent pe numele reclamantului C.V., dupa cum rezulta din adresa nr.97216/1.10.2010 emisa de Institutia Prefectului Cluj- Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere si Inmatriculare a Vehiculelor.
Potrivit prevederilor art.1295 Cod civil, in redactarea lor arhaica, vinderea este perfecta intre parti si proprietatea este de drept stramutata la cumparator, in privinta vanzatorului, indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu se va fi predat iar pretul inca nu se va fi numarat. In cauza, in baza celor doua contracte de vanzare-cumparare incheiate la date succesive, a operat aceasta transmitere a dreptului de proprietate asupra autovehiculul marca Dacia cu nr.de inmatriculare CJ-AA-XXX din patrimoniul vanzatorului C.V. in cel al paratului de rand 1, B.A., iar apoi din patrimoniul acestuia in cel al paratului R.V..
Sub acest aspect, s-a observat faptul ca pârâtul B.A. a contestat faptul că ar fi cumpărat autovehiculul mai sus menţionat de la reclamant, sustinând ca soţia acestuia a cumparat masina de la niste cetateni de etnie rroma si a inteles sa invoce exceptia lipsei calitatii procesuale pasive in prezentul litigiu.
În raport de raspunsurile reclamantului la interogatoriu, coroborate cu raspunsurile paratului B.A. la interogatoriul luat din oficiu, instanţa de fond a constatat că reclamantul a mandatat persoanele de etnie rroma sa vanda autovehiculul cui vor crede de cuviinta, incredintand masina, cheile si actele acesteia pentru a fi vanduta la targ. Paratul B.A. si sotia acestuia au avut reprezentarea faptului ca persoanele din targ care vand masina nu sunt proprietarele acestuia, paratul aratand ca au sesizat faptul ca certificatul de inmatriculare era pe numele unei alte persoane decat cele doua persoane cu care au negociat contractul. In opinia instantei, paratul B.A. si sotia acestuia au recunoscut reclamantului calitatea de proprietar vanzator si au acceptat faptul ca persoanele care au vandut masina in targ aveau doar calitate de mandatari, devreme ce sotia paratului l-a contactat telefonic pe reclamant, ulterior cumpararii masinii, pentru a conveni impreuna cu acesta in legatura cu transcrierea autovehiculului pe numele sau. De asemenea, sotia paratului B. i-a platit reclamantului impozitul pe timp de trei ani, aspect afirmat de ambele parti in litigiu, de unde se deduce ca sotii B. au recunoscut reclamantului calitatea de fost proprietar al autovehiculului, de la care au cumparat in realitate acest autovehicul.
Cât priveste sustinerea pârâtului in sensul ca nu el, ci sotia sa ar fi cumparat autovehiculul marca Dacia, instanta de fond a retinut ca paratul a recunoscut la interogatoriu ca autovehiculul a fost cumparat din bani comuni (banii primiti ca dar de nunta) si ca masina a fost cumparata pentru uzul comun al sotilor (pentru ca sotii sa aiba cu ce circula) insa au convenit sa fie inscrisa pe numele sotiei intrucat aceasta avea permis de conducere si urma sa conduca masina. Drept urmare, instanta retine ca autovehiculul a intrat in comunitatea de bunuri a sotilor, fiind un bun dobandit in timpul casatoriei si prezumat ca fiind comun, conform art.30 Codul familiei, iar in cauza nefacandu-se dovada caracterului de bun propriu al acestui autovehicul.
În aceste conditii, era indiferent pe numele caruia dintre soti s-a incheiat contractul de vanzare-cumparare avand ca obiect autovehiculul marca Dacia, de vreme ce oricum autovehiculul a intrat in comunitatea de bunuri, dupa cum nu are relevanta pe numele caruia dintre soti ar urma sa se faca transcrierea dreptului de proprietate asupra autovehiculului in evidentele Institutiei Prefectului Cluj- Serviciul Public Comunitar Regim Permise de
Conducere si Inmatriculare a Vehiculelor, atata timp cat bunul s-a aflat in proprietatea
comuna devalmasa a celor doi soti. Din aceasta perspectiva, exceptia lipsei calitatii pasive a paratului B.A. este neintemeiata si a fost respinsă ca atare.
A fost de asemenea respinsa şi exceptia lipsei de interes a reclamantului in
promovarea si sustinerea prezentei actiuni. Astfel, dispozitiile art.11 al.2 din OUG nr.195/2002 si cele ale Ordinului 1501/2006 care reglementeaza modul de transcriere al dreptului de proprietate asupra autovehiculelor sunt norme care ocrotesc dreptul autoritatilor administrative de a pastra o evidenta a titularilor dreptului de proprietate asupra autovehiculelor, dar in acelasi timp reglementeaza un sistem de publicitate al dreptului de proprietate asupra autovehiculelor care este in principal in interesul actualului proprietar. Cu toate acestea, si fostul proprietar al unui autovehicul justifica interesul ca acesta sa fie transcris pe numele cumparatorului, intrucat in functie de informatiile aflate in baza de date a Institutiei Prefectului Cluj- Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere si Inmatriculare a Vehiculelor organele fiscale stabilesc obligatiile de plata a impozitelor pe mijloacele de transport in sarcina proprietarului autovehiculului. In aceste
conditii, instanta de fond a apreciat ca reclamantul are un interes legitim, nascut si actual, personal si direct in sustinerea prezentei actiuni, motiv pentru care si exceptia lipsei de interes invocata de paratul B.A. a fost respinsa ca neintemeiată.
Pe fondul cauzei, s-a retinut ca potrivit prevederilor art.11 al.2 din OUG nr.195/2002, inmatricularea vehiculelor este continua, de la admiterea in circulatie pana la scoaterea definitiva din circulatie a unui vehicul din categoria celor supuse acestei conditii si presupune transcrierea in evidentele autoritatilor competente, potrivit legii, a tuturor transmiterilor ulterioare ale dreptului de proprietate asupra unui vehicul. Alineatul 4 al aceluiasi articol mai prevede ca in cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra unui vehicul, datele noului proprietar se inscriu in evidentele autoritatilor competente simultan cu mentionarea incetarii calitatii de titular al inmatricularii fostului proprietar.
Cererea de transcriere a autovehiculului se depune la autoritatea competenta si trebuie insotita obligatoriu de actele prevazute de art.7 al.1 din Ordinul nr.1501/2006 privind procedura inmatricularii, inregistrarii, radierii si eliberarea autorizatiei de circulatie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, printre care si fisa de inmatriculare a vehiculului, semnata de fostul si noul proprietar sau cartea de identitate a noului proprietar, in original si copie, precum si cererea noului proprietar, semnata de acesta.
Prin prisma acestor norme legale, s-a constatat ca reclamantul nu a putut prezenta autoritatilor competente toate actele necesare transcrierii autovehiculului de pe numele sau pe numele noilor proprietari, o parte din acestea fiind acte personale ale celor doi parati sau care trebuiau semnate de acestia. În acelasi timp, in cazul transcrierii legea mai prevede ca trebuie sa se faca dovada certificarii autenticitatii vehiculului de catre Registrul Auto Roman, certificarea continand si atestarea faptului ca acesta nu figureaza in baza de date ca fiind furat. Prin urmare, este necesara prezentarea autovehicului in cauza autoritatilor competente, in vederea efectuarii verificarilor pe care dispozitiile legale le impun. Or, în speta, autovehiculul in discutie se afla nu numai in proprietatea, ci si in posesia paratului R.V., astfel ca, in lipsa concursului acestuia la prezentarea autovehiculului la autoritatile competente, nu poate fi dispusa transcrierea autoturismului pe numele sau.
În raport de cele expuse, instanţa de fond a retinut ca atitudinea de pasivitate a paratilor R.V., respectiv B.A. (echivalenta unui refuzul nejustificat de a-si da concursul la efectuarea transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului de pe numele reclamantului pe numele paratului B.A., iar apoi pe numele paratului R.V.) il indreptateste pe reclamant sa solicite obligarea celor doi parati la efectuarea formalitatilor necesare in acest sens.
În temeiul prevederilor art.1075 Cod civil, instanta de fond a admis in parte actiunea civila formulata de reclamant .
În acelasi context, instanţa de fond a mai observat ca actiunea formulata de reclamant este intemeiată numai in parte, in sensul ca instanta nu poate dispune in mod direct obligarea paratului Institutia Prefectului - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere si Inmatriculare a Vehiculelor Cluj la transcrierea dreptului de proprietate al masinii in favoarea cumparatorului, atata timp cat partile in litigiu nu au urmat procedurile reglementate de art.11 din OUG nr.195/2002 si art.7 al.1 din Ordinul nr.1501/2006, nu au depus actele necesare si nu au prezentat autovehiculul spre verificare, intrucat intr-o asemenea situatie instanta de judecata ar impune unei autoritati administrative autonome sa efectueze acte cu neobservarea reglementarilor legale in vigoare. Doar daca in mod nejustificat paratul de rand 2 ar refuza transcrierea autovehiculului pe numele paratilor, in mod succesiv, desi ar fi intrunite toate conditiile legale in acest sens, ar deveni justificat demersul procedural al reclamantului, exercitat in mod corespunzator prin introducerea unei actiuni in contencios administrativ”.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâtul BA., solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii cu consecinţa respingerii cererii introductive, în principal, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, excepţiei prescripţiei dreptului material, excepţiei lipsei de interes şi în subsidiar ca nefondată.
În motivare se arată că prima instanţa s-a pronunţat ultra petita încălcând art. 129 alin. 6 C.pr.civ., prin dispunerea apelantului să îndeplinească formalităţile necesare în
vederea transcrierea transmiterii dreptului de proprietate cu toate că reclamantul a solicitat doar obligarea la solicitarea transcrierii transmiterii dreptului de proprietate.
Dintr-o obligaţie de diligenţă solicitată, instanţa a acordat reclamantului posibilitatea de a solicita îndeplinirea unei obligaţii de rezultat. Instanţa a derogat de la principiul disponibilităţii.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în mod greşit a fost respinsă, întrucât nu a fost încheiat niciodată vreun contract de vânzare cumpărare între părţi, lucru recunoscut fără rezerve şi de către reclamant. Nu s-a dovedit conţinutul şi limitele vreunui contract de mandat din partea reclamantului, din contră el susţinând că el personal este cel care a vândut autoturismul apelantului cu care s-ar fi întâlnit personal în 2004 şi a predat autoturismul. Nici apelantul nici soţia sa nu a avut posibilitatea reală de a cunoaşte dacă cetăţenii de etnie romă lucrează în calitate de mandatari ai reclamantului.
Din probele dosarului rezultă că între reclamant şi cetăţenii romi a avut loc o vânzare cumpărare.
Pe de altă parte, instanţa de fond a ignorat caracterul esenţialmente intuitu personae al obligaţiei de a face.
Motivarea hotărârii atacate denotă o confuzie cu privire la sensul şi conţinutul comunităţii de bunuri a soţilor.
Instanţa a scăpat din vedere faptul că această comunitate matrimonială poate cuprinde numai drepturi şi obligaţii patrimoniale.
Spre deosebire de drepturile patrimoniale, obligaţiile patrimoniale sunt proprii ale fiecărui dintre soţi.
Instanţa de fond a respins în mod netemeinic excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu o motivare contradictorie a hotărârii. Confuzia între caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului reclamantului trebuia evitată prin alegerea unei atitudini consecvente.
Dacă în ciuda probelor de la dosar instanţa de fond a considerat că s-a încheiat între părţi un contract de vânzare cumpărare nu poate califica drepturile şi obligaţiile din acesta decât patrimonial implicit prescriptibil.
Raportat la data introducerii acţiunii termenul este împlinit încă de la data de 14.06.2007.
Faptul că OUG nr. 195/2002 nu a stabilit alt termen, nu înlătură aplicarea regulii generale în materia prescripţiei.
Soluţia asupra excepţiei lipsei de interes este nelegală, întrucât interesul reclamantului nu este unul personal şi în pofida faptului că reclamantul nu a probat în niciun fel faptul că i s-a stabilit în sarcina vreo obligaţie sau că a achitat vreun impozit.
Acţiunea este lipsită de interes şi nefondată, precum şi de la faptul că autoturismul nu mai este în proprietatea apelantului, ci a pârâtului R.V. astfel că în lipsa concursului acestuia la prezentarea autovehiculului la autorităţile competente nu poate fi dispusă transcrierea autoturismului.
Reclamantul nu a probat încheierea vreunui contract de vânzare cumpărare, ci dimpotrivă a dovedit contrariul când a declarat că l-a cunoscut abia în anul 2008.
Intimatul C.V. şi-a exprimat poziţia sub forma unor concluzii scrise solicitând respingerea apelului. Apreciază că instanţa nu s-a pronunţat ultra petite, ci doar a precizat petitul formal.
Excepţia lipsei calităţii procesuale au fost în mod corect soluţionată, plecând de la afirmaţia din cuprinsul întâmpinării în care se arată că apelantul împreună cu soţia sa a achiziţionat autovehiculul.
Înmatricularea pe numele unuia dintre soţi este un act de administrare, fiind lipsită de importanţă pe numele căruia dintre soţi se face înmatricularea.
Susţinerea că dreptul de proprietate ar fi fost transferat unor cetăţeni de etnie romă nu poate fi primită, întrucât aceştia practic au executat un contract de mandat.
Din declaraţia dată în faţa primei instanţe reiese că nici apelantul nici soţia sa nu au fost convinşi că aceştia ar fi proprietarii autovehiculului.
Cu privire la dreptul la acţiune se apreciază că în speţă este vorba de un drept nepatrimonial imprescriptibil dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
Interesul în promovarea acţiunii rezidă în aceea că se doreşte radierea intimatului din evidenţele publice, precum şi înlăturarea altor consecinţe care pot decurge din menţinerea încă a calităţii de proprietar.
Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 44Q/A/18.10.2011, a admis apelul declarat de
B.A. împotriva sentinţei civile nr. 11901/15.07.2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a schimbat-o în parte în sensul că admiterii în parte a acţiunii civile formulate de reclamantul
C.V. în contradictoriu cu B.A., R.V. şi Instituia Prefectului Jud. Cluj - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere si Înmatriculări a Vehiculelor si in consecinţă, a fost obligat pârâtul B.A. să solicite Instituţiei Prefectului Cluj SPCRPCIV transcrierea transmiterii dreptului de proprietate asupra autoturismului marca Dacia 1310 TLX, culoare albă cu nr. de înmatriculare CJ-AA-XXX, motor 115769, şasiu UU1R11711L23169449 de la reclamantul C.V. către B.A..
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
A fost obligat intimatul C.V. să plătească apelantului suma de 500 lei cheltuieli parţiale în apel.
Motivând apelul, Tribunalul a reţinut următoarele:
„Un autoturism aparţinând reclamantului a ajuns în posesia apelantului şi a familiei sale. Din probele administrate rezultă că, acest autoturism a ajuns în posesia apelantului şi a familiei sale în urma unei convenţii de vânzare cumpărare. În anul 2008 soţii B. au vândut acest autovehicul pârâtului R.V..
Apelantul nu putea realiza acest act juridic decât în calitatea sa de proprietar, calitate dobândită prin contract de vânzare cumpărare.
Apelantul a contestat faptul că el ar fi cumpărat autovehicul de la reclamant susţinând că soţia sa a cumpărat maşina de la nişte cetăţeni de etnie romă.
Aşa cum a reţinut instanţa de fond în baza probelor administrate este evident că prin cumpărarea autovehiculul de la persoane de etnie romă care nu figurau ca proprietar în actele maşinii, apelantul cât şi soţia sa au acceptat că cei care au realizat predarea maşinii şi a actelor şi au încasat banii nu sunt proprietari ci eventual mandatari ai proprietarului.
De altfel, soţii B. au plătit impozitul datorat pe timp de 3 ani, pe numele reclamantului recunoscând astfel calitatea de fost proprietar a acestuia.
Plecând de la această stare de fapt în mod corect instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Rezultă din probele dosarului că această convenţie a fost încheiată în fapt de către soţia apelantului, aceasta fiind sigura care posedă permis de conducere. Dar aceasta nu înlătură caracterul de bun comun al autoturismului dobândit în timpul căsătoriei.
Este real că, obligaţia de a face decurgând din încheierea contractului, respectiv realizarea formelor necesare transcrierii dreptului de proprietate este o obligaţie intuitu personae.
Datoriile soţilor sunt personale câtă vreme nu se dovedeşte că fac parte din categoria celor comune. Excepţiile sunt prevăzute de art.32 Cod familiei care prevede că sunt comune obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei (art. 32 lit. C. Cod fam.).
Ori în cauză este evident că achiziţionarea unui autoturism de o valoare şi însemnătate pentru familie dovedeşte că obligaţia a fost asumată, pentru nevoile obişnuite ale căsniciei. Apelantul a recunoscut la interogatoriu ca autovehiculul a fost cumparat din bani comuni banii primiti ca dar de nunta si ca masina a fost cumparata pentru uzul comun al sotilor (pentru ca sotii sa aiba cu ce circula). Plecând de la această reţinere se poate aprecia că apelantul are calitate procesuală pasivă.
Privitor la excepţia prescripţiei, instanţa are în vedere faptul că obligaţia asumată este una patrimonială cu consecinţa aplicării termenului de prescripţie general însă din probele administrate rezultă că soţia apelantului a plătit impozitul datorat cea ce echivalează cu o recunoaştere a dreptului pretins, astfel încât termenul de prescripţie este suspendat.
Raportat la data introducerii acţiunii, precum şi momentul înstrăinării autovehiculului pârâtului Rusu respectiv anul 2008 termenul general de prescripţie nu este împlinit.
În ceea ce priveşte interesul, în mod corect instanţa a analizat îndeplinirea cerinţelor acestor condiţii apreciind că reclamantul are un interes legitim născut şi actual, personal şi direct, interesul personal fiind inclus în această situaţie în noţiunea de interes general al societăţii de a deţine o evidenţă reală a proprietarilor autoturismelor ştiut fiind că din această calitate decurg drepturi şi obligaţii.
Cu privire la fondul cauzei într-adevăr se poate aprecia că instanţa a încălcat principiul disponibilităţii şi a prevederilor art. 129 alin. 6 C.pr.civ.
În primul rând instanţa a obligat pârâţii B.A. şi R.V. să îndeplinească formalităţile necesare în vederea transcrierii autoturismului de pe numele reclamantului pe numele pârâtului B.A. şi apoi pe numele pârâtului R.V. cu toate că în cererea de chemare în judecată pretenţiile formulate împotriva lui B.A. au fost doar în sensul obligării acestui pârât să solicite transcrierea transmisiunii, iar prin precizarea de acţiune s-a chemat în judecată şi pârâtul R.V. prin care s-a solicitat obligarea acestuia la solicitarea transcrierii transmiterii dreptului de proprietate.
În modul de formulare a acţiunii s-a avut în vedere doar o obligaţie de a face şi nu o obligaţie de rezultat aşa cum în mod corect a învederat şi apelantul prin apel.
Este evident că astfel s-a realizat o depăşire a cadrului procesual fixat de reclamanţi. Fiind dovedită temeinicia pretenţiilor reclamantului se impune admiterea cererii formulate de acesta aşa cum au fost formulate.
Pe de altă parte, reclamantul nu are calitate procesuală activă să ceară realizarea formelor de transcriere a formelor de proprietate de către pârâtul R.V. atâta timp cât între cei doi nu există un raport juridic direct, care să justifice formularea unei astfel de cereri. În cauză se impune a se reţine şi faptul că pârâtul R.V. nu a atacat hotărărea pentru el soluţia instanţei devenind irevocabilă. Nu sunt incidente nici dispoziţiile art 47,48 C.pr.civ..
Pentru aceste considerente, văzând prevederile art. 296 C.pr.civ., tribunalul va admite apelul declarat de B.A. împotriva Sentintei civile nr. 11901/15.07.2011 a Judecatoriei Cluj-Napoca pe care o va schimba in parte în sensul că va admite în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul C.V. în contradictoriu cu B.A., R.V. şi Instituia Prefectului Jud. Cluj Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere si Inmatriculari a Vehiculelor si in consecinta va obliga pârâtul B.A. să solicite Institutiei Prefectului Cluj SPCRPCIV transcrierea transmiterii dreptului de proprietate asupra autoturismului marca Dacia 1310 TLX, culoare albă cu nr. de înmatriculare CJ-AA-XXX, motor 115769, sasiu UU1R11711L23169449 de la reclamantul C.V. către B.A. si va menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Întrucât intimatul C.V. este parte căzută în pretenţii ca urmare a admiterii apelului, având în vedere însă şi faptul că apelul a fost întemeiat doar în parte apreciind că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată cu onorariu de avocat sunt mari în comparaţie cu complexitatea şi volumul cauzei, tribunalul în temeiul art. 274 C.pr.civ., va obliga intimatul C.V. să plătească apelantului suma de 500 lei cheltuieli parţiale în apel”.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.V., solicitând ca, în temeiul art. 304 pct. 9 C.pr.civ., să se admită recursul, să se modifice în parte sentinţa atacată, în sensul obligării pârâtului B.A. la plata cheltuielilor de judecată în apel.
În motivarea recursului a fost făcut un scurt istoric al cauzei, au fost reproduse: în întregime petitele cererii de chemare în judecată; soluţia primei instanţe; demersul procedural exercitat de pârâtul B.A. prin declararea apelului său; soluţia instanţei de apel, concluzionându-se de către recurent că deşi urmare a apelului pârâtului B.A., practic acţiunea reclamantului a fost admisă exact în forma solicitată de reclamant, totuşi, instanţa de apel a apreciat că reclamantul ar fi căzut în pretenţii faţă de apelantul B.A., obligându-l pe reclamant, în temeiul art. 274 C.pr.civ., la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată parţiale către apelantul B.A..
Această dispoziţie, apreciază recurentul, este contrară legii, în condiţiile în care, în urma admiterii în parte a apelului pârâtului, dispozitivul hotărârii atacate are exact forma solicitată de reclamant prin cererea introductivă, astfel încât, nu se poate aprecia în sensul art. 274 C.pr.civ., că reclamantul ar fi căzut în pretenţii şi că ar fi în culpă procesuală.
Practic, culpa este a instanţei care ar fi încălcat principiul disponibilităţii.
Tot în motivarea recursului au fost invocate opinii doctrinare şi jurisprudenţiale referitoare la noţiunea de culpă procesuală, apreciindu-se că, în raport de aceste opinii, reclamantul nu este în culpă procesuală, întrucât, admiţându-se în parte apelul pârâtului, instanţa l-a obligat pe apelant să facă întocmai ceea ce reclamantul a solicitat, respectiv: Tribunalul a apreciat că în mod corect Judecătoria a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului apelant, care susţinea că nu el, ci soţia sa a achiziţionat autoturismul în cauză, din starea de fapt reieşind faptul că ambii soţi împreună a achiziţionat acest autoturism; Tribunalul a apreciat că în mod corect Judecătoria a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cursul prescripţiei fiind întrerupt prin plata impozitului şi prin vânzarea autoturismului către pârâtul R.V., însă a reţinut că motivele pentru care s-a respins această excepţie sunt eronate; Tribunalul a apreciat că în mod corect Judecătoria a respins excepţia lipsei de interes a reclamantului, interesul său în această situaţie fiind inclus în interesul general al societăţii de a deţine o evidenţă reală a proprietarilor autoturismelor.
Cu toate acestea, Tribunalul a constatat că Judecătoria a procedat în mod incorect obligând pârâţii să îndeplinească formalităţile necesare în vederea transcrierii autoturismului de pe numele reclamantului pe numele pârâţilor, întrucât în acest mod s-au depăşit limitele procesuale stabilite prin cererea de chemare în judecată, instanţa încălcând astfel principiul disponibilităţii şi constatând astfel că reclamantul ar fi în culpă procesuală.
Este adevărat că reclamantul s-a opus admiterii apelului pârâtului B.A. însă, raportat la toate motivele de apel invocate de acesta, reclamantul nu avea niciun interes să se opună, după cum nu avea niciun interes să atace hotărârea primei instanţe, câtă vreme, modul de formulare a dispozitivului raportat la petitul formulat împotriva pârâţilor B.A. şi R.V. a diferit doar ca formă de modul de formulare indicat de reclamant în cererea de chemare în judecată.
Este eronată modalitatea de apreciere a instanţei de apel, conform căreia obligarea de a solicita transcrierea este una de a face, iar obligarea de a îndeplini formalităţile necesare în vederea transcrierii este una de rezultat, prin raportare la opiniile doctrinare în acest sens, precum şi având în vedere că în cuprinsul considerentelor instanţa de fond nu a analizat diferenţa dintre obligaţia de a solicita transcrierea şi pe aceea de a îndeplini formalităţile necesare transcrierii.
În opinia recurentului, dispozitivul sentinţei atacate este rezultatul unei erori materiale, eroare care ar fi trebuit soluţionată conform prevederilor art. 2812a C.pr.civ., astfel încât, soluţia corectă în apel trebuia să fie aceea de respingere a apelului ca inadmisibil în temeiul art. 2812a C.pr.civ.
Câtă vreme instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a respins cele trei excepţii invocate de apelant şi că acţiunea reclamantului este întemeiată, singura problemă fiind generată de formularea dispozitivului, se poate concluziona că demersul procesual al apelantului a fost unul eşuat, el fiind cel căzut în pretenţii şi datorând reclamantului cheltuieli de judecată în apel.
În consecinţă, arată recurentul, câtă vreme reclamantul nu este căzut în pretenţii faţă de apelant, şi nici nu este în culpă procesuală, se impune admiterea recursului, modificarea parţială a deciziei recurate, în sensul obligării apelantului la cheltuieli de judecată în apel către reclamant, în sumă de 500 lei reprezentând onorariu avocaţial.
Recursul este ne fondat.
În ceea ce priveşte toate acele motive de recurs prin care se face istoricul litigiului, se fac trimiteri la considerentele de fapt ale cauzei, Curtea constată că acestea intră sub incidenţa prevederilor art. 304 pct. 10 şi 11 C.pr.civ., în prezent abrogate, nemaiputând fi cenzurate de către instanţa de recurs, ştiut fiind că, urmare a abrogării prevederilor art. 304 cpt. 10 şi 11 C.pr.civ. prin art. I pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 298/2005 şi art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate decât aspecte de strictă nelegalitate a hotărârii recurate.
Drept urmare, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de motive de netemeinicie care să implice o reanalizare a stării de fapt, ori o schimbare a acesteia, sau o reapreciere a probelor, şi prin care să se reproducă istoricul litigiului ori a relaţiilor dintre părţi.
Referitor la motivele de recurs prin care se fac aprecieri cu privire la soluţia primei instanţe şi la motivele avute în vedere de Judecătorie la pronunţarea sentinţei fondului, Curtea constată că acestea intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întemeiată pe
prevederile art. 282 alin. 1 coroborat cu art. 299 alin. 1 C.pr.civ., sentinţa Judecătoriei neputând fi criticată, omisso media, direct în recurs, în condiţiile în care reclamantul nu a exercitat împotriva acestei sentinţei calea de atac a apelului.
Singurul motiv de nelegalitate din recursul reclamantului este cel prin care se critică obligarea reclamantului, de către instanţa de apel, la cheltuieli de judecată în apel faţă de pârâtul apelant B.A., concomitent cu necesitatea obligării intimatului B.A. la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată aferente apelului.
Pentru ca reclamantul să poată obţine, prin prisma art. 274 C.pr.civ., o soluţie de obligare a pârâtului apelant B.A. la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantului în faza de judecată a apelului, ar fi fost absolut necesar ca apelul pârâtului B.A. să fi fost respins de către Tribunalul Cluj, soluţie în raport de care pârâtul B.A. ar fi fost căzut în pretenţii, în apel, faţă de reclamantul intimat.
Această ipoteză nu este prezentă în speţă, întrucât, apelul pârâtului B.A. a fost admis - fiind irelevant faptul că, urmare a admiterii acestui apel, dispozitivul hotărârii concordă cu modalitatea în care au fost formulate petitele cererii introductive de instanţă -, iar faţă de soluţia de admitere a apelului pârâtului, reclamantul intimat este parte căzută în pretenţii faţă de apelant, în sensul noţiunii conţinută în art. 274 C.pr.civ.
Reclamantul ar fi fost îndreptăţit la a-i fi acordate cheltuielile de judecată ce i-au fost ocazionate în faza de judecată a apelului, prin obligarea pârâtului apelant B.A. la plata acestor cheltuieli, doar dacă apelul pârâtului B.A. ar fi fost respins de către Tribunal.
Aşa fiind, Curtea constată că acest motiv din recursul reclamantului este nefondat.
Culpa procesuală a reclamantului intimat în apel rezidă din poziţia sa procesuală, manifestată în faza de judecată a apelului, concretizată în opoziţia sa vehementă, de respingere a acestui apel, şi evidenţiată o dată în plus prin exercitarea recursului pendinte.
Potrivit art. 274 C.proc.civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat procesul, la plata cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, în aplicarea art. 274 alin. 1 C.proc.civ., partea care a câştigat procesul este îndreptăţită să solicite instanţei obligarea părţii care a căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate celui care a câştigat procesul, cu purtarea respectivei cauze.
În speţă, în lumina jurisprudenţei C.E.D.O. şi a dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ., corect a apreciat instanţa de apel că este întemeiată solicitarea pârâtului apelant, de obligare a reclamantului intimat la plata cheltuielilor de judecată în apel, parţiale, în sumă de 500 lei, reprezentând onorariu avocaţial, putându-se afirma că aceste cheltuieli de judecată cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite, cu titlu de onorariu avocaţial, de partea care solicită acordarea lor.
Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 401/14.07.2005, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ., a statuat în sensul că nimic nu se opune, în absenţa unei prevederi constituţionale exprese în acest sens, ca instanţa să cenzureze, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
O asemenea prerogativă a instanţei este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.
Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este un terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cer, lichid şi exigibil.
În acelaşi sens s-a pronunţat constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa, când, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Astfel, în Hotărârea din 19 octombrie 2006, în cauza Raicu împotriva României (cererea nr. 28104/03), publicată în Monitorul Oficial nr. 597/29.08.2007, Curtea a statuat
în sensul că un „reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului”.
Examinând recursul reclamantului, sub aspectul susţinerii conform căreia cheltuielile de judecată la care a fost obligat, nu sunt justificate, întrucât, reclamantul nu este în culpă procesuală şi nu a căzut în pretenţii, Curtea constată că acesta este vădit nefondat, motivat pe următoarele argumente:
Reclamantul s-a opus în mod expres pretenţiilor pârâtului apelant, aspect confirmat de concluziile scrise depuse la dosarul de apel, şi prin care a solicitat respingerea acestui apel ca nefondat.
Mai mult decât atât, prin recursul pe care l-a promovat împotriva deciziei Tribunalului, reclamantul a arătat, în esenţă, că nu trebuia exercitat apelul împotriva sentinţei fondului, întrucât, aceasta conţinea doar o diferenţă de exprimare formală faţă de forma solicitată de reclamant, poziţie care echivalează cu o opoziţie fermă la apelul pârâtului.
Drept urmare, nu poate fi primită susţinerea recurentului, în sensul că nu ar fi în culpă procesuală.
De asemenea, faţă de soluţia de admitere a apelului pârâtului, reclamantul intimat este căzut în pretenţii faţă de apelant, astfel încât, şi această susţinere din recursul pârâtului se impune a fi respinsă ca nefondată.
Acordarea cheltuielilor de judecată într-o anume fază procesuală nu este condiţionată de modul în care este redactat dispozitivul hotărârii, respectiv, dacă acesta concordă sau nu, din punct de vedere formal, cu petitul cererii de chemare în judecată, ci depinde în mod strict şi necesar de soluţia efectiv pronunţată, cheltuielile de judecată fiind acordate întotdeauna, dacă sunt dovedite şi justificate, în favoarea părţii care a câştigat procesul, respectiv, căreia i-a fost admisă acţiunea - la judecata în fond -, ori calea de atac - la judecata în apel sau în recurs.
Drept urmare, în apel, faţă de soluţia de admitere a apelului pârâtului, acesta este cel care a câştigat procesul, în timp ce reclamantul intimat a pierdut procesul, este căzut în pretenţii în apel, faţă de apelant, astfel încât, în mod corect şi legal instanţa de apel a dispus obligarea reclamantului la cheltuieli de judecată către apelant.
Nu se poate reţine susţinerea recurentului, în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii prin modalitatea în care a dispus cu privire la cheltuielile de judecată în apel, câtă vreme, prin prisma art. 129 alin. final C.pr.civ., rap. la art. 274 C.pr.civ., instanţa de apel s-a pronunţat strict în limitele cu care a fost învestită de către apelant, sesizarea instanţei de apel vizând şi cheltuielile de judecată în apel.
Nefondat apreciază recurentul că în cauză ar fi fost incidente dispoziţiile art. 2812a C.pr.civ., câtă vreme, modul în care o instanţă dispune asupra cheltuielilor de judecată ocazionate părţii care a câştigat procesul nu poate fi echivalat cu o eroare materială care să fie susceptibilă de îndreptare, lămurire în condiţiile art. 281 şi urm. C.pr.civ., ori despre dispoziţii potrivnice sau despre necesitatea completării unei hotărâri în condiţiile art. 2811 şi urm. C.pr.civ.
Pe cale de consecinţă, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse şi a prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs. (Judecător Carmen Maria Conţ)
| ← Legea nr. 10/2001. Prezumţia instituită de art. 24 alin.(2).... | Copil. Înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă, cu... → |
|---|
