Decizia civilă nr. 1300/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R . I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția Civilă, de M. și A. S. pentru Minori și Familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 1300/R/2011
Ședința publică din 8 aprilie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A.-A. P. JUDECĂTORI: C.-M. CONȚ
I.-D. C. GREFIER : A. A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele L. B. M. și G. C. L., împotriva sentinței civile nr. 14 din 05 ianuarie 2011 a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. C., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantele recurente și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamantele L. B. M. și G. C. L. a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 4 alin. 4 raportat la art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care C. lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reclamantelor recurente sau reprezentantului acestora și reprezentantului pârâtului intimat posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantele recurente și reprezentantul pârâtului intimat.
C. constată că pârâtul intimat, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat judecarea în lipsă a cauzei, conform art. 242 pct. 2 C. (f. 12 dosar recurs).
C. constată că la data de (...) reclamantele recurente au înregistrat la dosar un înscris, la care au anexat împuternicirea avocațială nr. 2 din data de (...), care atestă faptul că reclamantele recurente l-au împuternicit pe domnul avocat G. N. pentru redactarea și susținerea recursului, precum și pentru asistarea și reprezentarea lor în instanță, astfel încât, acestea și-au îndeplinit obligația stabilită în sarcina lor prin încheierea ședinței publice din data de (...) și au făcut dovada calității de reprezentant a domnului avocat G. N.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântulreprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. pentru a pune concluzii pe recursul care formează obiectul prezentului dosar.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că recursul declarat de reclamante este întemeiat doar în ceea ce privește cheltuielile de judecată, iar hotărârea atacată este legală sub aspectul respingerii petitului privind obligarea S.ui R. la plata despăgubirilor morale, având în vedere că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. au fost declarate neconstituționale prin D. nr. 1. a C. C. a R. și nu își mai produc efectele juridice.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea în parte a recursului declarat de reclamante, respectiv în ceea ce privește obligarea pârâtului intimat S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin
D. a jud. C. la plata cheltuielilor de judecată.
C .
Prin sen tinț a c iv il ă nr . 14/(...), pronunț ată de T ribun alul Clu j în dos ar nr. (...), s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantele L. B. M. și G. C. L., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G. a F. P. C., având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 66.000 E. cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea nedreaptă a defunctului lor tată, G. V., decedat la (...).
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că prin D. civilă nr. 1358/(...) a C. C., a fost declarat neconstituțional textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., astfel încât, în conformitate cu art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, acțiunea promovată de reclamante este lipsită de temei juridic, urmând a fi respinsă.
Împ o tr iv a aces te i sen tințe au decl ar at recurs, în ter me n leg al,
recl aman tele L. B. M. ș i G. C. L. , solicitând admiterea recursului, în temeiulart. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 și 5 C., casarea hotărârii atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamante.
În motivarea recursului a fost făcut un istoric al împrejurărilor de fapt ale cauzei, arătându-se în ce condiții antecesorul reclamantelor, G. V., a fost arestat de organele securității în data de (...), iar mai apoi condamnat prin sentința penală nr. 962/(...) a T.ui Militar Sibiu, pentru fapta prevăzută de art. 209 C. din 1936, condamnare care, potrivit art. 2 din L. nr. 2., constituie de drept condamnare politică.
Reclamantele au susținut că, în calitate de fiice ale defunctului, au calitatea de persoane îndreptățite pentru a solicita daune morale, condamnarea tatălui lor, pentru o vinovăție inventată și inexistentă în realitate, fiind una politică.
C.E.D.O. a statuat, referitor la prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a din
C., că dreptul la libertate are în vedere faptul că orice persoană are dreptul la libertate și siguranță, iar libertatea individuală, în accepțiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei, se referă la necesitatea ca nicio persoană să nu fie privată de libertatea sa în mod arbitrar.
Despăgubirile morale sunt justificate având în vedere că tatăl reclamantelor a executat 7 luni și 8 zile de închisoare, pentru o vinovăție inventată și inexistentă în realitate, sumele solicitate de reclamante, de câte
300 E. pentru fiecare zi de detenție, respectiv, 66.000 E. sumă totală pentrucele 220 zile de închisoare pe nedrept, fiind în măsură să repare nedreptatea suferită de tatăl reclamantelor și să îndrepte pagubele inestimabile aduse numelui, onoarei, reputației, imaginii, încrederii acordate de societate antecesorului reclamantelor.
Recurentele au invocat și nelegalitatea hotărârii recurate, decurgând din aceea că instanța nu le-a acordat, în temeiul art. 129 alin. 1 și 4 C., un termen pentru precizarea unui nou temei de drept al acțiunii, ca urmare a declarării neconstituționale a unuia dintre temeiurile pe care reclamantele și-au bazat acțiunea.
Sub acest aspect, instanța nu a soluționat fondul pricinii, impunându- se casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Întrucât reclamantele nu au nicio culpă în respingerea cererii lor introductive de instanță, se impune obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată aferente fondului cauzei.
Pr in în tâmp in are a f or mul ată în c auz ă, p âr âtul S. R. pr in Ministerul
F in anțelor Publ ice pr in D. G. a F. P. C., a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, cu motivarea că, raportat la D. nr. 1358/(...) a C. C., acțiunea reclamantelor este lipsită de temei juridic; reclamantele nu au un drept sau un bun în sens material, pe care să îl poată valorifica pe calea unei acțiuni în instanță; nu se impunea cercetarea fondului, având în vedere D. C. C.; la dosarul de fond a fost depusă H. nr. 2246/(...), prin care s-a stabilit persoanei îndreptățite la acea dată acordarea indemnizației în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Recursul este nefondat.
Reclamantele au învestit instanța T.ui C. cu o cerere întemeiată exclusiv pe prevederile art. 1 alin. 1 și 2, art. 4 și art. 5 alin. 1 lit. a și b din L. nr. 2., însă, au formulat un singur petit prin cererea introductivă de instanță, și anume, obligarea pârâtului la plata sumei de „66.000 E. cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea nedreaptă a defunctului nostru tată G. V., decedat la data de 15 mai 1991";, fără să învestească instanța și cu un petit având ca obiect constatarea caracterului politic de drept al condamnării aplicate antecesorului reclamantelor.
Prin urmare, instanța era ținută să verifice dacă cererea reclamantelor, de obligare a pârâtului exclusiv la plata de daune morale, este sau nu întemeiată.
Temeiul juridic care putea, în baza L. speciale nr. 2., de care s-au prevalat reclamantele, să fundamenteze temeinicia unei cereri de obligarea a pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri morale, era evident textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2..
Or, acest text legal a fost declarat neconstituțional prin D. nr.
1358/(...) a C. C..
Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin Ministerul
Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și
5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, reținându-se în considerentele acestei decizii că L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, faceparte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.
Art. 147 din Constituția R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*)
(modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în
Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele :
„ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C..
(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile C. C. se publica în Monitorul Oficial al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr.
177/2010 pentru modificarea și completarea L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :
„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.
(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două
Camere ale P.ului, G. și instanței care a sesizat Curtea Constituțională.
(5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";
Din coroborarea art. 147 din Constituția R. Revizuită cu art. 31 alin. 1
și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care afost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..
Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza L. nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Invocarea de către reclamante a textului art. 5 paragraf 1 din C., ca temei al acordării despăgubirilor morale solicitate, nu poate fi primită de către Curte, având în vedere că reclamantele au învestit instanța cu o cerere întemeiată exclusiv pe dispozițiile L. nr. 2., chiar dacă în motivarea cererii, ca argument în sprijinul solicitării lor de obligare a pârâtului la plata de daune morale, au făcut trimitere și la dreptul la libertate al persoanei, despre care face vorbire art. 5 paragraf 1 lit. a.
În al doilea rând, este adevărat că art. 148 alin. 2 din Constituție consacră principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul intern, întrucât prevede că "tratatele constitutive ale Uniunii E.pene" și "celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu" au prioritate față de "dispozițiile contrare din legile interne", dar nu este mai puțin adevărat că instanța de recurs nu are posibilitatea la acest moment să analizeze conformitatea unei prevederi din dreptul național - declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională a R. - cu anumite dispoziții comunitare, - care nici nu au fost invocate procedural, în fața primei instanțe, ca temei juridic al cererii reclamantelor, ci doar ca un argument în motivarea cererii, de către reclamante - respectiv, să înlăture aplicarea unei norme juridice interne, în favoarea unei norme comunitare, dat fiind că această normă juridică internă și-a încetat efectele juridice în conformitate cu prevederile art. 147 din Constituție.
Este nefondată susținerea reclamantelor recurente, conform căreia nu este corect ca pentru suferințele îndurate de antecesorul lor să nu se acorde nicio despăgubire morală, având în vedere că legiuitorul român de după anul
1989 a încercat, prin mai multe acte normative adoptate de-a lungul timpului, să repare nedreptățile cauzate propriilor cetățeni de statul comunist în perioada anterioară anului 1989.
Astfel, în materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, prin fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin nr. 1. pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor L. fondului funciar nr. 18/1991 și ale L. nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 8 din
12 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin nr. 1. pentru reglementarea situației juridice a unorimobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare, apoi prin nr. 1. privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989, republicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 653 din 22 iulie
2005, cu modificările și completările ulterioare, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menționate mai sus.
De asemenea, cetățenii aparținând minorităților naționale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăților, potrivit Ordonanței de urgență a G. nr. 8. privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din R.ia, republicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005.
În raport de toate aceste reglementări, C. constată că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
În ceea ce privește persoanele condamnate politic sau persecutate din motive politice de regimul comunist, C. constată că, în materia acordării altor drepturi acestor categorii de persoane, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, prevederile L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu ( 4 din Decretul-lege nr.
118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală
și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat
(autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale ( 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celordispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit ( 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2.]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr. 1. [. 5 alin. (1) lit. b) din L. nr. 2.]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [. 5 alin. (1) lit. c) din L. nr. 2.].
Așa cum a statuat în mod obligatoriu și Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării P.are a C.ui E.pei.
C. apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
De altfel, C. E. a D. O. a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza
Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în
Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, C. E. a D. O. a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (H. din 23 noiembrie
2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Ungariei,prin H. nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de A. nr. X. din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, C. constată, în deplin acord cu jurisprudența C. C. și a C. E.pene, că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și nr. 2., având acest scop, contravenind astfel dispozițiilor L. nr. 24/2000.
C. reține, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de 4 din Decretul-lege nr.
118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Pe de altă parte - așa cum a statuat și Curtea Constituțională - , prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății.
Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Totodată, astfel cum a statuat și C. E. a D. O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă"
(astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a C. E.pene a D. O.) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la S. - de exemplu, prin H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
Totodată, prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza
Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omuluia acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea Constituțională a statuat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O.
Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a R. în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie
2008, în Cauza Viașu împotriva R..
Or, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din nr. 2. sunt lipsite de claritate și previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă a normei juridice și o încălcare, totodată, a principiului legalității.
Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C. E.pene a D. O. (H. din
5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie 2000 în
Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în Cauza
Fener Rum Patrikligi contra T.iei).
Constatându-se, așadar, că în prezent, nu există o normă juridică în L. specială nr. 2., care să servească drept temei juridic al cererii reclamantelor, de acordare a despăgubirilor morale - întrucât singurul temei juridic prevăzut în L. specială nr. 2., art. 5 alin. 1 lit. a teza I, a fost declarat neconstituțional prin D. nr. 1358/(...) a C. C. a R. -, C. urmează să aprecieze în sensul că se impunea respingerea cererii reclamantelor.
În ceea ce privește motivul de recurs prin care se invocă nelegalitate hotărârii primei instanțe, decurgând din aceea că instanța nu le-a acordat reclamantelor un termen, în temeiul art. 129 alin. 1 și 4 C., pentru a-și preciza cererea prin indicarea unui nou temei juridic care să fundamenteze pretențiile morale solicitate, C. constată că acesta este vădit nefondat, având în vedere că nu există niciun text legal care să impună instanței o atare obligație, câtă vreme nimic nu le împiedică pe reclamante să introducă o altă cerere de chemare în judecată, pe cale separată, fundamentată pe un alt temei juridic.
Art. 129 alin. 1 C. reglementează principiul disponibilității părților în procesul civil, arătând expres ce îndatoriri și obligații le revin părților în procesul civil, neconținând niciun fel de obligații impuse instanțe în sensul pretins de reclamante.
A.. 4 al art. 129 C. consacră principiul rolului activ al judecătorului, însă, trebuie subliniat faptul că acest rol activ trebuie exercitat, așa cum o spune însuși textul art. 129 alin. 4 teza I C., doar „cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor lor";, textul neimpunând instanței nicio obligație de natura celei invocate de reclamante.
Nicio dispoziție legală nu obligă judecătorul în mod expres la a-i acorda părții un termen pentru a-și schimba temeiul juridic al cererii introductive de instanță.
Dimpotrivă, un atare demers este oprit de chiar textul art. 132 raportat la art. 134 C.
Drept urmare, C. urmează să respingă ca nefondat acest motiv de recurs.
Susținerea reclamantelor recurente, în sensul că nu li se poate imputa faptul că a apărut D. C. C. nr. 1. și că sunt îndreptățite la a li se acorda cheltuieli de judecată aferente fondului cauzei, este întemeiată și reală, însă, C. constată că nu i se poate da curs favorabil, întrucât, reclamantele, deși au solicitat în fața primei instanțe obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantelor cu purtarea procesului în fond, totuși, acestea nu au depus la dosarul cauzei dovada acestor cheltuieli de judecată.
Astfel, reclamantele nu au depus la dosarul cauzei vreo chitanță care să ateste plata onorariului avocațial, ori vreo altă dovadă - contract de asistență juridică, factură fiscală, bon fiscal -, care să facă dovada existenței și a cuantumului cheltuielilor de judecată.
Așa fiind, în temeiul art. 274 C., rap. la art. 1169 C., C. constată că se impune respingerea acestui motiv de recurs.
Pe cale de consecință, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse și a prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C., C. urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele L. B. M. și G. C. L., împotriva sentinței civile numărul 14 din 05 ianuarie 2011 a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 08 aprilie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
A.-A. P. C.-M. CONȚ I.-D. C.
A. A. M.
GREFIER
Red.CMC/dact.MS
2 ex./(...) J.fond: C.V.B.
| ← Decizia civilă nr. 3117/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 416/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
