Uzucapiune. Condiţiile posesiei utile pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1853 alin. (2), art. 1874
Pentru existenţa posesiei sunt necesare două elemente: unul material - corpus - şi altul psihologic, intenţional - animus. Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale, de stăpâ
nire şi folosinţă, executate direct asupra bunului. Elementul intenţional constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar şi se dobândeşte numai în momentul în care cel care are detenţiunea materială a bunului îşi manifestă intenţia de a păstra lucrul pentru sine, săvârşind acte pe care numai proprietarul le-ar putea face.
Posesia unui bun nu se confundă cu detentia. Chiar dacă în
ambele cazuri bunul se află în posesia fizică a persoanei, detentorul deţine bunul pentru altul, fără a se comporta ca titularul vreunui drept real. Este adevărat că detenţia presupune, ca regulă, existenţa unui raport juridic cu proprietarul bunului, însă art. 1853 alin. (2) C. civ. extinde acest cadru, incluzând şi situaţia în care se exercită acte de stăpânire cu îngăduinţa proprietarului, deci în absenta unor relaţii contractuale.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 1751/R din 24 octombrie 2006, nepublicată
Prin cererea înregistrată la data de 16 ianuarie 2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti sub nr. 836/301 din 16 ianuarie 2006, reclamanta G.M.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând să se constate că a devenit proprietara încăperii în suprafaţă de 0,98 mp, situată la etajul I al imobilului din Bucureşti, sector 3, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani.
Prin sentinţa civilă nr. 5696 din 26 iunie 2006 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului ca neîntemeiată şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta
G.M.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1874 C. civ., o posesie este utilă atunci când aceasta este continuă, neîntreruptă, publică şi sub nume de proprietar.
Instanţa a reţinut că pârâta a deţinut cu contract de închiriere apartamentul nr. 1 din imobilul situat în Bucureşti, sectorul 3, încă din anul 1956, folosind încă de la momentul închirierii acestei locuinţe, încăperea în suprafaţă de 0,98 mp, situată la etajul I al imobilului.
In raport de această situaţie de fapt, a rezultat cu certitudine faptul că reclamanta nu a stăpânit încăperea sub nume de proprietar, ci a folosit această cameră doar accesoriu al folosinţei locuinţei închiriate. S-a constatat astfel că reclamanta nu a făcut dovada elementului
psihologic sau intelectual, animus, constând în intenţia de a efectua această stăpânire pentru sine, de a se comporta ca proprietar. Pe de altă parte, instanţa a constatat că imobilul în care locuieşte reclamanta a făcut parte din proprietatea publică a statului, iar nu din proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind introdus în legislaţia românească abia prin Constituţia României din anul 1991. Constituţiile anterioare anului 1991 nu faceau distincţie între domeniul public al statului şi domeniul privat al acestuia.
Împotriva acestei sentinţe, la 14 august 2006 a declarat recurs reclamanta G.M.M., criticând hotărârea pentru nelegalitate şi nete-meinicie. Recurenta reclamantă a arătat că din actele existente la dosarul cauzei rezultă fară putinţă de tăgadă faptul că imobilul pe care pretinde că l-a uzucapat nu a făcut parte din domeniul public al statului, ci din domeniul privat al statului.
A arătat că, deşi instanţa de fost a reţinut faptul că recurenta a cumpărat de la intimata pârâtă apartamentul nr. 1, situat în Bucureşti, sectorul 3, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2825 din 9 decembrie 1996 în temeiul Legii nr. 112/1995, în aceste condiţii este evident că imobilul în litigiu nu putea face parte din domeniul public al statului, ci doar din domeniul privat, câtă vreme bunurile din domeniul public sunt inalienabile, astfel că nu şi-ar fi putut fi vândut apartamentul al cărei proprietară este în condiţiile în care imobilul, în întregul lui, nu ar fi făcut parte din domeniul privat al statului.
In ce priveşte cea de-a doua motivare de respingere a acţiunii, în sensul că recurenta reclamantă nu a făcut dovada că ar fi stăpânit sub nume de proprietar, ci că a folosit această cămară doar ca accesoriu al folosinţei locuinţei închiriate, recurenta a arătat că din actele depuse la dosarul cauzei, precum şi din restul materialului probator rezultă că începând cu anul 1956 a folosit încăperea în litigiu, fiind esenţial de menţionat că aceasta a fost folosită sub nume de proprietar, motivat de faptul că nu a fost trecută în conţinutul contractului de închiriere cu care a deţinut locuinţa pe care, ulterior, a cumpărat-o în baza Legii nr. 112/1995.
Recurenta a mai arătat că din motivarea instanţei de fond rezultă că posesia exercitată de recurentă ar fi o posesie utilă începând cu anul 1991 şi nu de la nivelul anului 1956 de când foloseşte în fapt această cămară, dar în aceste condiţii instanţa de fond a omis existenţa uzucapiunii de 10 până la 20 de ani.
Examinând sentinţa reeurată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Tribunalul reţine următoarele:
Primul motiv de recurs este întemeiat. In mod greşit instanţa de fond a reţinut că imobilul în care locuieşte reclamanta a făcut parte din proprietatea publică a statului, iar nu din proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind introdus în legislaţia românească prin Constituţia României din anul 1991.
In realitate, distincţia dintre domeniul public şi domeniul privat al statului este făcută chiar de Codul civil, care dispunând prin art. 1844 că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”, creează un regim juridic preferenţial numai bunurilor care fac parte din domeniul public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, pe care le declară astfel imprescriptibile achizitiv.
O asemenea distincţie nu mai este făcută după 1948, Constituţia intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8-9 numai la proprietatea particulară şi la proprietatea Statului. De asemenea, Constituţia din 1952 ca şi cea din 1965 se referea în art. 5-9, respectiv art. 6-9 la proprietatea particulară, precum şi la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat şi cooperatistă-colectivistă. De asemenea, niciunul din aceste acte normative nu cuprinde vreo dispoziţie prin care să declare proprietatea de stat, care nu mai era deci împărţită în două categorii, publică şi privată, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă şi insesizabilă.
In aceste condiţii nu se justifică asimilarea proprietăţii de stat domeniului public din legislaţia anterioară şi supunerea acesteia regimului juridic instituit de Codul civil. Tocmai pentru că legislaţia din perioada 1948-1991 nu cunoştea conceptul de proprietate publică, bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată nu putea avea un asemenea caracter. Din contră, el s-a aflat în proprietatea Statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de Codul civil în materia uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite de art. 1844.
In schimb, cel de-al doilea motiv de recurs nu este întemeiat, ceea ce susţine soluţia instanţei de fond. Conform art. 1847 C. civ., uzuca-piunea presupune o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată şi sub numele de proprietar.
Posesia constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun cu intenţia şi voinţa de a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca un proprietar. Din această definiţie rezultă că pentru existenţa posesiei sunt necesare două clemente: unul material - corpus - şi altul psihologic, intenţional - amimus.
Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale, de stăpânire şi folosinţă, executate direct asupra bunului. Materialul probator administrat confirmă exercitarea de către reclamantă din proprie iniţiativă a actelor materiale de deţinere şi folosinţă asupra încăperii ce face obiectul litigiului, care potrivit adresei nr. 6441 din 16 martie
2004 este situată pe balconul de serviciu al etajului 1, deservind două apartamente.
Elementul intenţional constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar şi se dobândeşte numai în momentul în care cel care are detenţiunea materială a bunului îşi manifestă intenţia de a păstra lucrul pentru sine, săvârşind actc pe carc numai proprietarul le-ar putea face, cum ar fi edificarea unei construcţii, cfectuarea de reparaţii mari la construcţia existentă sau alte acte care să nu lase vreo îndoială asupra caracterului lor.
Nu trebuie să se confunde posesia cu detenţia. Chiar dacă în ambele cazuri bunul se află în posesia fizică a persoanei, detentorul deţine bunul pentru altul, fară a se comporta ca titularul unui drept real. Or, reclamanta a folosit această încăpere, astfel cum în mod corect a apreciat instanţa de fond, ca accesoriu al locuinţei închiriate, astfel că nu putea avea o altă poziţie subiectivă faţă de încăperea în discuţie în raport de cea faţă de apartamentul pe care îl deţinea în calitate de chiriaş. Nu poate fi admis că o persoană care închiriază o locuinţă are intenţia de a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca un proprietar al unei dependinţe a acesteia care nu a făcut obiectul contractului, expunându-se procedând în acest mod riscului unei desfiinţări a locaţiunii
Este adevărat că detenţia presupune, ca regulă, existenţa unui raport juridic cu proprietarul bunului, însă art. 1853 alin. (2) C. civ. extinde acest cadru, incluzând şi situaţia în care se exercită acte de stăpânire cu îngăduinţa proprietarului, deci în absenţa unor relaţii contractuale. In speţă, reclamanta s-a comportat într-un mod asemănător celui care găseşte un bun şi îl ia în stăpânire, dar nu pentru a şi-l însuşi, ci pentru a-1 folosi cu intenţia de a-1 restitui însă adevăratului proprietar, Municipiul Bucureşti, faţă de care nu s-a comportat ca un
proprietar, deşi avea această posibilitate, mizând într-un fel pe permisiunea acestuia de a-1 folosi.
De altfel, din numeroasele cereri adresate pârâtului prin care solicită vânzarea acestei încăperi reiese fară dubiu că reclamanta nu numai că nu neagă, ci chiar recunoaşte calitatea acestuia de proprietar, ceea ce demonstrează lipsa intenţiei de a se considera pe sine titularul acestui drept.
Faţă de aceste considerente, reţinând că simpla deţinere a unui bun, chiar pe perioada cerută de lege, fară intenţia de a se comporta ca proprietar şi de a poseda pentru sine, nu este suficientă pentru invocarea uzucapiunii, astfel că sentinţa recurată este temeinică şi legală, Tribunalul urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
| ← Vânzarea-cumpărarea unui imobil printr-un înscris sub... | Acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate... → |
|---|
