Uzucapiune. Condiţiile posesiei. Fostă întreprindere de stat. Posesie utilă. Detenţie precară
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1845, art. 1853 Legea nr. 15/1990 Legea nr. 18/1991, art. 6 Legea nr. 213/1998, art. 4 Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006
Prescripţia achizitivă, ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, presupune exercitarea unei posesii utile pe o perioadă îndelungată de timp.
Terenurile în litigiu s-au aflat în patrimoniul statului, astfel că reclamanta nu putea exercita o posesie utilă, în condiţiile în care întreprinderile de stat aveau doar atributul folosinţei asupra lor, fiind detentori precari.
C.A. Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 952/R din 24 aprilie 2008
Prin sentinţa civilă nr. 681 din 24 septembrie 2007 al Judecătoriei Huedin a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta E.M. SA în contradictoriu cu pârâţii comuna B., reprezentată prin primar, şi pârâţii cu domiciliul necunoscut G.J., ş.a.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 1846 alin. (2) C. civ. pentru existenţa posesiei trebuie îndeplinite cumulativ două elemente: corpus, respectiv actele materiale de folosire şi animus, respectiv elementul intenţional, care constă în faptul că cel ce săvârşeşte actele materiale de folosire a bunului are intenţia de a le face pentru sine, astfel cum le-ar fi exercitat proprietarul sau titularul dreptului real. Spre deosebire de elementul material, care poate fi exercitat fie personal de posesor, fie prin reprezentant, elementul intenţional fiind un element de natură psihică, trebuie să fie prezent direct şi nemijlocit în persoana posesorului. Pentru a dovedi posesia, este necesar a se face dovada ambelor elemente.
Spre deosebire de posesie, detenţia precară presupune puterea materială a unui lucru, fară intenţia de a poseda pentru sine, sub nume
de proprietar, ci numai cu intenţia de a deţine. întrucât detentorul posedă pentru altul, în cazul detenţiei există corpus însă nu există elementul intenţional, animus possidendi.
Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, există în momentul în care sunt întrunite cele două elemente, corpus şi animus. Pentru a produce însă efecte juridice, posesia trebuie să fie utilă, iar pentru a fi utilă este necesar să îndeplinească anumite calităţi care, în acelaşi timp reprezintă şi condiţii ale unei posesii utile, cum ar fi acelea de a fi continuă, neîntreruptă, netulburată, publică, neechivocă şi sub nume de proprietar.
Lipsa calităţilor posesiei constituie vicii ale posesiei, vicii care, potrivit art. 1847 C. civ., sunt discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea şi precaritatea, la care se adaugă, după cum a fost decis în mod constant în practica judiciară şi literatura de specialitate, echivocul.
Nu este doar un viciu al posesiei ci, după cum rezultă din argumentele expuse anterior şi din dispoziţiile art. 1853 alin. (2) C. civ., potrivit cărora nu constituie posesie sub nume de proprietar posesia exercitată asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului, precaritatea înseamnă însăşi lipsa posesiei.
Procedând la analizarea condiţiilor posesiei ca atribut al dreptului de proprietate, prima instanţă a constatat că spre deosebire de elementul corpus, care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, elementul animus este mai dificil de dovedit. Este adevărat, pentru aceasta au fost stabilite două prezumţii legale, prezumţia de neprecaritate, prevăzută de dispoziţiile art. 1855 C. civ. şi prezumţia de neintervertire de titlu, prevăzută de art. 1855 C. civ. Aceste prezumţii sunt însă prezumţii relative, juris tantum, care pot fi răsturnate prin proba contrară.
Cât priveşte actele materiale de folosinţă exercitate asupra terenurilor în litigiu, martorii audiaţi în cauza au arătat ca reclamanta E.M. SA şi, anterior, întreprinderile cu acelaşi domeniu de activitate, sub denumire diferită, au exercitat acte de folosinţă materială asupra terenurilor, vreme îndelungată. Martorul M.N. a arătat că actele de folosinţă asupra terenurilor în litigiu au început a fi exercitate, după cunoştinţa sa, din anul 1972, an în care a fost angajat la E.M. SA, iar martorul E.E. a declarat că o parte din terenuri erau folosite de reclamantă începând cu anul 1946, anul angajării sale iar altele au început să fie folosite ulterior, apreciind că prin anii 1975-1980 reclamanta folosea toate terenurile în litigiu.
In speţă, E.M. SA este înscrisă în registrul comerţului C., sub nr. J12/783/17 iunie 1999, vechea denumire a acesteia, până în anul 2001 fiind aceea de E.M SA, după cum rezultă din certificatul constatator nr. 754 din 7 august 2003 emis de către O.R.C. C. Potrivit aceluiaşi certificat constatator, până la data de 11 august 2000 firma a avut un capital mixt, de stat şi privat, începând cu aceasta dată capitalul fiind privat autohton 100%.
Potrivit înscrisului depus întreprinderea Minieră C. a fost înfiinţată
la data de 1 aprilie 1951 prin comasarea, printre altele şi a întreprinderii Miniere de Stat B.U. Minier C. s-a înfiinţat la data de 1 octom-
brie 1952, având ca subunitate, printre altele şi întreprinderea Miniera
B.E. întreprindere care, la data de 1 octombrie 1956 se reuneşte cu întreprinderea Miniera C. Centrala Minelor şi O.C. se înfiinţează potrivit Legii nr. 1883/1969 şi cuprinde şi F.M.B. exploatare care, în anul 1973 este preluată de Combinatul Minier C.
Prin H.G. nr. 1288/1990 se înfiinţează R.A.O., care cuprinde şi Combinatul Minier C. cu toate subunităţile extractive avute în organizarea anterioară, inclusiv Cariera şi F.M.B., conform listei subunităţilor din structura regiei autonome din cuprinsul actului normativ menţionat, lit. c), pct. 5. Regia Autonomă, la data înfiinţării avea, potrivit art. 6, un patrimoniu rezultat din însumarea patrimoniilor preluate de la unităţile din structura, fiind, potrivit art. 7, proprietara bunurilor din patrimonial sau.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 15/1990, în vigoare la data de 8 decembrie 1990, unităţile economice de stat urmează a fi organizate în regii autonome. R.A.O. a fost înfiinţată, potrivit H.G. nr. 1288/1990 la data de 8 decembrie 1990 rezultând, pe cale de consecinţă ca, până la data respectivă Cariera şi F.M.B. au fost unităţi economice de stat.
Prin H.G. nr. 604 din 28 septembrie 1992 a fost desfiinţată R.A.O. şi a fost înfiinţată SC D. SA C., având drept componente şi F.M.B.
Până la data apariţiei Legea nr. 15/1990, dreptul de proprietate aparţinea statului, fiind un drept absolut, exclusiv, inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil, drept de proprietate cu caracter unitar şi indivizibil, întrucât unităţile economice de stat dobândeau doar un drept de administrare. Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că, cel puţin până la această dată, societatea reclamantă a exercitat o posesie în nume propriu, astfel cum ar fi fost exercitată de către proprietarul sau titularul dreptului real, pentru a constitui elementul animus ca element esenţial al posesiei ca atribut al dreptului de proprietate. Chiar după această dată, până la data de 11 august 2000, cât timp societatea
a avut un capital mixt, de stat şi privat, nu se poate susţine că posesia exercitată este o posesie utilă, atâta vreme cat nu este îndeplinită calitatea-condiţie de a fi neechivocă.
Faţă de argumentele expuse, instanţa de fond a apreciat că, în speţa, pentru perioadele arătate, nu se poate pune problema unei posesii utile asupra terenurilor în litigiu exercitata de către reclamanta ci de o detenţie precară sau, cel mult, de o posesie afectată de viciul echivocului, ambele situaţii având un singur efect: acela al constatării că în cauza nu s-a exercitat o posesie utilă, cu toate calităţile reglementate de codul civil, aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Prin decizia civilă nr. 25 din 15 ianuarie 2008 a Tribunalului Cluj a fost respins că nefondat apelul declarat de reclamanta (...) E.M. SA împotriva sentinţei civile nr. 681/2007.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect ca prin H.G. nr. 1288/1990 s-a înfiinţat R.A.O., în baza dispoziţiilor Legii nr. 15/1990, iar prin H.G. nr. 604/1992 a fost desfiinţată aceasta regie şi înfiinţată (...) SC D. SA C.; antecesoarea în drepturi a reclamantei (...) E.M. SA.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 15/1990 unităţile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, se organizează şi funcţionează, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, sub forma de regii autonome sau societăţi comerciale. Conform art. 5 şi art. 20 din acelaşi act normativ bunurile din patrimoniul regiilor autonome şi a societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1, art. 4 şi art. 5 din H.G. nr. 834/1991 terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană. Terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 aparţin domeniului privat al statului sau, după caz, autorităţilor administrative publice locale şi se constituie într-un fond special destinat acţiunilor de privatizare, care se utilizează pe baza acordului Agenţiei Naţionale pentru Privatizare. Organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, precum şi autorităţile administrative publice judeţene vor elibera societăţilor comerciale certificatc de atestare a
dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2. Aceste certificate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară.
Prima instanţă a făcut o corecta aplicare a dispoziţiilor art. 1837, art. 1846, art. 1847 şi art. 1890 C. civ. privind condiţiile în care se poate dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune. Astfel, este evident că terenurile în litigiu s-au aflat în patrimoniul fostelor întreprinderi de stat din domeniul minier, astfel încât au făcut obiectul proprietăţii de stat.
Este real că potrivit art. 1845 C. civ., domeniul privat al statului este supus prescripţiei achizitive ca şi domeniul privat al particularilor, însă la fel de adevărat este că în art. 1844 C. civ. se prevede că „nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase în afară din comerţ”.
Tribunalul a mai reţinut că domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale a primit consacrare legală abia prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea 69/1991 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, iar până la Constituţia din 1991 nu se putea prescrie proprietatea de stat, avându-se în vedere caracterele acestui tip de proprietate, inalienabilă, imprescriptibilă şi insesizabilă şi care astăzi aparţin doar domeniului public al statului.
Prin urmare, prima instanţa a reţinut în mod corect că până în anul 1990 antecesoarele reclamantei nu puteau exercita o posesie utilă, în condiţiile în care întreprinderile de stat aveau doar atributul folosinţei asupra bunurilor din proprietatea statului, fiind doar detentori precari.
In acest sens, prezumţia prevăzută de art. 1854 C. civ. nu este aplicabilă în cauză, atât timp cat antecesoarele reclamantei aveau doar folosinţă terenurilor, pe care o exercitau pentru stat.
Pe de altă parte, aşa cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991 menţionate mai sus, ca urinare a reorganizării unităţilor economice de stat după 1990, regiile autonome şi societăţile comerciale nou înfiinţate puteau deveni proprietare ale bunurilor aflate în patrimoniul lor, însă în ceea ce priveşte terenurile, acestea trebuiau în prealabil determinate şi evaluate de anumite organe din ministere sau de către autoritatea publică judeţeană, trecute în domeniul privat al statului sau, după caz, autorităţilor administrative publice locale, într-un fond special destinat acţiunilor de privatizare, pentru ca apoi în favoarea societăţilor comerciale să se elibereze certificate de atestare a
dreptului de proprietate asupra terenurilor, procedură pe care şi reclamanta era obligată să o urmeze.
Tribunalul a apreciat susţinerile apelantei privitoare la persoanele fizice chemate în judecată ca fiind nefondate, întrucât terenurile au făcut obiectul proprietăţii de stat, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că acest transfer al dreptului de proprietate nu a fost operat în cărţile funciare, având în vedere dispoziţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 potrivit cărora drepturile reale se vor dobândi fară înscriere în cartea funciară din cauza exproprierii.
împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul legal reclamanta, solicitând desfiinţarea deciziei civile nr. 25/A/2007 pronunţată de Tribunalul Cluj, admiterea apelului, cu consecinţa schimbării deciziei civile nr. 681/2007 în sensul admiterii acţiunii.
In motivarea recursului neîntemeiat în drept, recurenta a arătat că prescripţia achizitivă ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate presupune exercitarea unei posesii utile pe o perioadă îndelungată de timp, posesie utilă care presupune îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1847 C. civ.
Prima componentă a posesiei, respectiv exercitarea acesteia de către reclamantă este evidentă, stăpânirea terenurilor în litigiu de către reclamantă fiind dovedită de probele administrate în cauză, respectiv certificatul constatator nr. 754/2003 emis de O.R.C. C. şi înscrisul amintit mai sus, care dovedesc că reclamanta este continuatoarea în drepturi a fostelor întreprinderi, societăţi de stat şi regii autonome care au stăpânit terenurile în litigiu.
Aceleaşi înscrisuri, cât şi declaraţiile martorilor declaraţi în cauză au dovedit faptul că posesia asupra terenurilor a fost exercitată mai mult de 30 de ani, exercitarea stăpânirii materiale de către reclamantă nefiind pusă niciun moment sub semnul întrebării aşa cum dovedeşte şi adresa nr. 2543/2006 a Primăriei comunei B., potrivit căreia terenurile în litigiu au fost predate de către foştii proprietari la C.A.P. şi nu au făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
Reţinerea viciului precarităţii de către cele două instanţe este greşită, pentru că terenul aparţinea proprietarilor tabulari din acţiunea introductivă de instanţă, proprietari sancţionaţi prin împlinirea termenului de prescripţie achizitivă. Spre deosebire de sistemul actual de publicitate imobiliară reglementat prin Legea nr. 7/1996 sistemul reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938 aplicabil la momentul începerii termenului de prescripţie achizitivă consacră principiul efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartca funciară. Or, în cărţile
funciare în care se identifică terenurile în litigiu nu este înscris dreptul de proprietate al Statului Român, ci al persoanelor fizice chemate în judecată.
Reţinerea instanţei de apel că terenul în litigiu ar fi fost expropriat, constituie o supoziţie la dosarul cauzei neexistând nicio dovadă în acest sens.
Autoarea reclamantei şi, ulterior, aceasta au stăpânit terenurile pentru sine sub nume de proprietar şi nu pentru Statul Român, atâta vreme cât proprietari tabulari erau persoanele fizice chemate în judecată. De altfel, art. 1854 C. civ., instituie o prezumţie legală de proprietate în favoarea posesorului, prezumţie care poate fi răsturnată, însă, în motivarea hotărârilor atacate nu au fost aduse argumente pertinente pentru răsturnarea acestei prezumţii. Dimpotrivă, din argumentele expuse rezultă că reclamanta îndeplineşte toate condiţiile legale pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu ca cfect al prescripţiei achizitive.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea a apreciat recursul nefondat.
Asupra primului capăt de cerere, au fost formulate capete de acţiune pentru dezmembrarea pareclclor uzucapate din corpurile funciare, şi intabularea dreptului de proprietate.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este succesoarea în drepturi a fostei F.M.B. conform certificatului constatator emis de
O.R.C. C. sub nr. 7541 din 7 august 2003.
Din acest certificat rezultă că, vechea denumire a reclamantei până în anul 2001 a fost acea de F.M.B., că până la data de 11 august 2000 a avut un capital mixt, de stat şi privat, după această dată capitalul fiind privat 100%.
In anul 1951, prin comasarea mai multor unităţi, între care şi a Intre-
prinderii Miniere de Stat B., se înfiinţează întreprinderea Minieră C.
U.M.C., având ca subunitate între altele şi întreprinderea Minieră
B., se înfiinţează în anul 1951, iar în anul 1956 se reuneşte cu întreprinderea Minieră C.
Prin Legea nr. 1983/1969 se înfiinţează Centrala Minelor şi O.C., care cuprinde şi F.M.B., care, în anul 1973, este preluată de Combinatul Minier C.
în anul 1990, prin H.G. nr. 1288/1990 se înfiinţează R.A.O. care cuprinde şi Combinatul Minier C. cu toate subunităţile avute în organizarea anterioară, conform listei subunităţilor din cuprinsul actului normativ, unde la lit. c) pct. 5 este cuprinsă Cariera şi F.M.B.
Din anul 1992, prin H.G. 604/1992 se înfiinţează SC D. SA C., având între componente şi F.M.B.
Unităţile economice de stat potrivit art. 1 din Legea nr. 15/1990, indiferent în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, urmează a fi organizate în regii autonome sau societăţi comerciale, iar potrivit art. 5 şi art. 20 din acelaşi act normativ, bunurile din patrimoniul regiilor autonome şi a societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora.
Conform Legii nr. 15/1990 şi H.G. 834/1991, aşa cum s-a reţinut, societăţile nou înfiinţate puteau deveni proprietare ale bunurilor aflate
în patrimoniul lor. In ceea ce priveşte terenurile, aceste acte normative prevăd că, în prealabil, trebuie determinate şi evaluate, trecute în domeniul privat al statului, sau, după caz, într-un fond special destinat acţiunilor de privatizare pentru ca apoi să se elibereze în favoarea acestora certificate de atestare a dreptului de proprietate.
In contextul acestei evoluţii, corect a reţinut prima instanţă că terenurile în litigiu s-au aflat în patrimoniul statului, astfel că reclamanta nu putea exercita o posesie utilă, în condiţiile în care întreprinderile de stat aveau doar atributul folosinţei asupra lor, fiind detentori precari.
Din definiţia posesiei, rezultă că, pentru existenţa posesiei sunt necesare două elemente: unul material - corpus - şi altul psihologic, intenţional. Spre deosebire de elementul material, elementul psihologic, intenţional, constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau în calitate de titular al unui drept real.
Detenţia precară, deşi se aseamănă cu posesia printr-un element comun, se deosebeşte de aceasta, sub aspectul clementului psihologic, deoarece posesorul nu deţine lucrul cu intenţia de a se comporta ca proprietar sau titular al unui drept real.
Din definiţia detenţiei precare dată de art. 1853 C. civ., rezultă că specificul ei constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intenţional al posesiei. Aşadar, pentru a dovedi existenţa posesiei, este necesar să fie dovedite existenţa celor două elemente, lipsa elementului intenţional face ca detenţia precară să fie mai mult decât un viciu al posesie şi să echivaleze de fapt cu absenţa însăşi a posesiei.
Raportat la aceste reţineri, la dispoziţiile art. 1845 C. civ., art. 6 din Legea nr. 18/1991 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, cât şi la decizia nr. IV pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 16 ianuarie 2006 în recurs în interesul legii, curtea apreciază că prima
instanţă a reţinut legal că până în anul 1990 antecesoarele reclamantei nu puteau exercita o posesie utilă în condiţiilc în care fostele întreprinderi de stat aveau doar atributul folosinţei asupra bunurilor proprietatea statului.
Susţinerile recurentei că în cauză nu-şi găsesc aplicare dispoziţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 sunt înlăturate de actele dosarului, pentru că, aşa cum s-a reţinut prin H.G. 1288/1990 şi actele anexă, se prevede că patrimoniul R.A.O. rezultă din însumarea patrimoniilor preluate de la unităţile din structură.
| ← Uzucapiune. Intervertirea precarităţii în posesie utilă | Uzucapiune. Condiţiile posesiei. Intenţia de a se comporta ca... → |
|---|
