Uzucapiune de 10-20 de ani. Succesiune. Dacă poate servi ca just titlu faţă de terţ
| Comentarii |
|
C.civ., art. 644, art. 1847, art. 1859, art. 1858 alin. (4), art. 1895, art. 1897
Succesiunea fiind considerată printre diferitele moduri de a dobândi proprietatea (art. 644 C.civ.), constituie prin ea însăşi un just titlu faţă de
1 A se vedea: Dreptul nr. 23/1910, p. 186; Pagini juridice nr. 86/1912, p. 681.
cei care nu au calitatea de comoştenitori şi acest just titlu unit cu bună-credinţă, conduce la prescripţia achizitivă.
Cas, secţia I, decizia nr. 543 din 25 mai 1923 (P.R. 1924, p. 139-142)
Recurenţii, posedând ca proprietari locul in litigiu circa 20 de ani cu titlu de succesori, în mod continuu, neîntrerupt, netulburat, public şi cu titlul de proprietari, susţin că au prescris proprietatea locului în litigiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 1895 C.civ., cel ce câştigă cu bună-credinţă şi printr-o justă cauză un imobil determinat, a prescris proprietatea lui prin 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia Curţii de Apel unde se află situat imobilul, iar conform art. 1897 C.civ. prin justă cauză se înţelege orice titlu translativ de proprietate.
Succesiunea fiind enumerată prin diferitele moduri de a dobândi proprietatea (art. 644 C.civ.) constituie prin ea însăşi un just titlu, - faţă de cei care nu au calitatea de comoştenitori, - care unit cu bună-credinţă conduce la prescripţia de 10 ani.
Asupra acestui punct, Codul nostru nu lasă nicio îndoială, date fiind art. 1859 şi 1858 alin. (4) C.civ.
Deoarece în speţă nu s-a contestat în această privinţă nici timpul de circa 20 de ani, cât au stăpânit recurenţii cu titlul de moştenitori, de la data morţii autorului lor, până la intentarea acţiunii, care constituie termenul prescripţiei invocate de ei, şi nici buna lor credinţă, urmează, ca tribunalul numai prin violarea art. 1895 C.civ. a hotărât că titlurile lor de moştenitori nu constituie un just titlu care să poată servi ca punct de plecare al unei prescripţii de 10 ani a locului în litigiu.
Notă. înalta Curte de Casaţie prin această deciziune dă o interpretare fidelă textului art. 1859 C.civ. şi a principiilor rezultate din art. 644, 1858 alin. (4) şi 1895 C.civ., curmând astfel controversa existentă; căci observăm, că deşi aceeaşi soluţiune a fost consacrată de înalta Curte de Casaţie încă din anul 1908 (a se vedea B.C.C. 1908, p. 362; B.C.C. 1911, p. 1389; Dreptul nr. 38/1911, p. 298), totuşi unele instanţe judecătoreşti au decis cu totul contrariu (a se vedea C.A. Iaşi, în Dreptul nr. 73/1912, p. 135 şi Trib. Iaşi, secţia I, decizia nr. 94/1922 a cărui sentinţă a fost casată prin deciziunea ce adnotăm).
Textul art. 1858 alin. (4) C.civ. constituie o inovaţiune a legiuitorului nostru din 1864; acest alineat nu există în Codul Napoleon, de unde au fost reproduse celelalte dispoziţiuni cu privire la materia prescripţiunii.
Legiuitorul român de la 1864 nu a reprodus sistemul francez; în art. 1858 alin. (4), art. 1859 şi 1860 C.civ., legiuitorul nostru a urmat sistemul adoptat de vechile noastre legiuiri. Conform dispoziţiunilor enunţate în privinţa posesiunii de fapt a bunurilor succesorale, moştenitorii universali sunt asimilaţi cu cei particulari, ei încep o nouă posesiune în persoana lor distinctă de acea a autorului, având facultatea de a o jonc-ţiona cu posesiunea autorului lor, dacă această posesiune era utilă şi capabilă să conducă la uzucapiune.
Legiuitorul nostru nu a admis ideea continuităţii forţate a posesiunii în persoana moştenitorilor universali, a decis, din contră, că viciul precarităţii nu se transmite la moştenitori şi că prin moştenire se interverteşte viciul precarităţii, dacă moştenitorul universal este de bună-credinţă [art. 1858 alin. (4) care nu există în Codul francez].
Astfel fiind, succesorul universal, ca şi cel particular, începând o nouă posesiune în persoana sa, va putea uzucapa prin trecerea termenului de 10 sau 20 de ani, pe baza bunei-credinţe şi a titlului său de moştenitor pro herede, care constituie un just titlu conform art. 1895 C.civ., întrucât succesiunea este un mod de a dobândi proprietatea (art. 644 C.civ.).
Acest sistem astfel rezumat este mult superior celui francez pentru că, mai înainte de toate este mai practic şi mai echitabil decât sistemul opus francez, iar pe de altă parte se conciliază perfect cu toate principiile consacrate de legiuitor în materia succesiunii, a proprietăţii şi a prescripţiunii; cu alte cuvinte nu provoacă dificultăţile practice care au survenit în Franţa precum am văzut, şi nu mai sunt necesare explicaţiuni şi comentarii subtile pentru a-1 pune în armonie cu celelalte principii, precum am văzut că a procedat doctrina şi jurisprudenţă franceză.
în adevăr, pentru ca să admitem ideea obligativităţii continuităţii posesiunii, trebuie să admitem în primul rând o ficţiune inutilă în explica-ţiunea acestei idei, şi anume să ne închipuim numai că posesiunea de fapt a bunurilor succesorale trece la moştenitori.
Posesiunea este o stare de fapt şi nu se poate considera ca o institu-ţiune juridică, ea este legată de viaţa omului şi nu putem să admitem (fară o ficţiune creată de lege) că această stare subiectivă a omului se poate transmite la moştenitori.
Or, legiuitorul nostru a fost mai practic, nu a voit să admită această ficţiune inutilă şi contrarie realităţii lucrurilor.
Legiuitorul, pe de altă parte însă, a făcut şi opera cu adevărat echitabilă; căci este cu drept cuvânt nejust, de a face răspunzător pe succesorul universal de greşeala sau reaua credinţă a autorului său. Şi apoi,
pentru ce succesorul cu titlu particular să fie într-o situaţiune mai bună decât cel cu titlu universal? In fine, nu este oare strigător să vedem cum un succesor universal de rea-credinţă obţine uzucapiunea numai prin simplul fapt că autorul său a fost de bună-credinţă? Toate aceste anomalii dispar în sistemul legiuirii noastre.
Sistemul legiuirii noastre nu contrazice principiul din art. 653 C.civ.
In adevăr, art. 653 C.civ. consacră în favoarea unora dintre moştenitori (descendenţi şi ascendenţi) vechea maximă franceză înscrisă în art. 318 din Cutuma din Paris: „le mort saisit le vif son hoir plus proche et habile ă succeder”1: descendenţii şi ascendenţii (spre deosebire de Codul civil francez, unde textul corespunzător, art. 724 C.civ. fr., acordă acest drept tuturor moştenitorilor legitimi) au de drept posesiunea succesiunii, adică ceea ce denumeşte doctrina, sezina ereditară, ceilalţi moştenitori trebuind să o capete după o prealabilă autorizare a justiţiei.
Prin aceasta, legiuitorul a voit, să învestească de-a dreptul pe această categorie de moştenitori cu toate drepturile ce le avea de cuius, indiferent de orice manifestare a voinţei lor, fară ştirea lor şi chiar dacă de fapt ei nu o posedă încă, de unde rezultă că sezina constituie o învestire legală, o ficţiune a legii. Această noţiune a sezinei, care este de origine germanică, după părerea unanimă a autorilor, nu implică deloc ideea posesiunii de fapt. Astfel că, această învestitură legală este cu totul de altă natură şi nu contrazice întru nimic sistemul adoptat de legiuitor în materia uzucapiunii expus mai sus. Descendentul sau ascendentul sezinar este învestit ipso iure cu toate drepturile şi acţiunile autorului său, însă în ce priveşte faptul posesiunii lucrurilor aflate în moştenire, aceasta constituind o stare subiectivă a personalităţii defunctului, încetează odată cu dânsul, şi poate să înceapă sub o altă formă şi în mod distinct în persoana moştenitorului, având însă facultatea de a o joncţiona cu aceea a defunctului, dacă ea a fost utilă şi deci capabilă să conducă la prescripţiunea achizitivă.
Această ficţiune a legii nu are de asemenea nicio legătură cu obligaţiunea moştenitorului universal de a răspunde ultra vires emolumenti. Obligaţiunea moştenitorului universal de a răspunde de toate datoriile defunctului este consecinţă unei alte noţiuni, care are rădăcini mai vechi, şi anume a ideii romane că eredele este continuatorul persoanei defunctului în toate drepturile şi obligaţiunile lui heres et defunctus una eodem-que personna esse intelliguntur. Şi putem spune că în sistemul legiuirii noastre acest principiu nu-şi găseşte aplicare decât în explicaţiunea aces
1 A se vedea D. Alexandresco, op. cit., voi. III, partea a Il-a, p. 228.
tei obligaţiuni, ce o are moştenitorul universal, de a răspunde de datoriile defunctului ultra vires. Conform acestui principiu atât la noi, cât şi în Franţa toţi moştenitorii universali răspund ultra vires de obligaţiunile defunctului, dacă nu au avut prevederea de a primi succesiunea sub beneficiu de inventar1. Şi aceasta constituie singura deosebire dintre succesorii universali şi acei particulari, aceştia din urmă nefiind decât nişte succesori in bona, şi astfel neputându-se transmite prin succesiune în privinţa lor decât drepturile de cuius-ului, nu şi obligaţiunile lui, care nu se pot ceda.
Şi superioritatea sistemului nostru faţă de acel francez se manifestă şi prin aceasta că moştenitorul universal, fie el sezinar ori nu, rămâne obligat ultra vires, însă în privinţa posesiunii de fapt a bunurilor succesorale el începe o nouă posesiune în persoana sa, distinctă de aceea a autorului său. Şi socotim că, cu aceasta, se face o justă şi juridică aplicare a ideii române într-o legiuire modernă, fară să fie nevoie a-i da o extindere mai mare, adică a-i găsi aplicaţiune şi în situaţiuni de drept, cu totul distincte, precum face legiuitorul francez admiţând teoria contrarie, evitându-se astfel o serie de dificultăţi practice, pe care le întâlnim în practica franceză.
Astfel determinate principiile în această materie, la întrebarea, dacă moştenitorul universal, care începe o nouă posesiune în persoana sa, va putea prescrie prin uzucapiunea de 10-20 de ani, răspundem invocând textele art. 1895 şi 644 C.civ. Conform art. 1895 C.civ., pentru a obţine uzucapiunea se cere pe lângă buna credinţă a posesorului şi un just titlu, -just titlu în specia noastră nu poate fi decât titlul de moştenitor (pro herede), întrucât art. 644 C.civ. dispune categoric, că proprietatea bunurilor se poate dobândi şi prin succesiune. Este evident că titlul pro herede nu poate fi opozabil decât acelor persoane care nu au calitatea de moştenitori, după cum şi prescripţia achizitivă nu se poate obţine de către un moştenitor decât numai în contra acelora care nu au calitatea de moştenitori alături de el, - pentru că un coproprietar nu poate să exercite o posesiune exclusivă asupra bunului indiviz faţă de ceilalţi coproprietari, principiu care caracterizează starea de indiviziune şi care a fost unanim admis de jurisprudenţă2.
Pentru toate acestea expuse, conchidem că sistemul legiuirii noastre este categoric şi cu mult superior sistemului opus francez; iar dacă unii dintre interpreţi controversează încă astăzi această chestiune atât de categoric şi clar tranşată, aceasta nu poate fi decât rezultatul influenţei pe
1 Idem, p. 60.
2 A se vedea Dreptul nr. 5/1922, p. 43 şi Dreptul nr. 20/1923, p. 155.
care o suferim mulţi dintre noi, de a ne conduce exclusiv interpretarea legii după textele şi spiritul Codului Napoleon, fără să ne gândim că legiuitorul nostru, in multe chestiuni a ţinut seama şi de tradiţiunea specială a ţării noastre, cum a facut-o în cazul de faţă (Hippolyte G. Nico-leanu, avocat).
| ← Prescripţie de la 10 la 20 de ani. Titlu nul. Vânzarea... | Titlul pro herede unit cu buna credinţă constituie un just... → |
|---|
