Vânzare-cumpărare. Turmă de oi. Momentul transferului dreptului de proprietate. Condiţia ca vânzătorul să fie proprietarul bunului
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1020, art. 1294
1. Faptul că părţile au înţeles să încheie actul de vânzare-cumpărare sub forma înscrisului sub semnătură privată, semnat de părţi, de un martor şi atestat de avocat, în care au menţionat drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi, termenul în care cumpărătorul se obliga la plata diferenţei de preţ şi până la care părţile s-au înţeles să amâne transferul dreptului de proprietate asupra animalelor vândute, convenţia fiind afectată de un termen suspensiv, demonstrează voinţa părţilor contractante de a reglementa în mod strict raporturile juridice dintre ele, dar şi de a-şi preconstitui un înscris, ţinând cont de importanţa operaţiunii juridice încheiate.
Aşadar, în raport de dispoziţiile art. 1294 C. civ., însuşi transferul proprietăţii, ca finalitate a contractului de vânzare-cumpărare, a fost amânat până la plata diferenţei de preţ, prezumtivul cumpărător neputând invoca excepţia de neexecutare a obligaţiei de predare a bunului vândut în scopul de a nu fi obligat la plata preţului convenit, în condiţiile în care nu a rezultat că partea adversă se face vinovată de neexecutarea vreunei obligaţii contractuale corelative.
2. De principiu, vânzarea-cumpărarea unui bun care la momentul transferului proprietăţii nu se găsea în patrimoniul înstrăină-torului este valabilă, fiind susceptibilă însă de nulitate relativă, întrucât legea nu sancţionează expres vânzarea lucrului altuia.
în situaţia în care cumpărătorul afirmă buna sa credinţă în momentul încheierii tranzactiei, în sensul că nu a cunoscut că vânzătorul nu este proprietar al lucrului vândut, se pune problema nulitătii relative la cererea cumpărătorului, sancţiune justificată prin eroarea acestuia asupra calităţii de proprietar a vânzătorului.
In măsură egală însă, această situaţie juridică poate fi considerată ca o situaţie de rezoluţiune a vânzării, la cererea cumpărătorului în temeiul art. 1020 C. civ., pe motiv că cealaltă parte nu şi-a executat în mod culpabil obligaţia de a transfera proprietatea.
3. în materia bunurilor mobile posesia valorează titlu de proprietate. Or, la data încheierii convenţiei, reclamantul avea în posesie o turmă de oi, pe care a convenit să o vândă pârâtului, cu un preţ determinat pe bucată.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 2122/R din 7 decembrie 2006, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti sub nr. 12555/2005, reclamantul V.I. a chemat în judecată pe pârâtul I.N., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 11.000 ROL, reprezentând rest de preţ neachitat şi la plata sumei de 11.000 RON, cu titlu de dobânzi. Cererea a fost modificată la 19 mai 2006, în sensul că se solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de diferenţă de preţ.
Prin sentinţa civilă nr. 4659 din 26 mai 2005, pronunţată în dosarul nr. 15933/301/2005, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamantul V.I. împotriva pârâtului I.N., a obligat pc pârâtul I.N. să plătcască reclamantului V.I. daune-intercsc în sumă de 10.000 RON, cu titlu de diferenţă de preţ.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că prin convenţia de vânzare-cumpărarea încheiată la data de 27 octombrie
2004, materializată în înscrisul sub semnătură privată semnat de părţi şi de martorul B.A., atestat de avocat P.R.C., reclamantul V.I. s-a înţeles cu pârâtul I.N. să îi vândă acestuia din urmă 340 capcte ovine, cu preţul de 200 RON pe bucată, în total 68.000 lei, preţ din care la acea dată s-a achitat un avans reprezentând echivalentul sumei de 58.000 lei. Pentru diferenţa de 10.000 Ici, s-a convenit ca plata să se realizeze la data de 3 noiembrie 2004, dată când opera şi transferul dreptului de proprietate în favoarea cumpărătorului.
Părţile nu au inserat în convenţia lor nicio clauză cu privire la predarea oilor, din probele administrate coroborat cu susţinerile părţilor, rezultând că predarea oilor s-a realizat la data de 3 noiembrie 2004, în prezenţa martorului B.A. din a cărci declaraţie, în parte contradictorie, a rezultat că după numărarea oilor nu au existat nemulţumiri în privinţa numărului de oi efectiv predate, martorul subliniind că înţelegerea părţilor a fost respectată întocmai, în sensul că s-au predat tot atâtea oi câte s-au plătit. Martorul a învederat faptul că părţile sunt cunoscute ca vcchi crescători de oi, că actul de vânzare-cumpărare, deşi l-a semnat, nu a fost redactat în prezenţa sa, dar ştie că reclamantul nu a vrut să predea nicio copie până la plata integrală a preţului. Dc asemenea, martorul a relatat că în ziua preluării turmei de oi, aflându-se împreună cu pârâtul la domiciliul reclamantului, a auzit discuţii serioase între părţi, urmare cărora reclamantul, supărat, a declarat că nu mai dă oile şi că restituie banii. Ulterior, au plecat împreună la stână, iar pe drum, fară motiv, reclamantul l-a dat jos din maşină pe pârât în mijlocul câmpului, acesta ajungând la stână mai
târziu. In seara respectivă oile au fost predate cu cârdul, dar apoi numărate, deşi numitul N.G. care se afla la stâna lui V.I. reclama faptul că este proprietarul turmei, adresându-se şi poliţiei.
In legătură cu diferenţa de preţ în valoare de 10.000 lei (RON) cu privire la care s-a prevăzut termenul de plată din 3 noiembrie 2004, pârâtul nu a administrat dovada cu înscrisuri din care să rezulte plata sumei de bani, susţinând că, întrucât între părţi există încredere, a predat banii fară a întocmi un înscris şi că predarea oilor reprezintă însăşi dovada obligaţiei de plată a diferenţei de preţ.
Faptul că părţile au înţeles să încheie actul de vânzare-cumpărare sub forma înscrisului sub semnătura privată, semnat de părţi, de un martor şi atestat de avocat, în care au menţionat drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi, termenul în care pârâtul cumpărător se obliga la plata diferenţei de preţ şi până la care părţile s-au înţeles să amâne transferul dreptului de proprietate asupra animalelor vândute, convenţia fiind afectată de un termen suspensiv, demonstrează voinţa părţilor contractante de a reglementa în mod strict raporturile juridice dintre ele, dar şi de a-şi preconstitui un înscris, ţinând cont de importanţa operaţiunii juridice încheiate.
Avansul a fost plătit de pârât chiar înainte de întocmirea înscrisului, astfel cum a recunoscut reclamantul la interogatoriu, martorul
B.A. arătând că actul s-a încheiat pentru că, probabil, între părţi nu a mai existat încredere.
împrejurarea predării oilor, necontestată de reclamant, petrecută în împrejurările descrisc de martor, rcspectiv după discuţii aprinse, soldate cu răzgândirea reclamantului, carc a declarat că nu mai predă oile şi că restituie banii, apoi revenind asupra acestei decizii, pentru ca în celc din urmă să îl abandoneze pe pârât, în mod inexplicabil, în mijlocul câmpului, nu constituie un argument suficient pentru a convinge că la acea dată reclamantul a primit diferenţa de preţ datorată, dar că părţile nu au mai considerat necesară întocmirea unui înscris care să ateste predarea banilor, în condiţiile în care înscrisul iniţial există şi nu a fost distrus. Hotărârea reclamantului de a preda în fapt oile nu contravine înţelegerii părţilor care au convenit exclusiv amânarea transferului dreptului de proprietate până la plata diferenţei de preţ, ceea ce nu exclude posibilitatea predării posesiei bunurilor vândute la termenul stabilit.
In concluzie, instanţa de fond a apreciat că în raport de dispoziţiile art. 1294 C. civ. însuşi transferul proprietăţii, ca finalitate a contrac
tului de vânzare-cumpărare, a fost amânat până la plata diferenţei de preţ, pârâtul neputând invoca cxcepţia de neexecutare a obligaţiei de predare a bunului vândut în scopul de a nu fi obligat la plata preţului convenit, în condiţiile în care nu a rezultat că reclamantul se face vinovat de ncexecutarca vreunei obligaţii contractuale corelative.
In legătură cu posibilitatea ca pârâtul să fie evins, instanţa de fond a constatat că aceasta era o simplă eventualitate, pentru situaţia în care acea turmă de oi a constituit obiectul unei infracţiuni, ca înţelegerea dintre părţi este în fiinţă şi are între părţi putere de lege, că aceasta s-a încheiat cu un cumpărător de bună-credinţă, la interogatoriu, pârâtul arătând că ştia că oile sunt proprietatea vânzătorului şi, mai mult decât atât, pârâtul se află în posesia ovinelor ce au format obiectul vânzării-cumpărării, astfel că datorează preţul din contract.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul I.N., la data de 25 iulie 2006, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, sub nr. 15933/301/2005. Sc solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Prin motivele de recurs formulate la 9 noiembrie 2006, recurentul-pârât critică sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti ca fiind nelegală întrucât a fost „validată o convenţie lovită de nulitate absolută, fondată pe o cauză licită” dcoarecc prin convenţie reclamantul i-a vândut pârâtului, în nume propriu, bunuri, proprietatea unui terţ, motivul de recurs fiind încadrat formal în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 306 alin. (2) C. proc. civ. Pentru a putea transmite proprietatea asupra oilor, vânzătorul reclamant trebuia să fie proprietarul acestora, însă proprietarul bunurilor era N.N., astfel încât înţelege să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
Analizând recursul numai din perspectiva calităţii procesuale active a reclamantului în acţiunea de fond, tribunalul constată că acesta este nefondat.
Astfel, între părţi s-a încheiat o convenţie de vânzare-cumpărare a unei turme de oi, convenţia fiind dovedită printr-un act sub semnătură privată. Predarea bunurilor s-a realizat la 3 noiembrie 2004, în prezenţa unui martor, această dată având şi semnificaţia transmiterii proprietăţii.
De principiu, vânzarea-cumpărarea unui bun care la momentul transferului proprietăţii nu se găsea în patrimoniul înstrăinătorului este
valabilă, fiind susceptibilă însă de nulitate relativă, întrucât legea nu
sancţionează expres vânzarea lucrului altuia. In cauză ne găsim în situaţia în care cumpărătorul afirmă buna sa credinţă în momentul încheierii tranzacţiei, în sensul că nu a cunoscut că vânzătorul nu este proprietar al lucrului vândut. Prin urmare, s-ar pune problema nulităţii relative la cererea cumpărătorului, sancţiune justificată prin eroarea
acestuia asupra calităţii de proprietar a vânzătorului. In măsură egală însă, această situaţie juridică poate fi considerată ca o situaţie de rezoluţiune a vânzării, la cererea cumpărătorului în temeiul art. 1020 C. civ., pe motiv că cealaltă parte nu şi-a executat în mod culpabil obligaţia de a transfera proprietatea.
Tribunalul observă că în materia bunurilor mobile posesia valorează titlu de proprietate. Or, la data încheierii convenţiei, reclamantul V.I. avea în posesie o turmă de 340 oi pe care a convenit cu pârâtul I.N. să i-o vândă, cu un preţ determinat pe bucată. La momentul realizării acordului de voinţă, ca şi ulterior la momentul numărării oilor, pârâtul nu a ridicat obiecţii asupra calităţii reclamantului de proprietar al bunului. Din contră, părţile au contractat cunoscând bine calităţilc personale ale fiecăruia, confirmate de martori în primă instanţă, ca fiind vechi crescători de oi. Or, a fi crescător de oi implică calitatea de proprietar şi nu calitatea de detentor precar al bunului
stăpânit. împrejurarea că în data de 3 noiembrie 2004, când s-au numărat oile şi s-au predat, dată ulterioară încheierii convenţiei sub semnătură privată din 27 octombrie 2004, la stâna vânzătorului se găsea şi numitul N.G,. carc afirma că este adevăratul proprietar al oilor, nu înlătură reprezentarea pe care a avut-o cumpărătorul la data realizării acordului de voinţă cu vânzătorul asupra calităţilor esenţiale ale acestuia din urmă. Prin urmare, susţinerea recurentului-pârât nu este fondată şi va fi înlăturată de tribunal.
Dovedirea ulterioară momentului vânzării bunurilor între părţile cauzei, a persoanei adevăratului proprietar îl pune pe recurentul-pârât în situaţia juridică de a se apăra, eventual, într-o acţiune în revendicare îndreptată împotriva sa.
Faţă de cele arătate în temeiul art. 312 raportat la art. 306 C. proc. civ., tribunalul va respinge motivul de ordine publică invocat în recurs ca fiind nefondat.
| ← Contract de vânzare-cumpărare. Condiţia ca vânzătorul să... | Contract de donaţie. Acţiune în constatarea nulitătii pentru... → |
|---|
