Decizia civilă nr. 3117/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMI.
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3117/R/2011
Ședința publică din 21 septembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
JUDECĂTORI:
M.-C. V.
T.-A. N.
A.-A. C.
GREFIER:
M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul P. F., precum și recursul declarat de pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. C., împotriva sentinței civile nr. 432 din 28 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentat de doamna procuror S.
A.
La prima strigare a cauzei, la apelul nominal se constată lipsa părților. C. este lăsată la a doua strigare pentru a da posibilitatea părților și reprezentanților acestora de a se prezenta la instanță.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin memoriul de recurs pârâtul-recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform prevederilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. pune concluzii în sensul respingerii ambelor recursuri ca nefondate, și în consecință menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 432/(...) a T.ui C. s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la petitul de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
S-a admis în parte acțiunea civilă precizată formulată de reclamantul P. F. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice, și în consecință :
- s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative luate față de reclamant constând în internarea în S. de P. din C.-N. în perioada
(...)-(...) și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada (...)-(...).
S-a respins ca fiind prescrisă acțiunea civilă precizată formulată de reclamantul P. F. împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor
Publice, având ca obiect despăgubiri morale.
A fost obligat paratul să achite reclamantului suma de 375 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
În cauză, tribunalul a reținut incidența art. 4 alin. 2, ar. 1 alin.
3 din L. nr. 221/2009, art. 2 alin. 1 din OUG nr. 2., constatând că în urma unor divergențe de la locul de muncă al reclamantului, petrecute în anul 1985, acesta a redactat o serie de scrisori prin care critica regimul politic comunist existent în acea perioadă în R., scrisori pe care susține că le trimitea prin intermediul C. M., în U. Una dintre acest scrisori a fost interceptată de organele Securității, ceea ce a declanșat, începand cu anul 1986, o intensă activitate de urmărire informativă a reclamantului de către S. , în acest sens fiind actele comunicate la dosar de către C. .
Incidentul legat de interceptarea respectivei scrisori s-a petrecut la sfarșitul lunii iulie 1986, moment de la care reclamantul a început să fie cercetat și interogat , efectuandu-se inclusiv percheziție la domiciliul acestuia și la locul său de muncă.
La data de (...) reclamantul a fost internat la S. de psihiatrie în urma unei tentative de sinucidere, astfel cum rezultă din declarațiile de la dosar, coroborate cu raportul întocmit de Ministerul de Interne-I. J. C. ,S. II la data de (...).
Din notele și rapoartele informative întocmite în mod regulat de către lucrătorii fostei Securități,coroborate cu certificatele de concediu medical, acte comunicate de C., reiese faptul că reclamantul a fost spitalizat pană la începutul lunii octombrie ((...), iar ulterior a fost pensionat.
Cu privire la internarea reclamantului în S. de P. din C.-N., se constată că, în Foaia de observație clinică emisă în anul 1990 de această unitate, se menționează că reclamantul a fost internat în anul
1986 de S.
Față de această stare de fapt, tribunalul a reținut că, chiar dacă reclamantul a suferit în trecut de anumite tulburări psihice, motivul principal al internării sale în cursul anului 1986 a fost acela al atitudinii sale de opoziție față de regimul politic existent la acea vreme în R., manifestări care au condus inclusiv la urmărirea sa de către S. .În acest sens sunt și depozițiile martorilor audiați Mureșanu Mihai și B. M..
În aceste condiții, este cert că măsura dispusă față de reclamant, a internării în S. de psihiatrie, a avut un caracter politic, întrucât regimul politic de la acea vreme urmărea îndepărtarea din viața socială a tuturor persoanelor care aveau o atitudine de impotrivire față de regimul comunist, fiind considerate un pericol pentru acesta.
Pe de altă parte, declarațiile martorilor audiați în cauză au confirmat susținerea reclamantului în ce privește impunerea domiciliului obligatoriu.
În consecință, raportat starea de fapt reținută și la temeiurile legale anterior expuse, instanța a apreciat că acțiunea promovată este întemeiată sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative luată față de reclamant constand în internarea în S. de P. din C.-N. în perioada (...)-(...) și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada (...)-(...).
Cu privire la petitul de despăgubiri, prin D. nr.1354/2010 și nr.1. publicate în M.Of al R.iei nr.761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a R.iei a constatat că dispozițiile art I pct.1 și art.II din Ordonanța de urgență a G. nr.62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.221/2009, precum și dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza întâi sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte Decretul lege nr.118/1990, republicat și Ordonanța de urgență a G. nr. 2. aprobată cu modificări și completări prin L. nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte L. nr.221/2009. Potrivit dispozițiilor art.3 alin,1 din L. nr.24/2000 republicată"; Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către G. art.6 alin 1- Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative prevede că reglementările cuprinse în actul normativ trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului roman și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte. Reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă…iar despăgubirile sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcării drepturilor în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate În consecință, reglementarea criticată nu a fost temeinic motivată.
C. a reținut de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile
și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
A mai constatat Curtea Constituțională că textul legal criticat este prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. P. legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor așa cum reiese din jurisprudența constantă a C. Europene a D. O..
În condițiile declarării neconstituționale a acestor dispoziții legale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, raportat la prevederile art. 31 al.1,3 din L. nr.47/1992 și art.147 al.4 din Constituție.
La termenul de judecată din data de (...) instanța a invocat din oficiu, excepția prescripției dreptului la acțiune, față de precizarea temeiului legal al cererii, respectiv raportat la incidența art.2, 5 din
CEDO .
Conform art.3 din Decretul nr.167/1958 acțiunile patrimoniale sunt supuse termenului de prescriție de 3 ani.
Totodată, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și pe cel care este obligat la repararea lui.
Reclamantul a cunoscut elementele impuse de textul legal examinat pentru promovarea acțiunii. Chiar dacă o asemenea acțiune ar fi fost lipsită de succes în timpul regimului comunist, instanța a apreciat că dreptul la acțiune a devenit efectiv începând cu data de 1 ianuarie
1990, odată cu schimbarea regimului comunist, în acest sens fiind și jurisprudența Înaltei Curți de C. și Justiție (de ex. decizia nr.3769/2007, pronunțată în dosarul nr.(...), Secția civilă și de proprietate intelectuală).
T. a reținut de asemenea că și prin raportare la C. E. a D. O., dreptul la acțiunea în despăgubiri formulată este prescris, în condițiile în care aceasta a fost ratificată de către R. prin L. nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea C.i pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si a protocoalelor aditionale la aceasta conventie, astfel încat termenul general de prescripție de 3 ani era împlinit la data promovării acțiunii .
Nu poate fi luat în considerare ca moment de început al termenului de prescripție data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009, întrucât caracterul ilicit, prejudiciul, precum persoana care răspunde au fost cunoscute și puteau fi invocate încă din anul 1994, prin raportare la
C. E. a D. O., așa cum s-a reținut anterior.
În consecință, neinvocându-se vreun caz de întrerupere a cursului prescripției, tribunalul a apreciat că termenul de 3 ani de când reclamantul cunoștea sau trebuia să cunoască prejudiciul și puteau acționa în cunoștintă, expirase la data promovării prezentei acțiuni.
Raportat la aceste considerente, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru petitul de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, cu titlu de prejudiciu moral, cu consecința respingerii ca prescrisă a cererii sub acest aspect.
Pe de altă parte , tribunalul a apreciat că nu este afectat în cauză principiului supremației dreptului comunitar față de dreptul intern, aspect invocat de reclamant.
Astfel, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constatat că în jurisprudența C. Europene a D. O. s-a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în C. Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie
2010 în C. Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în C. Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în C. Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în C. Andrejeva contra Letoniei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, C. E. a D. O. a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (H. din 23 noiembrie 2000 în C. Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).";
T. a apreciat că în prezenta speță nu sunt incidente nici dispozițiile cuprinse în Rezoluția nr. 1096 a A. P. a C. E. privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare și a dispozițiilor Rezoluției nr. 1481/2006 a A. P. a C. E. privind necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare, întrucât pornind de la aceleași considerente ale Deciziei C. C. susmenționate, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Astfel s-a reținut că reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile A. P. a C. E. nr. (...)) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. (...)) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist".
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 375 lei, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar la fila 405, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată.
Ceea ce a generat prezentul litigiu a fost apariția Legii 221/2009, prin care unor categorii de persoane, în care se încadrează și reclamantul, i s-a creat convingerea la nivel intelectiv, a posibilității obținerii unor despăgubiri pentru traumele suferite în perioada regimului comunist , or , ulterior, imposibilitatea acordării acestora a fost determinată de intervenția uneia dintre părțile în litigiu , respectiv pârâtul S. R. , prin invocarea și ulterior admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a teza întâi din L.
221/2009.
În consecință, față de aceste considerente,apreciind că paratul se află în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C.pr.civ., instanța l-a obligat să plătească reclamantului P. F. cheltuieli de judecată în sumă de 375 lei.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul și pârâtul.
Reclamantul a solicitat modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii în întregime a acțiunii, cu obligarea pârâtului să acorde despăgubiri în valoare de 200.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii abuzive a internării într-un spital de psihiatrie și stabilirea de domiciliu obligatoriu.
Reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009, art. 148 alin. 2, 4 din Constituție, art. 3, 5, 8 și 9 din Declarația Universală a D. O., art. 2 și 5 din C. și Rezoluțiile APCE nr. 1096/1996 și 1481/2006.
În motivarea recursului, reclamantul a invocat următoarele motive:
Respingerea acțiunii ca prescrisă este nelegală în opinia reclamantului, în condițiile în care caracterul nedrept al condamnărilor politice și măsurilor administrative a fost recunoscut pentru prima dată în baza Legii nr. 221/2009. Este evident că de la data adoptării acestui act normativ se poate calcula termenul de prescripție de 3 ani, pentru solicitarea reparării prejudiciului. Acest act normativ de altfel a operat și o repunere în termenul de formulare a cererilor, similar cu alte legi cu caracter reparator - legile fondului funciar sau L. nr.10/2001 .
Reclamantul a invocat și un argument subiectiv, arătând că la data de (...) nu exista nicio lege internă care să declare nedrepte aceste condamnări, iar R. nu făcea parte din UE, instanțele nefiind obligate să ia în considerare dispozițiile comunitare. Ș. de admitere a unei astfel de acțiuni bazate pe art. 998 C. civil ar fi fost practic inexistente.
Greșit a reținut prima instanță că raportat la temeiurile de drept indicate în completarea acțiunii, termenul de prescripție de 3 ani nu poate fi calculat raportat la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Prin declararea doar a art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional, toate celelalte prevederi ale legii au rămas în vigoare, iar a afirma că termenul de formulare a cererii de reparare a prejudiciului nu poate curge de la acest moment, contravine tuturor normelor și principiilor de drept.
Referitor la existența speranței legitime, reclamantul a arătat că acesta a promovat acțiunea în baza Legii nr. 221/2009, iar existențaunei legi care dădea dreptul la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite este cel mai puternic temei pentru nașterea unei speranțe legitime. Este adevărat de C. permite statelor să aleagă dacă acordă daune morale și modalitatea în care le acordă, însă odată adoptat un text de lege în acest sens, declararea ca neconstituțională a prevederii legale contravine dispozițiilor comunitare, cu atât mai mult cu cât această intervenție asupra textului de lege are, mai mult decât evident, rațiuni economice și politice și în nici un caz juridice.
Prin recursul declarat de către pârât, s-a solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului, cu consecința înlăturării obligării sale la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, pârâtul a invocat cele statuate prin decizia nr. 1. a C. C., din considerentele căreia rezultă că este lipsită de interes constatarea caracterului politic a unei condamnări, din moment ce s-a reținut că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă, nu ar exista vreo obligație a statului de a le acorda.
Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este greșită, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 274-276 Cod proc.civ., în speță pârâtul nefiind parte căzută în prezenții.
Culpa poate fi eventual atribuită „., care prin organele ale abilitate a edictat un act normativ care ulterior a fost declarat neconstituțional și nicidecum nu Ministerul Finanțelor Publice, care îl reprezintă în fața instanțelor de judecată.
Tot „statul";, prin organele sale competente (și nu Ministerul
Finanțelor Publice) putea ca în termenul de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei nr. 1. a C. C. să pună în acord prevederile din cuprinsul Legii nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale.
Examinând recursurile declarate, prin prisma motivelor invocate, curtea constată că sunt nefondate și în baza art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să le respingă pentru următoarele considerente: l. Recursul reclamantului.
Critica vizând greșita apreciere a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 998 C. civil, este nefondată.
Prima instanță a stabilit acest moment ca fiind data intrării în vigoare a Decretului nr. 118/1990.
Reclamantul apreciază că acest moment îl constituie data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât i s-a recunoscut posibilitatea promovării unei acțiuni scutite de plata taxei judiciare de timbru.
Comparând cele două momente - cel reținut de tribunal și cel susținut de către reclamant - curtea constată că în mod corect tribunalul a reținut că acțiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 998 -
999 C. civil este prescrisă.
Odată cu prăbușirea regimului totalitar, produsă la data de 22 D.
1989, toate persoanele care s-au considerat victime ale abuzurilorsăvârșite de acest regim și care până la acel moment nu au formulat pretenții, având o temere justificată pentru libertatea, securitatea și viața persoanei lor și a familiilor lor, au avut posibilitatea să intenteze acțiuni prin care să solicite repararea abuzurilor ale căror victime au fost.
În materia condamnărilor politice ulterioare instaurării regimului totalitar, legiuitorul român a mai adoptat un act normativ reparator -
Decretul - lege nr. 118/1990, recunoscând dreptul persoanelor care au suferit astfel de condamnări la anumite drepturi constituind despăgubiri : recunoașterea în favoarea persoanelor care intrau sub incidența acestui act normativ a perioadei executate ca vechime în muncă, indemnizație lunară, în funcție de durata executată, anumite facilități, scutiri, reduceri.
În ipoteza în care reclamantul aprecia că pe lângă drepturile conferite de acest act normativ este îndreptățit să beneficieze și de alte daune, avea posibilitatea să promoveze o acțiune în temeiul art. 998 -
999 C. civil.
Decretul - lege nr. 118/1990 fiind adoptat după înlăturarea regimului totalitar, o eventuală temere nu mai putea exista, existența prejudiciului era cunoscută prin însăși recunoașterea de către legiuitor a faptului că persoanele care au suferit condamnări politice sunt îndreptățite să beneficieze de anumite drepturi, iar în ceea ce privește persoana vinovată, reclamantul avea posibilitatea să cheme în judecată
S. R. potrivit prevederilor art. 25 din Decretul nr.31/1954.
Nu exista niciun impediment ca antecesorul reclamantului să promoveze, după adoptarea Decretului - lege nr. 118/1990, o acțiune în despăgubiri, întemeiată pe art. 998 - 999 C. civil, în ipoteza în care aprecia că drepturile conferite în baza acestui act normativ nu acopereau prejudiciul suferit prin aplicarea măsurilor administrative de internare în C. de P. C. și stabilirea domiciliului obligatoriu. Susținerea recurentului potrivit căreia șansele de admitere a unei astfel de acțiuni bazate pe art. 998 C. civil ar fi fost practic inexistente chiar și după înlăturarea regimului totalitar, respectiv în cursul anului 1990 și ulterior, nu este dovedită, constituind practic o simplă presupunere.
Pentru considerentele anterior expuse, nici afirmația recurentului conform căreia L. nr. 221/2009 a operat o repunere în termenul de formulare a cererilor de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale suferite în urma condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic, nu este întemeiată. Nu poate fi invocată cu succes reglementarea adoptată de către legiuitorul român în alte materii - fond funciar, imobile preluate abuziv sau fără titlu -întrucât atunci când printr-o lege specială legiuitorul a vrut să repună în termen, a prevăzut explicit repunerea, față de cine operează și în ce condiții. Adoptarea unui act normativ care conferă persoanelor care intră sub incidența sa de a beneficia de drepturile prevăzute în conținutul său, nu semnifică repunerea în termenul de a solicita acele drepturi. Actulnormativ recunoaște posibilitatea revendicării acelor drepturi atât timp cât acesta își produce efectele, or, în cazul Legii nr. 221/2009, art. 5 alin. 1 lit. a, a fost declarat neconstituțional, încetându-și efectele de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 1..
Este evidentă culpa statului care a edictat un act normativ declarat neconstituțional după intrarea sa în vigoare și după ce a produs efecte între momentul intrării în vigoare și cel al declarării sale ca neconstituțional. A. culpă nu poate fi însă echivalată cu o repunere în termenul de a pretinde aceleași drepturi patrimoniale reglementate prin dispoziția legală declarată neconstituțională, în baza unei alte prevederi legale, de drept comun.
Pentru considerentele arătate, curtea nu poate împărtăși opinia reclamantului potrivit căreia cursul termenului de prescripție extinctivă în exercitarea dreptului material la acțiune în baza art. 998 - 999 C. civil a început să curgă la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, respingerea acțiunii pe acest temei ca prescrisă, de către prima instanță, fiind apreciată ca temeinică și legală.
În ceea ce privește speranța legitimă invocată de către recurent, aceasta nu poate fi reținută, întrucât în cuprinsul deciziei nr. 1. Curtea Constituțională a abordat și acest aspect, concluzionând că L. nr.
221/2009 nu a născut o speranță legitimă, fiind atributul exclusiv al statului de a recunoaște sau nu dreptul la despăgubiri morale pentru prejudiciile provocate de un regim politic anterior.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.
2. Recursul pârâtului.
Critica vizând lipsa interesului reclamantului de a solicita constatarea caracterului politic al celor două măsuri administrative dispuse față de el în condițiile declarării ca neconstituționale a art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 221/2009, nu este fondată.
Prin decizia nr. 1. a C. C., doar cu privire la această dispoziție s-a constatat neconstituționalitatea, toate celelalte prevederi ale Legii nr.
221/2009 rămânând în vigoare.
Față de reclamant luându-se două categorii distincte de măsuri administrative, acesta justifică interesul de a se constata caracterul politic al acestora. Chiar dacă nu mai poate obține daune morale, însăși recunoașterea caracterului politic al celor două măsuri dispuse față de el poate fi privită ca o reparație morală, care dacă pentru S. R. nu are nicio semnificație, pentru persoana care a fost victima acestor măsuri poate însemna mult pe plan personal.
În ceea ce privește critica vizând greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, aceasta este nefondată.
Acțiunea privind obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor morale în urma măsurilor administrative dispuse față de reclamant, s-a întemeiat inițial pe prevederile art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr.
221/2009.
A. dispoziție a fost declarată ca neconstituțională prin decizia nr.
1358/(...) a C. C..
În aceste condiții reclamantul și-a precizat acțiunea pe prev. art. 998-999 C. civil, acțiunea fiind respinsă ca prescrisă pe acest temei.
Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională, reiese incapacitatea S.ui R. de a pune ordine în sistemul său legislativ
(sancționată de C. E. a D. O. în cauza Faimblat împotriva R.iei), precum
și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de C. E. a D. O. în cauza Păduraru împotriva R.iei, ceea ce denotă culpa exclusivă a S.ui R. în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional.
Acest act normativ a generat un număr considerabil de litigii pe rolul instanțelor, soluționate într-o anumită manieră, prin prisma prevederilor sale de la momentul soluționării fiecărei cauze.
Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr.
221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, este definitivă și obligatorie.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea irevocabilă, îi îndreptățește pe cei care aveau încă pe rol litigiul nesoluționat la momentul declarării neconstituționale a art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr.
221/2009, să solicite obligarea statului - în calitate de emitent al actului normativ declarat ulterior neconstituțional - la plata cheltuielilor de judecată.
Față de aceste considerente C. de A. reține că nu poate fi primit motivul de recurs al pârâtului ce vizează cheltuielile de judecată dat fiind că și în urma dispariției temeiului legal al acțiunii S. este în culpă procesuală. Acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 221/2009, iar dispariția acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamantului, ci doar S.ui care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată dovedite.
Dat fiind că există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, peprincipiul echității, curtea apreciază că statul trebuie să suporte plata cheltuielilor de judecată.
Ministerul Finanțelor Publice subliniază în cadrul motivelor de recurs că „. i se poate atribui culpa pentru edictarea unui act normativ declarat ulterior neconstituțional, precum și pentru că după publicarea deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea nu a pus în acord prevederile din cuprinsul Legii nr. 221/2009, cu dispozițiile constituționale.
Este absolut real, însă având în vedere că „statul"; este doar o entitate juridică abstractă, având nevoie de instituții concrete care să îl reprezinte, iar în baza art. 25 alin. 1, 2 din Decretul nr.31/1954, Ministerul Finanțelor Publice este cel care asigură reprezentarea statului în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, este evident că obligarea la plata cheltuielilor de judecată s-a dispus față de acest reprezentant.
Pentru aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P. F. și cel declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 432 din 28 aprilie 2011 a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 21 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
M. C. V. T.-A. N. A.-A. C.
GREFIER M. T.
Red. MV dact. GC
2 ex/(...)
J.primă instanță: M. O. S.
| ← Decizia civilă nr. 741/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1300/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
