Uzucapiune. Drept de proprietate. Neexercitarea lui peste 30 de ani. Detenţie precară. Inexistenţa prescripţiei achizitive
| Comentarii |
|
C.civ., art. 480, art. 1890
Dreptul de proprietate, ca şi acţiunea în revendicare, nu se sting prin neîntrebuinţare, cât timp bunul nu a fost uzucapat de altcineva.
C.A. Tărgu-Mureş, decizia nr. 389 din 16 iunie 1925
(P.R.,1925, p. 148)
Dreptul de proprietate, ca şi acţiunea în revendicare, nu se sting prin neîntrebuinţare, cât timp bunul nu a fost uzucapat de altcineva.
în speţă, pârâtul şi antecesorii săi fiind detentori precari, posesiunea lor nu putea conduce la uzucapiune, încât cu toată neposedarea şi inerţia reclamanţilor de peste 30 de ani, ei nu au încetat de a fi proprietarii imobilului, aşa că în atari împrejurări trebuie respinsă invocarea prescrierii acţiunii, pentru că nu se poate concepe drept fară acţiune.
Notă. Pentru că dreptul de proprietate consistă în a te folosi sau nu de lucru (art. 480 C.civ., art. 362 C.civ. austriac), este unanim admis că, spre deosebire de celelalte drepturi reale nu se stinge prin neîntrebuinţare, ci numai prin uzucapiunea bunului de către o altă persoană.
Dar acţiunea în revendicare? Mai poate fi exercitată după 30 de ani, cu toate că pârâtul nu se găseşte în situaţia de a fi uzucapat, fie că posesiunea lui a fost viciată, sau că, nefiind loc la joncţiunea posesiunii, nu are timpul cerut pentru prescripţia achizitivă, iar în domeniul Codului austriac, cazul se poate prezenta şi mai des, spre deosebire de Codul român, la prescripţia mare se cere bună-credinţă, pe câtă vreme, după Codul român, aceasta-i necesară numai în prescripţia de 10-20 de ani?
Unii autori, bazându-se strict pe litera legii, după care toate acţiunile şi toate drepturile ce s-ar pretinde contra cuiva, se prescriu prin 30 de ani de tăcere (art. 1890 C.civ. rom., 1479 C.com. austriac), conchid că aceeaşi soartă o are şi acţiunea în revendicare, fiind presupus că acela care nu a introdus acţiunea în acest interval ar fi renunţat pentru totdeauna la dânsa, sau în tot cazul înseamnă o neglijenţă ce trebuie pedepsită, nemaifiind permis a se repune în discuţie o stare de lucruri ce datează de peste 30 de ani. Laurent este de această părere, că acţiunea în revendicare, se prescrie prin 30 de ani ca orice altă acţiune şi mergând mai departe conchide, că în acest caz, bunul găsindu-se fără stăpân s-ar cuveni statului, deşi tot dânsul admite că dreptul de proprietate nu se poate pierde niciodată prin neîntrebuinţare.
Alţi autori, spre a concilia ambele principii, susţin că dreptul de proprietate nu se pierde, însă pentru că acţiunea în revendicare este prescrisă, rămâne ca dreptul să-şi producă efectele sale când s-ar întâmpla ca bunul să revină iar în mâinile proprietarului său. în acest sens pare a fi majoritatea comentatorilor austrieci şi după cum arată Krainz-Ehrenzweig, acest mod de a vedea este împărtăşit de practica judiciară, ca şi de cea prusacă. Dacă această teorie a fost preferată celeilalte, este din cauză că s-a luat în considerare situaţia pârâtului, care ar trebui apărat contra unor pretenţiuni de multe ori numai în aparenţă fondate, dar care în realitate sunt de mult stinse, însă împrejurările sunt greu de dovedit după un timp atât de îndelungat, aşa că e mai echitabil să-l poţi dispensa pe pârât de atari dovezi dificile.
Krainz-Ehrenzweig se ridică însă cu toată vehemenţa în contra unei atari teorii, susţinând că, proprietatea fară acţiune, ca şi întreaga distincţie între prescripţia dreptului şi a acţiunii este străină Codului austriac, căci, după cum se exprimă dânsul, ce ar trebui să facă în acest caz nefericitul
de proprietar cu dreptul lui iluzoriu? Să aştepte până să-i cadă în mână lucrul printr-o întâmplare nesperată sau, deoarece calea legală îi este închisă, să-l deturneze de la posesor, pentru care nu l-ar putea ameninţa nicio pedeapsă, căci deturnarea lucrului propriu nu-i furt? Evident că nu trebuie făcută nicio distincţie între dreptul de proprietate şi acţiunea în revendicare, ambele scăpând de sub prescripţia extinctivă atât timp cât bunul nu a fost uzucapat, altfel s-ar ajunge la concluzia că s-ar proteja în dauna proprietarului posesorul ce nu îndeplineşte condiţiile pentru a putea uzucapa, chiar precaristul (cum era în speţa judecată mai sus, bunul fiind constituit antichreza de peste 30 de ani), sau s-ar comite nedreptatea de a-1 reda statului. Textul invocat a voit să cuprindă într-o formulă unică diversele aplicaţiuni ale prescripţiei de 30 de ani, însă sunt şi cazuri excepţionale în mod tacit între care intră acţiunea în revendicare, căci dacă s-ar aplica ad literam, s-ar răsturna întreaga teorie a prescripţiunii. Deci adoptarea unei soluţii uniforme în chestiunea de mai sus, ni se pare că se impune din toate punctele de vedere (Ion I. Cetăţeanu, consilier la C.A. Braşov).
| ← Uzucapiunea de 10-20 de ani. Condiţii. Titlul pro herede. Când... | Prescripţie de la 10 la 20 de ani. Titlu nul. Vânzarea... → |
|---|
