Uzucapiune. Sancţiune împotriva proprietarului nediligent. Dovada dreptului de proprietate în patrimoniul celui chemat în judecată în calitate de pârât
| Comentarii |
|
C. civ., art. 482, art. 492, art. 1854
în înscrisul sub semnătură privată încheiat de posesori cu proprietarul imobilului s-a indicat un titlu de proprietate al acestora din urmă. Pe baza acestui titlu de proprietate, autorii aveau rol fiscal deschis pe numele lor şi plăteau impozit pentru teren. Aceste înscrisuri oferă instanţei suficiente indicii pentru a conclu
ziona că cei chemaţi în judecată erau proprietarii terenului pentru care se invocă uzucapiunea. Trebuie însă coroborate cu declaraţiile martorilor, care au arătat că proprietarii terenului erau autorii lor, şi aceştia au vândut mai multor persoane învecinate o suprafaţă de teren alăturată terenului lor.
Fiind astfel dovedit elementul material al posesiei, cu aplicarea prezumţiei instituite de art. 1854 C. civ., care face din elementul material al posesiei dovada elementului intenţional, prezumţie ce nu a fost răsturnată în cauză printr-o dovadă contrară, reclamanţii au probat posesia exercitată.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 1453/R din 7 septembrie 2006, nepublicată
Prin cercrca înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. 799/300/2003, reclamanţii B.I. şi B.E. au chemat în judecata pc pârâţii D.I. şi D.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate că au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţa de 249 mp şi prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcţiei ridicate pe acest teren, compusă din 2 corpuri de clădire.
Prin sentinţa civilă nr. 573 din 23 ianuarie 2006 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere expertiza efectuată în cauză care a concluzionat că datele prin care a fost descris terenul în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4399 din 31 ianuarie 1950 de Tribunalul Ilfov, care constituie titlul de proprietate al pârâţilor, sunt insuficiente pentru identificarea la faţa locului, iar din adresa nr. 501781/17186 din 4 ianuarie 2006 rezultă că
str. D., sector 2 a purtat denumirea de str. C. In consecinţă, s-a considerat că reclamanţii nu au dovedit că suprafaţa de 247 mp, dobândită prin înscrisul sub semnătură privată în luna iunie 1974 de la pârâţi, face parte din suprafaţa de 1500 mp situat în comuna Fundenii Doamnei, dobândit de vânzător prin actul autentic.
Or, uzucapiunea ca mod de dobândire a modului de proprietate, indiferent de caracterul ei, reprezintă o sancţiune împotriva proprietarului nediligent.
împotriva acestei sentinţe la data de 6 martie 2006 au declarat recurs reclamanţii, solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii pronunţate, iar pe fond admiterea acţiunii aşa cum
a fost formulată. In motivare, accştia au arătat că instanţa a apreciat în
mod greşit probele din dosar. Astfel, în înscrisul sub semnătură privată pe care l-au încheiat cu autorii lor, aceştia au indicat ca titlu de proprietate actul depus la dosar. Pe baza acestuia, autorii aveau rol fiscal deschis pe numele lor şi plăteau impozit pentru teren.
Prin urmare, toate înscrisurile depuse la dosar oferă suficiente indicii ca instanţa să concluzioneze că pârâţii erau proprietarii terenului în discuţie, dar mai mult, acestea trebuie coroborate cu declaraţiile martorilor, care au arătat că proprietarii terenului erau autorii lor, şi aceştia au vândut mai multor persoane învecinate o suprafaţă de teren alăturată terenului lor.
Recurenţii-reclamanţi au arătat că au făcut eforturi pentru a demonstra în mod indubitabil că terenul face parte din cel ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare, dar nicio instituţie a statului nu a putut emite niciun act care să vină în sprijinul lor, dar niciun act care
să fie în defavoarea lor. In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9, art. 304 1 C. proc. civ. şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., tribunalul reţine următoarele:
In mod corect instanţa de fond a reţinut că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, este o sancţiune îndreptată împotriva vechiului proprietar care, dând dovadă de lipsă de diligenţă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane, astfel încât acţiunea având un asemenea temei trebuie formulată în contradictoriu cu vechiul proprietar.
Din probele administrate în primă instanţă, coroborate cu înscrisurile noi depuse în recurs, reiese însă că autorii pârâţilor au fost proprietarii imobilului în litigiu.
Astfel, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4399 din 31 ianuarie 1950 de fostul Tribunal Ilfov - Secţia notariat şi transcris sub nr. 1010 din 31 ianuarie 1950, potrivit copiei legalizate emise de Arhivele Naţionale, I. şi M.D. au dobândit de la M. şi G.P. un teren în suprafaţă de 1.500 mp situat în comuna Urbană Colentina, Fundenii Doamnei, având ca vecinătăţi: proprietatea T., parcelele 769, 776, 775, 780 şi părţile laterale cu drumul proiectat către şos. Afumaţi.
La data de 19 decembrie 1958 printr-un act autentificat de Notariatul de Stat Bucureşti sub nr. 7491/1925, în baza contractului menţionat anterior, aceştia au vândut lui F.N. şi F.S. un teren viran loc de casă în suprafaţă de 250 mp situat în Bucureşti, având următoarele dimensiuni şi vecinătăţi: la faţă de 12 ml, cu str. D., la fund pe 12 ml,
cu parecla nr. 768, la dreapta pe 20,75 ml, cu parcela nr. 776 şi la stânga pe 20,75 ml cu parcela nr. 778. S-a făcut de asemenea menţiunea că terenul care obiectul contractului formează parcela nr. 777. încheierea acestui act a presupus şi verificarea de către notar a identităţii imobilului, ceea ce înseamnă că o parte din terenul care a făcut obiectul titlului de proprietate al lui D.I. şi D.M., şi anume parcela nr. 777, a primit adresa poştală str. D. nr. 9.
In cuprinsul înscrisului sub semnătură privată intitulat chitanţă încheiat în luna iulie 1964 de aceeaşi înstrăinători cu reclamanţii B.I. şi
B.E. se face referire la terenul loc de casă ce formează parcela nr. 779, în suprafaţă de 249, situat în str. D. nr. 13, având ca vecinătăţi: la apus, str. D., la răsărit parcela nr. 766, la miazănoapte parcelanr. 778 şi la miazăzi parcela nr. 780, care ar fi fost dobândit de aceştia în baza aceluiaşi act de proprietate transcris de Tribunalul Ilfov sub nr. 1010 din 31 ianuarie 1950. Imobilul cu aceste vecinătăţi şi cu această adresă este cel în stăpânirea căruia au intrat B.I. şi B.E., astfel cum rezultă din istoricul de rol fiscal şi care formează obiectul prezentei cauze.
Poziţionând în spaţiu cele două parcele înstrăinate, reiese ca parcela 777, devenită str. D. nr. 9, are la nord parcela 776, la sud parcela 778, la vest drumul public, în timp ce parcela nr. 779 la care se face referire în chitanţa de mână are la nord parcela 778, la sud parcela 780, iar la vest un drum public, str. D. Procedând în acelaşi mod, se constată că imobilul din titlul vechi de proprietate încheiat în anul 1950 se învecinează la nord cu parcela nr. 776, la sud cu parecla 780, iar la vest cu un drum public.
In concluzie, terenul în suprafaţă de 1.500 mp din acest act de proprietate include şi parcela nr. 779, situată între parcela nr. 776, după parcelele 777 şi 778 şi imediat învecinată cu parcela nr. 780. De asemenea, dat fiind că parcela nr. 777 a dobândit nr. 9 pe str. D., parcela nr. 778 trebuia să primească următorul număr impar, iar parcela nr. 779, terenul în litigiu, al doilea număr impar, respectiv 13. Ca atare, se reţine că terenul care face obiectul cererii de chemare în judecată a fost proprietatea autorilor pârâţilor, fiind dobândit de către aceştia prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4399 din
31 ianuarie 1950 de fostul Tribunal Ilfov - Secţia Notariat.
De altfel, aşa cum rezultă de propunerea făcută de un inspector fiscal la data de 14 ianuarie 1965, D.I. figura ca titular de rol fiscal al imobilului situat în Bucureşti, str. D. nr. 13 încă din anul 1958 şi, deşi nu ar fi exclus, analizând numai acest fapt, ca înscrierea să fi fost făcută pe baza unui alt titlu de proprietate, o asemenea situaţie este
puţin probabilă datorită minimelor verificări pe care trebuie să le facă organul fiscal.
Pe de altă parte, faptul că în actele aflate în baza de date a Direcţiei de impozite şi taxe locale se menţionează că pentru acest imobil figurează ca proprietar D.I. în litigiu cu B.l. se explică prin referatul întocmit în acelaşi dosar şi avizat la 9 martie 1966 în care se arată că între proprietarul terenului, D.I. şi B.l. nu există act de vânzare-cumpărare, ci numai chitanţă de mână, drept pentru care s-a făcut propunerea înscrierii în acest mod.
Nici împrejurarea că la data de 2 august 1967, după încheierea înscrisului sub semnătură privată, Sfatul Popular al Raionului 1 Mai a emis un ordin de repartizare petiţionarului B.l. pentru acest imobil nu infirmă calitatea de proprietar a lui D.I., de vreme ce în acelaşi mod s-a procedat şi pentru imobilul situat în str. D. nr. 9, emiţându-se repartizarea nr. 343 din 25 ianuarie 1957 în favoarea lui F.N., depusă în recurs, ceea ce nu a împiedicat dobândirea ulterioară a imobilului de către aceeaşi persoană de la D.I. şi D.M. prin act autentificat. Sub un alt aspect, din declaraţiile martorilor audiaţi s-a mai reţinut că reclamanţii au exercitat o posesie neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar asupra terenului, pe care au ridicat o seric de construcţii, exercitând astfel acte materiale asupra sa.
In consecinţă, fiind astfel dovedit în cauză elementul material al posesiei, tribunalul constată că, drept urmare a aplicării prezumţiei instituite de art. 1854 C. civ., care face din elementul material al posesiei dovada elementului intenţional, prezumţie ce nu a fost răsturnată în cauză printr-o dovadă contrară, reclamanţii au probat posesia exercitată începând cu anul 1964.
Intenţia de a stăpâni bunul pentru sine şi de a se comporta ca proprietari este demonstrată şi de faptul că figurează înscrişi în evidenţele fiscale ca plătitori de impozite.
Faţă de aceste considerente, reţinând exercitarea posesiei asupra terenului timp de 30 de ani şi îndeplinite condiţiile pe care trebuie sa le îndeplinească posesia potrivit art. 1847 C. civ., respectiv să fie utilă, în sensul că posesia nu trebuie să fie afectată de vreunul din viciile discontinuităţii, violenţei, clandestinităţii şi echivocului, tribunalul apreciază drept întemeiată cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii, urmând ca, în temeiul art. 1837 C. civ., să o admită.
In ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul reţine că, potrivit prevederilor art. 492 C. civ. „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate
a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala lui şi că sunt ale lui până ce se dovedeşte din contră”. Acest text de lege instituie o prezumţie legală relativă, susceptibilă de a fi răsturnată prin dovada contrară, potrivit căreia o construcţie edificată pe un teren se consideră a fi fost ridicată de către proprietarul terenului respectiv, în nume propriu şi pe cheltuiala sa.
Astfel cum rezultă din întreg probatoriul administrat în cauză, tribunalul constată că pe suprafaţa de teren în litigiu reclamanţii au edificat o construcţie, reprezentând casă de locuit şi anexe. Se constată astfel că, referitor la construcţiile menţionate, devin incidente dispoziţiile art. 492 C. civ. şi, având în vedere că prezumţia de proprietate asupra construcţiilor respective în favoarea reclamanţilor nu a fost răsturnată în cauză prin dovada contrară, tribunalul reţine că reclamanţii au dobândit potrivit art. 482 C. civ., care prevede că proprietatea unui lucru dă drept asupra tot ce se uneşte sau se încorporează în acesta, şi dreptul de proprietate asupra acestor construcţii edificate pe teren.
In consecinţă, tribunalul a apreciat ca fiind întemeiat şi capătul de cerere privind constatarea accesiunii asupra construcţiilor identificate potrivit raportului de expertiză.
Faţă de cele expuse, reţinând că hotărârea primei instanţe nu este temeinică, tribunalul urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ. să admită recursul, să modifice în tot sentinţa recurată, să admită acţiunea modificată, să constate că reclamanţii au dobândit în proprietate prin uzucapiune terenul în suprafaţă de 247 mp, situat în Bucureşti, str. D. nr. 13, sector 2, având ca vecinătăţi: N - pe o distanţă de 20,62 m str. D. nr. 11; E - pe o distanţă de 12,02 m str. Cpt. V.D. nr. 14; S -pe o distanţă de 20,73 m str. D. nr. 15; V - pe o distanţă de 11,94 m str. D., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert N.S. şi să constate că reclamanţii au dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcţiilor CI, C2 şi C3 identificate prin acelaşi raport de expertiză.
| ← Uzucapiune. Posesie clandestină. Efecte | Uzucapiunea de 30 de ani. Joncţiunea posesiilor → |
|---|
