Uzucapiune. Regie autonomă. Calculul termenului pentru uzucapiune. Invocarea direct în recurs a uzucapiunii
| Comentarii |
|
Legea nr. 10/2001, art. 8 alin. (2) Legea nr. 213/1998, art. 6 Legea nr. 15/1990 C. civ., art. 1895
Numai după adoptarea Legii nr. 15/1990 şi transformarea unităţilor economice de stat în societăţi comerciale, pârâta şi antecesoarea sa au stăpânit imobilul cu intenţia de a se comporta ca proprietari, anterior acestei date folosind bunul în temeiul unui drept aparent de administrare directă şi nu cu titlu de proprietar, întrucât numai dreptul de administrare directă ar fi conferit recurentei-pârâte statutul de persoană juridică care stăpâneşte pentru altul, respectiv pentru stat.
Având în vedere aceste considerente, rezultă că Statul Român nu putea uzucapa întrucât nu a exercitat o posesie utilă, nu s-a comportat ca un adevărat proprietar şi astfel, nu se poate susţine că operează în favoarea recurentei-pârâte uzucapiunea de 30 de ani.
Cum posesia continuă şi sub nume de proprietar exercitată de recurenta-pârâtă şi I.A.M.S.A.T. a început în anul 1990, în mod just instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită în cauză condiţia termenului de 30 de ani prevăzută de art. 1890 C. civ.
Invocarea de către recurenta-pârâtă în recurs a uzucapiunii de 10 ani nu poate fi analizată, întrucât această apărare nu a format obiectul judecăţii la instanţele anterioare.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 7647 din 29 septembrie 2006
Prin cercrca înregistrată la data de 2 august 1996, reclamanta Parohia Biscricii Cărămidarii de Jos din Bucureşti, prin reprezentant legal, a chemat în judecată pe pârâţii: Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC I.M. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceştia să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din 593 mp teren şi o construcţie şi să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis în favoarea pârâtei SC I.M. SA de Ministerul Industriilor, nr. 2724 din 16 februarie 1996.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului revendicat, dobândit prin contribuţia enoriaşilor din Parohia Cărămidari, fiind alăturat bisericii, imobilul fiind înscris în proprietatea sa în registrul de carte funciară Bucureşti prin procesul-verbal din 19 septembrie 1941 şi a fost deposedată în mod abuziv de acest imobil de către autorităţile comuniste, în care au funcţionat pe parcursul timpului mai multe instituţii, în prezent fiind folosit de către pârâta SC I.M. SA.
A mai arătat că prin certificatul nr. 2724 din 16 februarie 1996 Ministerul Industriilor i-a recunoscut pârâtei SC I.M. SA dreptul de proprietate asupra terenului revendicat, deşi acest teren nu era proprietatea ministerului şi nici a statului.
După un prim ciclu procesual, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 171 din 14 februarie 2002, a admis excepţia inadmisibilităţii formulată de pârâtă şi a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă în baza art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reţinând că problema reglementării situaţiei juridice a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase şi au fost preluate abuziv de stat, reprezintă un domeniu rezervat puterii legislative, din raţiuni privind ordinea de drept, iar soluţionarea acţiunii privind imobilul în litigiu ar reprezenta o depăşire a atribuţiilor conferită puterii judecătoreşti.
Prin decizia civilă nr. 418 din 1 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantă şi a anulat sentinţa primei instanţe, reţinând cauza pentru evocarea fondului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu conţine dispoziţii referitoare la interzicerea soluţionării de către instanţele judecătoreşti a acţiunilor în revendicare având ca obiect asemenea imobile, promovarea unei acţiuni în revendicare fiind independentă de adoptarea unei reglementări viitoare şi că Legea nr. 501 din 31 iulie 2002, prin care se
reglementează o procedură specială privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase nu se aplică în cazul dedus judecăţii întrucât contravine principiului neretroactivităţii legii, prezenta acţiune fiind introdusă anterior, respectiv în anul 1996.
Evocând fondul, prin decizia nr. 1358 din 30 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pe pârâta SC I.M. SA să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din 593 mp teren şi construcţie (subsol, parter, etaj), a respins ca neîntemeiată acţiunea îndreptată împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Industriilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul revendicat şi procedând la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, a constatat că titlul reclamantei este preferabil, transcris fiind încă din anul 1941.
Instanţa de apel a mai reţinut că imobilul în litigiu nu a intrat în proprietatea Statului în baza vreunui titlu, nu a operat transferul dreptului de proprietate, acesta rămânând continuu până în prezent în patrimoniul reclamantei, iar certificatul de atestare emis pe numele pârâtei nu este susceptibil de a fi interpretat în sensul că ar modifica statutul juridic al imobilului.
Cererea reclamantei de a se constata nulitatea certificatului de atestare în discuţie a fost respinsă ca neîntemeiată, în condiţiile în care reclamanta nu a invocat vreuna din cauzele de nulitate prevăzute de lege.
împotriva acestei din urmă hotărâri, a declarat recurs pârâta SC
I.M. SA invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 5 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) pentru încălcarea principiului rolului activ al judecătorului. Susţine, astfel, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, întrucât cu probele administrate o atare dovadă nu s-a făcut, iar procesul-verbal nr. 41968/1940 emis de Comi-siunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare nu reprezintă titlu de proprietate, acesta făcând doar dovada înscrierii provizorii în evidenţele de publicitate imobiliară a imobilului respectiv, el constituind doar un
act intermediar din procesul de întocmire a cărţilor funciare legale, definitive.
Recurenta-pârâtă mai susţine că, dată fiind situaţia neclară cu privire la înscrierea în cartea funciară definitivă a imobilului, instanţa de apel, în baza rolului activ, trebuia să dispună administrarea de probe în acest sens, emiterea unor adrese către instituţiile statului care să clarifice situaţia, iar pretinsul titlu de proprietate al reclamantei este ambiguu, echivoc sub aspectul identificării imobilului ca suprafaţă, amplasare şi delimitare topografică, aspect ignorat de către instanţa de apel.
In fine, recurenta-pârâtă mai susţine că în mod greşit instanţa de apel a admis acţiunea reclamantei în condiţiile în care aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, iar certificatul său de atestare este un titlu valabil de proprietate dobândit în baza Legii nr. 15/1990 şi că în mod greşit instanţa de apel a respins apărarea sa subsidiară privind uzucapiunea de 30 de ani, deşi erau îndeplinite condiţiile şi uzucapiunii de 10 ani prevăzută de art. 1895 C. civ.
Recursul este nefondat.
Referitor la prima critică prin care recurenta-pârâtă susţine că procesul-verbal prin care s-a dispus înscrierea în cartea funciară a imobilului nu reprezintă prin el însuşi titlu de proprietate, aceasta nu poate fi primită.
Potrivit art. 168 din Decretul-lege nr. 115/1938, înscrierea în cartea funciară a unei persoane, ca proprietar, era condiţionată de posesia
bunului cu titlu de proprietar. In vederea întocmirii cărţii funciare, judecătorul de carte funciară, era obligat să facă cerectările şi constatările prevăzute de art. 166 din acelaşi act normativ, carc se consemnau în procesul-verbal prevăzut de alin. (2) al articolului menţionat.
De reţinut că imobilul în litigiu nu a fost dobândit prin transfer de proprietate, ci a fost construit chiar de către Epitropia Bisericii Cărămidarii de Jos cu bani proveniţi din donaţii ale credincioşilor, iar înscrierea în cartea funciară s-a făcut în baza posesiunii, aşa cum este prevăzut şi în cuprinsul procesului-verbal nr. 41968/1940, înscriere efectuată în baza Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare. De aceea, în mod just, în baza aceluiaşi temei de drept, instanţa de apel a reţinut că înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară constituie o prezumţie că dreptul înscris exista în patrimoniul persoanei fizice sau juridice pe numele căreia s-a făcut înscrierea şi că prezumţia operează în egală măsură, atât în cazul intabulării cât şi în cazul înscrierii provizorii, până la rectificare sau radiere.
Cum, în speţă, nu s-a demonstrat că dreptul de proprietate înscris pe numele reclamantei ar fi fost supus procedurii de rectificare sau de radiere prevăzute de Legea nr. 115/1938, înscrierea în cartea funciară făcând dovada dreptului de proprietate în baza titlului legal prevăzut, verificat de către judecătorul de carte funciară, în mod just s-a apreciat de către instanţă că reclamanta a făcut dovada titlului de proprietate cu privire la imobilul în discuţie.
Nici susţinerea conform căreia titlul de proprietate al reclamantei ar fi ambiguu şi sub aspectul identificării imobilului ca suprafaţă, amplasare şi delimitare topografică, nu poate fi primită.
Rolul activ al instanţei, astfel cum este prevăzut în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., presupune doar aflarea adevărului judiciar, instanţa neputându-se substitui părţii ce a beneficiat de asistenţă juridică. Dacă recurenta-pârâtă aprecia insuficiente probele administrate, avea posibilitatea să solicite instanţei prelungirea probatoriului sub aspectul emiterii unor adrese către instituţiile statului în sensul arătat.
Cum recurenta-pârâtă nu a făcut o asemenea solicitare, instanţa nu putea emite adrese către instituţiile statului fară să afecteze echilibrul procesual dintre părţi şi de aceea, nu se poate susţine că a fost lipsită de rol activ.
Drept urmare, pentru considerentele arătate, în mod just instanţa de apel a reţinut că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi procedând la compararea titlurilor, a dat eficienţă titlului reclamantei care este transcris încă din anul 1941.
De asemenea, în mod just a reţinut instanţa de apel că în condiţiile în care imobilul nu a intrat în proprietatea statului şi în administrarea pârâtei-recurente, acesta a rămas în patrimoniul proprietarului iniţial, reclamanta, iar certificatul de atestare din 16 februarie 1996 nu este susceptibil de a fi interpretat în sensul că ar modifica statutul juridic real al imobilului.
In fine, referitor la susţinerea recurentei-pârâte cu privire la uzucapiunea de 30 de ani, nici aceasta nu poate fi primită.
In mod just a reţinut instanţa de apel că numai după adoptarea Legii nr. 15/1990 şi transformarea unităţilor economice de stat în societăţi comerciale pârâta şi antecesoarea sa, I., au stăpânit imobilul cu intenţia de a se comporta ca proprietar, anterior acestei date atât I. cât şi Biblioteca Centrală de Stat folosind bunul în temeiul unui drept aparent de administrare directă şi nu cu titlu de proprietar, întrucât numai dreptul de administrare directă ar fi conferit recurentei-pârâte
statutul de persoană juridică care stăpâneşte pentru altul, respectiv pentru stat.
Având în vedere aceste considerente, rezultă că Statul Român nu putea uzucapa întrucât nu a exercitat o posesie utilă, nu s-a comportat ca un adevărat proprietar şi astfel, nu se poate susţine că operează în favoarea recurentei-pârâte uzucapiunea de 30 de ani.
Cum posesia continuă şi sub nume de proprietar exercitată de recurenta-pârâtă şi I.A.M.S.A.T a început în anul 1990 în mod just instanţa de apel a reţinut că condiţia termenului de 30 de ani prevăzută de art. 1890 C. civ. nu este îndeplinită în cauză.
Invocarea de către recurenta-pârâtă în recurs a uzucapiunii de 10 ani nu poate fi analizată, întrucât această apărare nu a format obiectul judecăţii la instanţele anterioare.
Dar, oricum, recurenta-pârâtă nu poate uzucapa din anul 1990, prescripţia achizitivă, fiind întreruptă conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, la data de 2 august 1996 (data introducerii prezentei acţiuni).
| ← Uzucapiune. Excepţia prescripţiei achizitive invocată pentru... | Uzucapiune. Intervertirea precarităţii în posesie utilă → |
|---|
