Decizia civilă nr. 133/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă,de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr.(...)
D. CIVILĂ NR.133/A/2011
Ședința publică din data de 18 februarie 2011
Instanța constituită din :
Președinte : V. M. - președintele C.i de A. C.
Judecător : D.- L. B.- vicepreședinte al C.i de A. C.
Grefier : S.- D. G.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamantul L. I. precum și apelul declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. C. împotriva sentinței civile nr. 153/(...),pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), având ca obiect despăgubiri Legea nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror S. A. și reprezentanta reclamantului apelant, avocat O. C. L. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind reprezentantul pârâtului apelant.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
A.urile sunt declarate și motivate în termenul legal au fost comunicate părților adverse și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta reclamantului apelant solicită modificarea temeiului de drept a cererii de chemare în judecată, revenind la dispozițiile art. 998 C. pr.civ.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. , apreciază că cererea de a judeca apelul prin prisma prevederilor art.998 C.pr.civ, este inadmisibilă.
C., după deliberare văzând prev. art. 294 al.1 C.pr.civ, potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, apreciază că obiectul cererii formulată de reprezentanta reclamantului recurent apare ca inadmisibil, ea valorând schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, curtea constată cauza în stare de judecată, declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea apelului.
Reprezentanta reclamantului apelant solicită respingerea apelului declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și admiterea apelului declarat de reclamantul apelant, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii introductive.
În susținerea apelului, reprezentanta reclamantului apelant depune la dosar și concluzii scrise ( filele 57-64 din dosar ).
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., solicită respingerea apelului formulat de reclamantul apelant și admiterea apelului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, schimbarea în parte a sentinței atacate cu consecința înlăturării obligației pârâtului apelant de la plata despăgubirilor.
C U R T E A
Deliberând, reține că:
1. Prin sentința civilă nr. 153 din 23 februarie 2010 a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...), s-a admis excepția prescripției dreptului laacțiune, invocată de pârâtul S. Român în ce privește daunele materiale solicitate de reclamantul L. I.
Totodată, s-a dispus după cum urmează:
S-a admis în parte acțiunea civilă precizată formulată de reclamantul
L. I., împotriva pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin
D. G. a F. P. a județului C..
În consecință:
S-a constatat caracterul politic al condamnării dispuse prin sentința penală nr. 293/10 iulie 1953, pronunțată de T. M. al orașului S. a reclamantului la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani.
S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării într-o colonie de muncă pe o perioadă de 36 de luni dispusă prin D. M. nr. 1. privind pe reclamant.
A fost obligat pârâtul să achite reclamantului echivalentul în lei la data plății a sumei de 135.000 Euro, cu titlu de daune morale.
S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamant privind daunele materiale, ca fiind prescrisă.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere, în esență, următoarele:
Prin sentința penală nr. 293 din (...) a T.ui M. din orașul S. în dosarul nr. 272/1953, rămasă definitivă, reclamantul a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională, în temeiul art. 209, partea a III C.pen., combinat cu Decretul-lege nr. 167, art. 157 pct. 1 lit. b
C.pen. și art. 304, 463 C.J.M.
I s-a imputat reclamantului că a fost recrutat în Organizația contrarevoluționară „Liga anticomunistă"; în luna ianuarie a anului 1950, depunând jurământ de credință și luând parte la ședințele ligii.
După eliberarea sa condiționată, în data de 01 ianuarie 1959, a fost din nou arestat în data de 05 februarie 1959, fiind internat timp de 36 de luni într-o colonie de muncă.
Astfel fiind, este de considerat că suferința fizică și psihică ce i-a fost cauzată reclamantului a fost una foarte mare, fiind afectată și întreaga sa viață ulterioară.
S-a concis, prin urmare, că acordarea sumei de 135.000 Euro cu titlu de daune morale este justificată, ținându-se seama și de despăgubirea deja acordată reclamantului în temeiul D.-lege nr. 1..
2. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S. Român prin
Ministerul Finanțelor Publice, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii întotul a acțiunii, deoarece: a) La acordarea despăgubirilor corespunzătoare prejudiciului moral suferit instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 2., neverificând întinderea exactă a despăgubirilor primite de reclamant în baza D.-lege nr. 1.. De asemenea, instanța nu a indicat nici modalitatea în care a făcut aplicarea legii în acordarea despăgubirilor.b) Faptul că reclamantul a acceptat, în temeiul D.-lege nr. 1., să primească despăgubiri, nemaiinvocând în prezentul proces elemente noi privind prejudiciul moral suferit prin condamnare și de care să nu fi ținut seama anterior. c) Dacă s-ar aprecia că despăgubirile deja primite de către reclamant în temeiul D.-lege nr. 1. sunt insuficiente în raport cu prejudiciul moral suferit, este totuși necesar să se țină seama de faptul că suma de 135.000
Euro acordată de prima instanță este prea ridicată, fiind necesară diminuarea ei. Prin analogie, este util a fi avute în vedere statuările făcute de instanța supremă în cuprinsul deciziei de speță nr. 1481/(...). d) Greșit s-a dispus obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei al sumei de 135.000 Euro, aceasta fiind lipsită de temei legal.
3. Împotriva sentinței a declarat apel și reclamantul L. I., solicitând schimbarea ei în parte, în sensul că, pe de o parte, greșit s-a apreciat că este prescris capătul de cerere privitor la pretențiile materiale, iar pe de altă parte, că suma de 135.000 Euro acordată de instanță cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale suferite este prea mică, întrucât:a) Prin decizia nr. 148/2001 a C.i Constituționale, referitoare la prevederile art. 8 alin. 3 din Decretul-lege nr. 1., s-a statuat că nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă pentru stabilirea unui termen de depunere a cererilor de despăgubire. A. soluție trebuie generalizată, fiind de aplicat și în prezentul proces. b) Prin impunerea unui termen de prescripție în cazul cererilor de acordare a daunelor materiale fondate pe prevederile art. 998 C.civ., se încalcă principiul convențional al nediscriminării, câtă vreme în cazul solicitării de reparație făcută în temeiul D.-lege nr. 1. o asemenea condiționare nu există. c) Dreptul de acces la justiție impune constatarea că legiuitorul nu poate restrânge posibilitatea de a se exercita un drept general formal conferit individului până la limita în care dreptul patrimonial ar fi golit de însăși substanța sa. Or, recunoașterea dreptului la reparație și, totodată, limitarea exercițiului acestui drept constituie o disfuncție legislativă ce riscă să transforme dreptul la indemnizare într-unul fictiv. d) Regimul comunist a fost condamnat în România doar în vara anului
2007, prin discurs ținut în Parlament al Președintelui R., astfel că doar de la acest moment a început a curge termenul de prescripție extinctivă pentru acțiunile în despăgubire formulate contra S. Român pentru crimele și abuzurile săvârșite în perioada comunistă. e) Reclamantul a aflat despre decizia MAI nr. 1. în baza căreia a fost arestat la data de 05 februarie 1959 și internat într-o colonie de muncă pe o perioadă de 36 de luni abia la data de 07 iulie 2005, când i-a fost eliberată o adresă în acest sens de către M. A. N. D. este real că acțiunea a fost promovată doar la data de 18 august 2008, deci cu circa o lună peste termenul legal, trebuie avut în vedere că reclamantul a fost imobilizat la pat, fiind astfel în imposibilitate de a exercita acțiunea în termen. f) Suma de 135.000 Euro acordată de prima instanță este inferioară prejudiciului efectiv suferit de reclamant, suferințele pricinuite acestuia de măsurile luate în contra sa de regimul comunist justificând stabilirea unei sume mai mare, așa cum s-a solicitat înaintea primei instanțe.
4. Reclamantul L. I. a formulat întâmpinare la apelul declarat de S. Român, solicitând respingerea lui ca nefondat (f. 17).
5. În cauză, a formulat întâmpinare, opunându-se apelului reclamantului și considerându-l nefondat, S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice (f. 23).
6. La data de 05 iulie 2010 pârâtul S. Român a depus completare laîntâmpinare (f. 25), solicitând a se avea în vedere limitele de despăgubirestabilite prin O. nr. 6..
7. La data de 22 septembrie 2010 reclamantul L. I. a formulat concluziiscrise (f. 32), arătând, în esență, că O. nr. 6. nu poate fi aplicată în cauză,instanța fiind datoare a aplica în mod direct Convenția Europeană a
Drepturilor Omului (C.), în sensul art. 20 alin. 2 din C. R..
8. La data de 01 octombrie 2010 pârâtul S. Român a depus „Concluzii";prin care a reiterat obligativitatea aplicării O. nr. 6. (f. 39).
9. La data de 21 ianuarie 2011 pârâtul S. Român a depus noi concluzii scrise (f. 51), solicitând ca la soluționarea cauzei să se țină seama de deciziile nr. 1354 și nr. 1358, ambele din anul 2010, ale C.i Constituționale.
10. Reclamantul L. I. a depus, la ultimul termen de judecată, concluziiscrise (f. 57) prin care a solicitat, consecvent poziției deja exprimate în cauză, ca instanța să facă aplicarea directă a C., reclamantul fiind, la momentul sesizării primei instanțe cu cererea de chemare în judecată, titularul unei speranțe legitime de a obține despăgubiri. Tot astfel, s-a arătat și că principiul egalității armelor impune tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii, după cum trebuie văzut și că prin desființarea sentinței primei instanțe s-ar aduce, în defavoarea reclamantului, atingere dreptului la un proces echitabil și principiul neretroactivității legii civile,încălcându-se inclusiv prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.
Au fost invocate, totodată, și prevederile art. 9 alin. 5 din Pactul
Internațional privind Drepturile Civile și Politice, cele ale art. 3 C.civ. și jurisprudența Î. C. de C. și Justiție, precizându-se și că nerespectarea Constituției prin unele dispoziții ale L. nr. 2., evocând o culpă a legiuitorului, nu poate conduce la transformarea acestei culpe către justițiabili.
Reclamantul a expus detaliat, în cuprinsul acestor concluzii scrise, argumentele care îi întemeiază baza evocatele susțineri.
11. Cu privire la aceste apeluri, C. are în vedere următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță este definitivă și obligatorie, în vreme ce potrivit prevederilor alin. 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile sau ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C.i Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel fiind, rezultă cu îndestulătoare claritate că atunci când Curtea Constituțională constată neconformitatea cu C. a unui act normativ de natura celor sus-menționate ori a unei dispoziții dintr-un asemenea act normativ, acestea își încetează efectele juridice dacă în termen de 45 de zile de la publicarea în M. O. al R. a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea autoritatea cu atribuții de legiferare nu dispune măsurile necesare asigurării pentru viitor a conformității cu C. a actului normativ ori a normei juridice vizate.
A. încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nudeja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu C..
Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căreia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C.i Constituționale, cu toate implicațiile ce decurg din aceasta asupra acțiunii promovate de reclamant.
În prezentul proces, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile
L. nr. 2., interesând, în concret, cele ale art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic sau, după caz, prin luarea unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie
1989.
Aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin D. nr.
1358 din 21 octombrie 2010 a C.i Constituționale, publicată în M. O. al R. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, însă legiuitorul nu a dispus, nici în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. O., nici ulterior, măsuri pentru punerea de acord cu C. a dispozițiilor declarate neconstituționale.
Astfel fiind, pretențiile reclamantului privitoare la obligarea S. Român la plata de daune morale au rămas fără temei legal, fiind de avut în vedere că declararea ca neconstituționale a prevederilor legii sus arătate, conjugată cu inexistența unor alte dispoziții normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamantul îl invocă, obligă la concluzia că acest drept nu mai poate fi recunoscut de către instanță, căci s-ar ajunge la săvârșirea de către judecători a unui exces de putere.
Instanțele de judecată neputând fi ele însele creatoare de drepturi, rămâne că prezenta acțiune civilă a rămas fără fundamentul ce a stat la baza admiterii ei în primă instanță, sub aspectul despăgubirilor civile.
În consecință, prezenta instanță apreciază că, de lege lata, nu mai apare ca posibilă obligarea S. Român la a-i plăti reclamantului, de pe temeiul L. nr. 2., o sumă de bani cu titlu de reparație pentru prejudiciul moral suferit, în caz contrar ajungându-se, așa cum s-a arătat mai sus, la lăsarea fără efecte a evocatei decizii a C.i Constituționale.
Nu poate schimba această concluzie a instanței argumentul întrebuințat de reclamant în concluziile scrise din apel (f.58), potrivit căruia la data pornirii procesului dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I-a din Legea nr. 2. ar fi născut în beneficiul reclamantului o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la C., întrucât ele s-ar fi aflat încă în vigoare, nefiind încă declarate neconstituționale. Este de avut în vedere, în legătură cu acest argument al reclamantului, că eventuala speranță legitimă rezultată din adoptarea de către autoritățile statale legiuitoare a unor dispoziții legale care vin să instituie un drept la despăgubire întemeiat pe săvârșirea de către stat, în trecut, a unor fapte de abuz împotriva actualilor reclamanți, nu poate fi acceptată și recunoscută decât sub condiția, general
- valabilă pentru oricare lege sau ordonanță, ca acestea să fie conforme cu
C., adică, altfel spus, să nu fie neconstituționale.
Neconformitatea cu C. R. a unor prevederi cuprinse într-o lege sau ordonanță este de natură a le vicia fundamental, justificând intervenția corectivă a instanței constituționale pentru a restabili acordul cu legea fundamentală.
În concluzie, dacă un drept sau cel puțin o speranță legitimă nu pot fi recunoscute potrivit unei norme legale interne deoarece aceasta este îndezacord cu C., rezultă, în mod logic, că de pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu s-ar putea invoca existența unui asemenea drept sau speranța legitimă (în sens larg, a unui bun) câtă vreme legea sau ordonanța ce le afirma a fost lăsată fără efecte ca urmare a declarării neconstituționalității ei. În aprecierea C.i, este de principiu că speranța legitimă nu poate, în circumstanțe precum cele din prezentul proces, să supraviețuiască normei care a generat-o.
Consolidează această concluzie și împrejurarea că în prezentul proces reclamantul obținuse o sumă de bani (135.000 Euro) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit doar printr-o hotărâre de primă instanță, deci neexecutorie potrivit legii și, în fapt, neexecutată nici voluntar de către pârât.
În ce privește invocarea de către reclamant a încălcării, în defavoarea sa, a principiului egalității armelor, nici această susținere nu poate fi primită, principiul invocat privind egalitatea de tratament în plan procesual (adică sub aspectul drepturilor și obligațiilor recunoscute părților pentru ca dreptul lor la un proces echitabil să fie asigurat în mod efectiv), iar nu existența sau inexistența a însuși dreptului subiectiv material dedus judecății.
Nu s-ar putea considera nici că prin înlăturarea dispoziției din sentință prin care S. Român a fost obligat să-i plătească reclamantului suma de 135.000 Euro cu titlu de daune morale s-ar ajunge la încălcarea principiului neretroactivității legii civile, trebuind observat că prin declararea ca neconstituțională a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare nici aceasta, nici, când este cazul, actul normativ în ansamblul său, nu își extind efectele către situații juridice anterioare intrării în vigoare a actului normativ, fiind împiedicată doar producerea de efecte pentru viitor de către dispoziția legală declarată neconstituțională.
Nu s-ar putea reține nici încălcarea dispozițiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la C., căci faptele în raport de care reclamantul a pornit prezenta acțiune (respectiv privarea sa de libertate în închisorile comuniste și, apoi, internarea într-o colonie de muncă) sunt, pe de o parte, anterioare aderării R. la C., iar pe de altă parte, se referă la alte situații de fapt decât cele din procesul de față.
Jurisprudența de speță a Î. C. de C. și Justiție nu poate constitui, de lege lata, izvor de drept, după cum este de avut în vedere și că deși adoptarea unei legi sau ordonanțe care, ulterior, ar fi declarată neconstituțională în tot sau în parte, evocă o culpă a autorității legiuitoare, această situație nu poate conduce la efecte contrare acelora impuse, cu forță imperativă, prin prevederile art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992.
În ce privește respingerea de către prima instanță a capătului de cerere prin care, întemeiat pe prevederile art. 998 C.proc.civ., ca norme comune în materia răspunderii civile delictuale, reclamantul a solicitat obligarea S. Român la plata de despăgubiri materiale, prezenta instanță apreciază că prima instanță a statuat în mod corect că această pretenție a fost dedusă judecății cu depășirea termenului de prescripție extinctivă.
Într-adevăr, prima instanță a apreciat corect că fiind un capăt de cerere formulat în condițiile dreptului comun, termenul de prescripție era cel general, respectiv de 3 ani, și începea a curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, astfel cum stabilește art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Or, dacă în timpul regimului comunist reclamantul nu s-ar fi putut îndrepta împotriva S. cu o astfel de pretenție, aceasta neputând ajunge, în circumstanțele epocii, să fie examinată pe fondul ei de către o instanță judecătorească independentă și imparțială, imediat după căderea comunismului reclamantul putea însă promova o asemenea acțiune.
Este fără relevanță în cauză că doar în cursul anului 2007
Președintele R. a dat, pentru întâia oară, citire în Parlamentul României
Raportului Final întocmit de C. P. pentru analiza dictaturii comuniste din R.
(„Raportul Tismăneanu";), căci acest act este unul cu semnificație exclusiv politică, iar nu juridică.
În plan juridic, trebuie avut în vedere că încă din anul 1990 a fost adoptat și a intrat în vigoare Decretul-lege nr. 1. (publicat în M. O. nr. 50 din
09 aprilie 1990) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, acesta fiind un act normativ care a recunoscut în mod limpede natura de persecuție politică a închisorii dispuse pentru infracțiuni politice ori a altor măsuri administrative cu caracter politic adoptate în scop represiv de statul comunist.
Reclamantul L. I. a beneficiat, în mod întemeiat, de drepturi bănești acordate în temeiul acestui act normativ.
Așa fiind, formularea unei cereri în despăgubiri materiale potrivit dreptului comun era posibilă încă de la data intrării în vigoare a D.-lege nr.
1., căci de la acest moment reclamantul putea dobândi certitudinea juridică a faptului că S. Român, sub regimul democratic instituit după 22 decembrie
1989, recunoaște persecuțiile de natură politică din timpul regimului comunist.
Este fără relevanță data la care reclamantul a aflat despre decizia MAI nr. 1., întrucât reclamantul, ca persoană persecutată în mod direct, a cunoscut în permanență faptul persecuției sale, ca temei al unei eventuale cereri în despăgubire materială. Obținerea sau nu a unei anumite adeverințe ori recunoașterea existenței acesteia reprezintă un aspect de ordin pur probatoriu ce putea interesa, în mod efectiv, după pornirea procesului, însă nu, în mod necesar, și înaintea inițierii lui.
În fine, nu poate fi primită nici susținerea reclamantului întemeiată pe analogia, în ce privește termenul pentru depunerea cererilor de reparație, cu cele stabilite prin decizia nr. 148/(...) a C.i Constituționale, fiind vorba despre situații diferite.
Tot astfel trebuie respinsă și aserțiunea potrivit căreia prin instituirea unui termen de prescripție în cazul cererilor în despăgubire de drept comun s-ar crea o situație de discriminare în raport cu persoanele care s-ar mărgini la a formula cereri de reparație întemeiate exclusiv pe prevederile D.-lege nr.
1., întrucât este prerogativa legiuitorului de a institui un termen de prescripție în legătură cu anumite drepturi subiective. Discriminarea poate fi reținută doar atunci când tratamentul juridic aplicat unor persoane aflate în situații identice este diferit, însă nu și atunci când similitudinea situațiilor nu există. Or, formularea unei noi cereri în reparație pe calea dreptului comun nu poate fi socotită ca fiind, juridic, identică cu formularea unei cereri în condițiile D.-lege nr. 1., sfera și întinderea măsurilor ce pot fi dispuse potrivit acestui din urmă act normativ fiind distincte de acelea care ar putea fi pretinse prin întemeiere pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale.
În considerarea tuturor celor ce preced, de pe temeiul art. 296
C.proc.civ., se va respinge apelul reclamantului L. I. și se va admite în parteapelul pârâtului S. Român, sentința urmând a fi schimbată în parte, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea S. Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Admite în parte apelul declarat de pârât, S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 153 din (...) a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o schimbă în parte în sensul că înlătură obligația de plată a sumei de 135.000 euro stabilită în sarcina pârâtului cu titlu de daune morale.
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul L. I. împotriva aceleiași hotărâri judecătorești.
Menține toate celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE
JUDECĂTOR
GREFIER
V. M. D.-L. B.
S. D. G.
Red.VM/dact.MS
6 ex./(...) Jud.fond: O.C.T.
| ← Decizia civilă nr. 2029/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 15/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
