Uzucapiune. Bunuri din domeniul public. Biserica. Construcţie edificată în 1941. Autorizatie de construire
| Comentarii |
|
C. civ., art. 492, art. 1847, art. 1890 Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (1)
Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi dobândite prin uzucapiune, însă în prezenta cauză nu s-a făcut dovada că cele două suprafeţe de teren, detinute de intimata-reclamantă încă din anul 1820 au făcut
7 t
parte din domeniul public al statului.
Edificarea construcţiilor a fost făcută anterior anului 1941
când, conform procesului-verbal nr. 159 din 11 noiembrie 1941, s-a constatat existenţa lor pe teren, astfel încât nu poate fi condiţionată dobândirea dreptului de proprietate al reclamantei „de obţinerea autorizaţiilor de construire”.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1104 din 5 februarie 2009
Prin sentinţa nr. 244 din 7 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta Parohia Bisericii S.V., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1798 mp, identificat prin punctele de contur 19-23 -22-21 -20-8-9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16- 17 - 18 - 19 şi respectiv prin punctele de contur 1 - 2- 3- 4- 5- 6- 7- 8-20-21 -22-23- 19, individualizat în schiţa anexă nr. 2 la raportul de expertiză topografică efectuat de expertul C.N.
A fost constatat dobândit prin accesiune dreptul de proprietate al reclamantei asupra bisericii şi casei parohiale edificate pe terenul menţionat, „construcţii identificate prin raportul de expertiză în construcţii efectuat de expertul C.F.”.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că martorul C.I. a declarat că reclamanta foloseşte terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 1500-2000 mp, începând cu anul 1938. Din procesul-verbal nr. 159/1941 emis de Primăria Municipiului Bucureşti rezultă că la data întocmirii actului reclamanta deţinea terenul în suprafaţă de 1917,66 mp, pe teren erau edificate două construcţii, respectiv biserica şi casa parohială, iar din adresa nr. 22497/2007
emisă de Primăria Municipiului Bucureşti rezultă că reclamanta este înscrisă în evidenţele cadastrale, începând cu anul 1986, cu suprafaţa de 1007 mp teren.
Prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul C.N. au fost identificate terenurile folosite de către reclamantă, în suprafaţă de 1337 mp şi respectiv 461 mp, situate în Bucureşti, iar prin raportul de expertiză efectuat de expertul C.F. s-au identificat construcţiile amplasate pe aceste suprafeţe de teren. Biserica are număr poştal C.G. nr. 58, iar casa parohială are număr poştal S.V. nr. 21.
S-a mai reţinut, că reclamanta a exercitat asupra terenului o posesie neîntreruptă, publică, sub nume de proprietar şi paşnică, timp de peste 30 de ani, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1890 C. civ., raportat la art. 1847 C. civ. şi că sunt îndeplinite şi condiţiile art. 492 C. civ., deoarece s-a făcut dovada că reclamanta a edificat pe teren biserica şi casa parohială.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 539 din 30 iunie 2008, a respins apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe, reţinând că reclamanta exercită posesia sub nume de proprietar asupra terenului din anul 1820, fapt dovedit cu înscrisuri, iar pe teren există două construcţii, biserica şi casa parohială.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că „nu pot fi uzucapate în general bunuri inalienabile, deoarece imprescriptibilitatea este un corelativ necesar al inalienabilităţii”.
S-a mai susţinut că, potrivit art. 135 pct. 5 din Constituţia României şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, iar, conform art. 135 pct. 2 din Constituţie şi Legii nr. 18/1991, proprietatea este publică sau privată. Sunt supuse dispoziţiilor dreptului comun imobilele din domeniul privat şi, faţă de aceste considerente, „termenul de prescripţie asupra imobilului nu putea să înceapă decât după anul 1991”.
Recurentul a mai susţinut, că intimata-reclamantă încearcă să eludeze normele legale privitoare la obligativitatea obţinerii autorizaţiei de construire, deoarece „pentru a intra în legalitate” trebuia să obţină autorizaţie de construire.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Faţă de dispoziţiile legale invocate de recurent, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi dobândite prin uzucapiune, însă în prezenta cauză nu s-a făcut
dovada că celc două suprafeţe de teren, deţinute de intimata-reclaman-tă încă din anul 1820, menţionate în procesul-verbal nr. 159 întocmit la data de 11 noiembrie 1941, au făcut parte din domeniul public al statului.
Recurentul a arătat că termenul de prescripţie „putea să înceapă să curgă după anul 1991”, fară să indice motivul pentru care termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ., necesar pentru dobândirea dreptului prin uzucapiune, nu a început să curgă din momentul exercitării posesiei asupra bunului de către reclamantă.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, începând cu anul 1770 pe teren au fost edificate succesiv mai multe biserici.
In procesul-verbal nr. 159 din 11 noiembrie 1941 este menţionată existenţa pe teren a bisericii şi casei parohiale, folosite de Biserica
Creştină de Rit Ortodox şi de preoţii bisericii din anul 1820. In raportul de expertiză întocmit de expert C.F. este consemnat faptul că biserica actuală a fost construită în anul 1903, beneficiind de reparaţii capitale în anul 1962, iar casa parohială a fost executată în anul 1938 şi că, potrivit Legii nr. 1540 din 1894, la nr. 26 din lista celor 76 biserici parohiale urbane existente în Bucureşti este nominalizată Biserica S.V.
Recurentul nu arată care sunt normele legale eludate de intimata-reclamantă la momentul edificării construcţiilor şi, faţă de faptul că edificarea celor două construcţii a fost făcută anterior anului 1941 când, conform procesului-verbal nr. 159 din 11 noiembrie 1941, s-a constatat existenţa lor pe teren, nu poate fi condiţionată dobândirea dreptului de proprietate al reclamantei „de obţinerea autorizaţiilor de construire”, aşa cum susţine recurentul.
| ← Uzucapiune. Posesia începută în jurul anilor 1930-1940. Legea... | Uzucapiune. Bunuri din domeniul public. Inaplicabilitatea... → |
|---|
