Uzucapiune. Condiţiile. Viciile posesiei. Precaritate
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1847
Pentru a se solicita dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este necesară îndeplinirea şi a condiţiei ca posesia să fie utilă, neviciată.
Atâta vreme cât reclamantul a primit terenul cu titlu de locaţiune, posesiei îi lipseşte elementul intenţional, nefiind o posesie exercitată sub nume de proprietar, astfel încât nu poate invoca uzucapiunea.
C.A. Cluj, decizia nr. 1986/R din 18 septembrie 2006,
în C.A. Cluj, B.J. 2006
Prin sentinţa civilă nr. 766 din 22 aprilie 2004, pronunţată de Judecătoria Năsăud s-a admis acţiunca formulată de reclamanţii AI. şi
A.V., împotriva pârâtei Comuna Şanţ, prin primar şi, în consecinţă, s-a constatat că reclamanţii au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului înscris în C.F. nr. 300 Şanţ, nr. top. 1077; s-a constatat că pe acel teren reclamanţii şi-au construit casa de locuit şi anexele gospodăreşti; s-a dispus intabularea în C.F. a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului, cu titlu de uzucapiune, precum şi notarea construcţiilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că, din probele administrate în cauză, respectiv, declaraţiile martorilor O.M. şi R.A., precum şi din expertiza întocmită de expert H.F., rezultă faptul că prin anii 1945 sau 1946 antecesorii reclamanţilor au primit de la autorităţile de stat un lot de teren în suprafaţă de circa 22 ari, arător şi fanaţ pe raza Comunei Şanţ ca ajutor pentru familia acestora, compusă din 14 membri, mama reclamantului fiind declarată atunci mamă eroină. De la acea dată antecesorii reclamanţilor au folosit terenul public, paşnic şi sub nume de proprietar, până la data căsătoriei reclamanţilor când l-au dat acestora, cu titlu de zestre, dată de la care reclamanţii au continuat să folosească terenul în acelaşi mod, iar ulterior şi-au construit o casă de locuit şi anexe gospodăreşti pe care le folosesc şi în prezent. Din expertiza întocmită în cauză rezultă că terenul pretins uzucapat de reclamanţi corespunde cu terenul înscris în C.F. 300 Şanţ, nr. top. 1077.
In legătură cu pretinsa închiriere a terenului, despre care face vorbire pârâta, din declaraţia martorului R.A., rezultă că ar fi vorba numai despre închirierea unui utilaj, nu şi a vreunui teren.
Apelul declarat de pârâta Comuna Şanţ, prin Primar, împotriva acestei sentinţe a fost anulat ca netimbrat de Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 2341/A din 26 noiembrie 2004, motivat pe faptul că, deşi apelanta a fost legal citată cu menţiunea timbrării apelului, totuşi nu a înţeles să se conformeze obligaţiei legale de timbrare.
împotriva deciziei nr. 2341/A/2004 a declarat recurs pârâta Primăria comunei Şanţ, prin Primar, invocând nelegala anulare ca netimbrat a apelului promovat împotriva sentinţei fondului, recurs admis de Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 2308/R din 20 octombrie 2005, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului la Tribunalul Bistriţa-Năsăud, motivat pe faptul că, potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997, apelul era scutit de plata taxelor de timbru.
Prin decizia civilă nr. 49/A din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a admis, ca fiind fondat, apelul declarat de pârâta Comuna Şanţ prin Primar, s-a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 776/2004, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiuni reclamanţilor.
în considerentele deciziei s-a reţinut în esenţă faptul că depoziţiile testimoniale administrate atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel, relevă faptul că anterior celui de-al doilea război mondial, aproximativ în anii 1938-1940, antecesorii reclamantului A.L. au intrat în stăpânirea unei părţi din terenul în litigiu, martorii neputând indica suprafaţa exactă a acestui teren, însă, au precizat pe schiţa de la dosarul de fond, limitele folosinţei terenului. Din nicio probă nu rezultă însă că antecesorii reclamantului ar fi folosit întregul teren solicitat de către reclamanţi. Deşi reclamanţii au invocat dobândirea dreptului de proprietate prin joncţiunea posesiei lor cu aceea a părinţilor reclamantului, potrivit art. 1452 C. civ. austriac şi art. 6 din Legea nr. 241/1947, totuşi probatoriul testimonial administrat în cauză conduce la ideea că termenul de prescripţie achizitivă prevăzut de art. 1452 C. civ. austriac, nu este incidcnt în cauză, întrucât reclamanţii au început să folosească terenul doar după moartea mamei reclamantului, survenită după anul 1990, iar cursul prescripţiei, raportat la data începerii sale, s-a împlinit anterior decesului părinţilor reclamantului.
Termenul de prescripţie împlinindu-se în timpul folosinţei antecesorilor reclamanţilor, accştia erau cci care, eventual, ar fi putut dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune, dacă ar fi stăpânit terenul sub nume de proprietar şi în condiţiile unei posesii utile.
Pc de altă parte, nu sunt prezente cumulativ, în persoana reclamanţilor şi a antccesorilor acestora, cele două elemente ale posesiei, apte de a determina dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, lipsind elementul psihologic, aninms, având în vedere că atât antecesorii reclamantului, cât şi reclamanţii, au stăpânit, respectiv, stăpânesc terenul, în calitate de detentori precari, iar nu de posesori.
Calitatea de detentori precari derivă din faptul că părinţilor reclamantului, ca de altfel şi altor persoane, le-a fost dată în folosinţă o parte din terenul în litigiu, în limitele indicate de martori, teren care era în proprietatea comunei, pentru a construi o piuă, justificat de nevoile locuitorilor comunei de la vremea respectivă.
Folosirea terenului ca şi chiriaşi, iar nu ca posesori, este dovedită atât cu declaraţiile martorilor audiaţi de instanţa de apel, cât şi cu evidenţele contabile ale Primăriei comunei Şanţ, potrivit cărora, atât mama reclamantului, cât şi reclamanta au achitat chirie pentru acest
teren, aspect confirmat de altfel şi de H.C.L. nr. 7/2001, precum şi de
H.C.L. nr. 25/1999, privind inventarul domeniului public al comunei, aprobat prin H.G. nr. 905/2002, anexa 43, şi care atestă faptul că începând cu anul 1999 terenul a fost inclus în domeniul public al comunei. Raportat la aceste acte normative, şi la evidenţele contabile al Primăriei comune Şanţ, depoziţia martorului B.A., referitoare la faptul că reclamantul ar fi achitat chirie pentru utilaje, nu şi pentru teren, urmează să fie înlăturată ca fiind în contradicţie cu aceste acte.
întrucât sentinţa atacată a fost dată ca urmare a aprecierii greşite a stării de fapt, apelul a fost admis ca întemeiat, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A.L. şi A.V, solicitând admiterea recursului în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii apelului pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
Recursul este nefondat.
In ceea ce priveşte motivele de recurs care vizează reaprecierea depoziţiilor testimoniale administrate atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, precum şi acele motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate, de natură să implice o canalizare a stării de fapt ori o schimbare a acesteia, Curtea a invocat la termenul de judecată din 18 septembrie 2006 excepţia inadmisibilităţii acestora, având în vedere că aceste motive de recurs intră sub incidenţa art. 304 pct. 10 C. proc. civ., abrogat prin Legea nr. 219/2005 şi art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Astfel, ca urmare a abrogării acestor texte legale, în faţa instanţei de recurs nu pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate care să implice o reapreciere a probelor administrate, de către instanţa de recurs, ori care să conducă la o reanalizare a împrejurărilor de fapt ale cauzei, ori la o schimbare a stării de fapt deja stabilită de instanţa de fond ori de instanţa de apel.
In consecinţă, instanţa de recurs este obligată să se raporteze la starea de fapt deja stabilită în cauză de instanţa de fond ori de instanţa de apel, putând doar să verifice hotărârea recurată sub aspectul legalităţii ori nelegalităţii sale.
Aşa fiind, faţă de considerentele anterior expuse, Curtea urinează să admită excepţia inadmisibilităţii acelor motive de recurs care vizează reaprecicrea probelor administrate în cauză, respectiv, aspecte de netcmeinicie ale hotărârii recurate, urmând să verifice doar dacă în
cauză sunt întrunite dispoziţiile legale referitoare la posibilitatea de a uzucapa terenul litigios.
Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, „bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile”, alin. (2) al aceluiaşi articol prevăzând că „actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută”.
Or, aşa cum rezultă din M. Of. nr. 647 bis din 31 august 2002, în care s-a publicat Anexa nr. 43 privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Comunei Şanţ, imobilul în litigiu, înscris în C.F. 300, nr. top. 1077 - identificat astfel prin expertiza întocmită de expert H.F. -, face parte din domeniul public al Comunei Şanţ, figurând la poziţia nr. 119 din Anexa 43.
In consecinţă, fiind vorba despre un bun aflat în domeniul public al Comunei Şanţ, prin prisma art. 11 alin. (1) lit. C din Legea nr. 213/1998, terenul în litigiu nu poate fi uzucapat.
Pe de altă parte, aşa cum rezultă din starea de fapt stabilită de instanţa de apel, stare de fapt care, urmare a abrogări pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. nu mai poate fi schimbată de instanţa de recurs, aceasta fiind ţinută să se raporteze la starea de fapt conturată de instanţa de apel, nici antecesorii reclamantului şi nici reclamantul nu au folosit terenul în litigiu în calitate de posesori, ci în calitate de detentori precari.
Astfel, starea de fapt stabilită de instanţa de apel evidenţiază împrejurarea că terenul în litigiu a fost atribuit antecesorilor reclamantului cu titlu de locaţiune, pentru a amenaja o piuă în localitate, necesitatea amenajării acesteia fiind justificată de nevoile locuitorilor comunei de la vremea respectivă (deceniul 4 din secolul XX), aspect confirmat prin chiar cererea formulată de reclamant şi înregistrată sub nr. 8 din 22 ianuarie 2001, cerere prin care acesta a solicitat scutirea de plata chiriei datorată pentru folosirea terenului de pe Cobăşel, precum şi prin H.C.L. nr. 9 din 19 martie 2001 a Consiliului Local al comunei Şanţ, hotărâre prin care s-a stabilit scutirea reclamantului recurent de plata chiriei, prin compensarea lucrărilor pe care le-a făcut în interesul comunei în iarna 2000-2001.
Totodată, adresa nr. 253 din 12 februarie 2004 a Primăriei comunei Şanţ evidenţiază faptul că reclamantul a plătit chirie pentru terenul situat la locul numit Cobăşel, şi datorită faptului că acest teren se află în raza cantonului silvic, el nu poate face obiectul împroprietăririi.
Procesul-verbal cu nr. 2629 încheiat la data de 10 octombrie 2005 de cătrc Primăria comunei Şanţ relevă faptul că se impune achitarea la zi a chirici restante datorată de numitul Al. Primăriei comunei Şanţ, pentru terenul din comuna Şanţ, locul numit Cobăşcl.
Starea de fapt evidenţiată de instanţa de apel pe baza ansamblului probaţiunii administrate în cauză relevă aşadar împrejurarea că reclamantul, ca de altfel şi antecesorii săi, nu au avut calitatea de posesori, ci pe aceea de detentori precari, calitate care în niciun caz nu poate fi asimilată sau confundată cu calitatea de posesor.
Este ştiut faptul că posesia este o stare de fapt generatoare de efecte juridice, care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unul bun, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de toţi ceilalţi, ca proprietar sau titular al altui drept real, pentru existenţa posesiei fiind necesare două elemente, unul material, numit corpus, şi care constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire, transformare şi folosinţă excrcitatc direct asupra lucrului, şi altul psihologic, intenţional, numit animus şi carc constă în intenţia sau voinţa celui carc posedă de a cxercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar, ori în calitate de titular al unui alt drept real.
Spre deosebire de posesie, carc este o stare de fapt, detenţia precară este o stare de drept, o situaţie juridică bine definită, carc rezultă întotdeauna dintr-un titlu, fie el convenţional, legal sau judiciar, în temeiul căruia dctentorul este îndreptăţit să exercite putere asupra unui lucru, în speţă, detenţia precară rezultând din contractul de închiriere asupra terenului.
Specificul detenţiei precarc constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intenţional, psihologic, al posesiei, stăpânirea materiala a lucrului exercitându-se pentru altul, iar nu pentru sine. Practic, precaritatea echivalează cu lipsa posesiei.
Câtă vreme, în speţă, reclamantul a folosit terenul obiect al litigiului cu titlu de detenţie precară, iar nu ca posesor, posesia exercitată de reclamant neîntrunind calităţile impuse de art. 1847 C. civ., respectiv, nefiind o posesie exercitată sub nume de proprietar, şi câtă vreme terenul litigios face parte din domeniul public al comunei Şanţ, este evident că în cauză nu poate fi invocată dobândirea dreptului de proprietate asupra respectivului teren prin uzucapiune.
| ← Proprietate. Uzucapiune. încheiere de intabulare în cartea... | Uzucapiune. Condiţiile uzucapiunii. Precaritatea posesiei → |
|---|
