Uzucapiune. Inaplicabilitatea prescripţiei achizitive. Preluarea imobilului fără titlu valabil de către stat. Detenţie precară
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1847 Legea nr. 10/2001, art. 11), art. 2
Nu se poate invoca prescripţia achizitivă întrucât nu a exercitat asupra bunului revendicat o posesie utilă în sensul art. 1847 C. civ., ci o simplă detenţie de fapt (precară) care, oricât ar dura în timp, nu poate conduce niciodată la dobândirea proprietăţii prin efectul unei simple stăpâniri a bunului, atâta vreme cât statul nu avea niciun titlu asupra bunului.
C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 5.250 din 21 decembrie 2000, în P.R. nr. 2/2002
La data de 25 martie 1999 reclamantul M.Ş.A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi I.P.C.M. SA Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie corpul de clădire alăturat construcţiei principale al imobilului din Bucureşti,
!> Art. I al Legii nr. 10/2001 a fost modificat prin art. I pct. I din O.U.G. nr. 209/2005, iar art. 2 a fost modificat prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 209/2005. (M. Of. nr. 1194 din 30 deccmbric 2005).
C.V. nr. 192, împreună cu terenul construit şi neconstruit în suprafaţă de 3.992 mp aferent acestui corp de clădire.
In motivarea acţiunii reclamantul a arătat că imobilul din Bucureşti, C.V. nr. 192, este format dintr-o construcţie principală şi alăturat, un corp de clădire care alcătuia dependinţele construcţiei principale, precum şi grădina şi curtea imobilului. Acest imobil a fost, în întregime, proprietatea lui C.M. care l-a moştenit de la tatăl său, generalul G.M. şi l-a stăpânit în deplină proprietate şi posesiune în baza actului de partaj autentificat de fostul Tribunal Ilfov, Secţia notariat sub nr. 13997 din 28 mai 1920 şi transcris la acelaşi tribunal sub nr. 8937/1931.
Cu actul de donaţie autentificat sub nr. 1038/1948 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia I civilă şi transcris la grefa aceleiaşi secţii sub nr. 648 din 1 aprilie 1948, C.M. a donat Ministerului Artelor, din întreg imobilul, construcţia principală, inclusiv terenul pe care se afla, împreună cu colecţiile de tablouri, obiecte de artă, cărţile şi mobilierul din această construcţie. Potrivit actului de donaţie, C.M. şi-a păstrat proprietatea asupra „dependinţelor ce formează un corp separat, lipsit de corpul principal, terenul din fund, grădina din faţă şi curtea”, proprietate cu privire la care reclamantul susţine că îi revine, în calitate de unic moştenitor al lui C.M., fratele tatălui său, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 211 din 9 februarie 1993 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 1 Bucureşti.
Mai susţine reclamantul că acest corp de clădire, alăturat construcţiei principale, precum şi terenul imobilului din C.V. nr. 192 nu a format niciodată obiectul vreunui act normativ de trecere în proprietatea statului.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul I.P.C.M. SA Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii. în principal, pârâtul opune reclamantului Ordinele emise de M.I.C.M. nr. 15393/1978 şi nr. 15599/1981 şi certificatul de atestare seria 1103 nr. 2427/1995 prin care pretinde că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, iar în subsidiar, susţine că a dobândit dreptul de proprietate imobiliară prin efectul prescripţiei achizitive, potrivit art. 1837 şi următoarele C. civ.
Instanţa de fond a reţinut şi motivat că imobilul în litigiu a aparţinut în proprietate generalului G.M. şi a fost dobândit de fiul acestuia, C.M., în baza actului de împărţeală nr. 13007 din 20 mai
1920. In anul 1948 C.M. a donat Ministerului Artelor corpul de clădire din faţă şi terenul aferent clădirii donate, nu şi dependinţele ce formează un corp separat, lipit de corpul principal, terenul din spate, grădina din faţă şi curtca cu o suprafaţă totală de 4.592 mp Această
parte neinclusă în actul de donaţie şi care a rămas în proprietatea lui C.M., revine reclamantului în calitatc de moştenitor al acestuia, conform certificatului de calitate nr. 239/1993.
Cu referire la apărările pârâtului I.P.C.M. SA Bucureşti, tribunalul a reţinut că imobilul proprietatea lui C.M., care astăzi este identificat în C.V. nr. 192, este acelaşi cu cel ce a avut nr. 210 astfel cum era identificat în actul de împărţeală din anul 1920. Imobilul revendicat de reclamant nu a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 întrucât decizia de preluare se referă la numitul M.C., altă persoană decât autorul reclamantului, iar din actele ce emană de la Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA rezultă că imobilul ce a aparţinut lui C.M. nu a fost naţionalizat şi nici nu figurează ca fiind trecut în proprietatea statului. Pârâtul nu se poate apăra că a dobândit proprietatea bunului revendicat nici prin efectul prescripţiei achizitive întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1837 C. civ.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă prin sentinţa nr. 1868 din 22 decembrie 1999 a admis acţiunea formulată de reclamantul M.Ş.A. împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi I.P.C.M. SA Bucureşti şi a obligat pe pârâţi să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul situat în Bucureşti, C.V. nr. 192, Corp B, compus din clădiri şi teren în suprafaţă de 4.592 mp conform expertizei tehnice efectuate de expert C.S.
Au declarat apel împotriva acestei sentinţe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi I.P.C.M. SA Bucureşti.
Instanţa de apel a motivat că prin cererea sa reclamantul a revendicat imobilul din C.V. nr. 192, respectiv dependinţele ce formează un corp separat, terenul din spate, grădina din faţă şi curtea. Din procesul-verbal înregistrat sub nr. 2784 din 18 martie 1940 al Comisiei pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti rezultă că autorul C.M., în calitate de proprietar, a cerut înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului din C.V. nr. 192, astfel că reclamantul nu a dovedit că imobilul revendicat este acelaşi cu cel din C.V. nr. 210, pentru care autorul său avea titlu de proprietate. De altfel, actul de partaj voluntar priveşte casa din C.V. nr. 210, cu grădină şi curte, fară să facă vorbire de mai multe corpuri de clădiri, aspect reţinut şi în procesul-verbal din 18 martie 1940.
S-a mai reţinut că imobilul din C.V. nr. 192 figurează ca proprietate de stat, categoria de folosinţă „dotări învăţământ la nivelul anului 1988”, fiind ocupat de o grădiniţă.
Apelurile au fost admise de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 214 din 24 aprilie 2000 a schimbat în tot
hotărârea tribunalului în sensul că a respins acţiunea reclamantului îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi ca neîntemeiată faţă de
l.P.C.M. SA Bucureşti.
împotriva deciziei pronunţată în apel, în termen legal a declarat recurs reclamantul M.Ş.A. care a criticat soluţia dată de Curtea de Apel Bucureşti pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Intr-un prim motiv de casare se susţine că, prin decizia recurată sunt apreciate eronat probele administrate deoarece identitatea dintre imobilul din Bucureşti, C.V. nr. 192 şi cel ce a avut nr. 210 pe C.V., imobil ce a revenit autorului recurentului prin actul de împărţeală din anul 1920, a fost pe deplin stabilită nu numai cu raportul de expertiză efectuată în cauză, dar şi cu celelalte acte depuse şi pe care recurentul le analizează în detaliu în acest motiv de casare.
Se afirmă, într-un al doilea motiv de recurs, că decizia instanţei de apel se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt când se reţine că nu a existat în proprietatea lui C.M. decât un singur corp de construcţie. Or, expertiza realizată în cauză constată că încă din secolul trecut au existat două corpuri de construcţie, unul constând în casă de locuit, iar cel de al doilea din dependinţele acestei case, formate din grajd pentru cai, remize pentru trăsuri, depozit pentru furaje şi camere de locuit pentru vizitiu şi grăjdari, acest corp fiind menţionat şi în procesul-verbal nr. 2784/1940 de înscriere a imobilului din C.V. nr. 192 în C.F. a Municipiului Bucureşti.
Intr-un al treilea motiv de casare se reproşează instanţei de apel că a încălcat legea, în speţă prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât imobilul lui C.M. nu a trecut în proprietatea statului, respectiv a fost preluat de Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini fară niciun titlu valabil.
Recursul este fondat.
Imobilul ce constituie obiect al litigiului de faţă a devenit proprietatea lui G.I.M. în temeiul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 168 din 16 aprilie 1868 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia a V-a.
In act se stipulează că G.I.M. cumpără de la D.I. imobilul din Bucureşti, C.M. (azi C.V.) nr. 184, iar cumpărătorul „va stăpâni locul din C.M. până în fund D.D. C.’
Din planul cadastral depus de recurent în apel rezultă că imobilul lui G.M. din C.V. se învecina în spate cu imobilul din str. N.I. nr. 7 (denumirea de azi a străzii), iar din procesul-verbal nr. 2771/1940 de înscrierc în C.F., rezultă că imobilul din str. N.I. nr. 5-7 era proprie-
tatca lui A.Al.L., născută K., deci acest imobil era vecin cu imobilul din C.V., proprietatea M.
După decesul generalului M. şi a soţiei sale A.G.M., născută C., moştenitorii acestora convin asupra transmiterii succesiunii, în sensul că se încheie actul de împărţeală autentificat sub nr. 13007 din 28 mai 1920 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia Notariat, prin care lui C.G.M., fiu, îi revine în proprietate „Casa din Bucureşti C.V. nr. 210 cu curtea şi grădina ei”. Din lectura actului de împărţeală rezultă că defuncţii G. şi A. M. nu au avut alte proprietăţi imobiliare în Bucureşti.
La data de 5 martie în 1948 C.G.M. care domicilia în Bucureşti, C.V. nr. 192, a donat statului român, reprezentat prin Ministerul Artelor „o parte din imobilul proprietatea mea, situat în Bucureşti, C.V. nr. 192, constând în corpul de clădire din faţă înspre C.V. şi cu terenul
respectiv pe care se găseşte clădirea donată”. In act se stipulează expres că „donaţia de faţă nu priveşte dependinţele ce formează un corp de clădire separat, lipit de corpul principal, de asemeni nici terenul din fund, grădina din faţă şi curtea”.
Prin acelaşi act donatorul şi-a „rezervat dreptul de a locui până la sfârşitul vieţii în cele trei încăperi cu vedere spre curte”, iar înscrisul cuprinde menţiunea că imobilul este stăpânit de donator în baza actului de partaj succesoral a averii rămase de pe urma defunctului G.M., autentificat sub nr. 13007 din 28 mai 1920 de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat.
Din succesiunea înscrisurilor analizate rezultă fară echivoc că între imobilul prevăzut în actul de împărţeală din anul 1920 (C.V. nr. 210) şi cel menţionat în actul de donaţie din anul 1948 (C.V. nr. 192) există identitate, actul de donaţie având ca obiect doar o parte (corpul A) din imobilul dobândit prin succesiune legală de C.M. de la tatăl său G.I.M.
Că este vorba de acelaşi imobil rezultă din procesul-verbal nr. 2784
din 28 martie 1940 încheiat de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti în care este identificat imobilul din C.V. nr. 192, proprietatea lui C.G.M. pe care o deţine „cu titlu de moştenire de la tatăl său general G.M., fost Prim Ministru al M.S. Regele Carol I, decedat în anul 1911 şi în virtutea actului de împărţeală voluntară intervenită între comoştenitori autentificat sub nr. 13007 în 28 mai 1920”.
Prin adresa nr. 5733 din 8 septembrie 2000, act nou depus de reclamant în recurs, Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, referindu-se la situaţia juridică a imobilului din C.V. nr. 192, face cunoscut că, în perioada 1946-1951 a figurat cu rol fiscal M.C. şi că,
din anul 1948, corpul de clădirc din faţa imobilului a fost dcfalcat în baza actului de donaţie nr. 1038/1948.
Tot în recurs, reclamantul a depus un extras din „lista Monumentelor de Cultură” întocmită de Academia Română în anul 1955, unde, la poziţia 16 a listei, apare „casa G.M.” cu adresa din Bucureşti, C.V. nr. 192, dovadă că este unul şi acelaşi imobil cu cel menţionat în actul de împărţeală autentificat sub nr. 13007 din 28 mai 1920, imobil care la data autentificării actului purta nr. 210 pe C.V.
Astfel fiind, concluzia la care instanţa de apel a ajuns în sensul că imobilul revendicat de reclamant nu este identic cu imobilul pe care l-a avut în proprietate autorul său C.M. este evident greşită, decizia recurată fiind întemeiată pe o gravă greşeală de fapt.
Pe aceeaşi greşeală este fundamentată şi concluzia potrivit căreia imobilul revendicat de reclamant a trecut în proprietatea statului şi că în prezent este ocupat de o grădiniţă. Astfel, pe de o parte, rezultă din actul de donaţie analizat mai sus că nu întregul imobil din C.V. nr. 192 a fost donat statului de către autorul reclamantului, aşa încât pentru ceea ce actul denumeşte „dependinţele ce formează un corp separat, lipit de corpul principal, de asemeni nici terenul din fund, grădina din faţă şi curtea”, statul nu are niciun titlu. Pe de altă parte, expertiza întocmită de ing. C.S. a identificat imobilul ce nu a fost donat statului de C.M., fiind denumit „Corp 8 de clădire ce a fost construit înainte de anul 1951”.
Tot expertiza tehnică constată că imobilul din Bucureşti, C.V. nr. 192, este compus din două corpuri de clădire având o vechime aproximativ de 150 de ani şi că în corpul A (construcţie ce nu a fost revendicată de reclamant şi care a făcut obiect al actului de donaţie) se găsesc încăperile care au destinaţia actuală de grădiniţă.
Pârâtul I.P.C.M. SA Bucureşti nu poate invoca, ca titlu valabil, ordinele emise de fostul Minister al Industriei Construcţiilor de Maşini ori certificatul de atestare seria M 03 nr. 2427/1995 deoarece transmi-ţătorul bunului nu a fost niciodată şi proprietarul lui, după cum pârâtul nu poate invoca nici prescripţia achizitivă întrucât nu a exercitat asupra bunului revendicat o posesiune utilă în sensul art. 1847 C. civ., ci o simplă detenţiune de fapt (precară) care, oricât ar dura în timp, nu poate conduce niciodată la dobândirea proprietăţii prin efectul unei simple stăpâniri a bunului.
Notă: Pentru actualitatea acestei decizii, a se vedea şi art. 1, art. 2 alin. (1) Ut. h), art. 47 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 75 din 14 februarie 2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
| ← Uzucapiune. Condiţiile posesiei. Intenţia de a se comporta ca... | Uzucapiune. Coindivizari. Posibilitatea dobândirii... → |
|---|
