Decizia civilă nr. 4740/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 4740/R/2011
Ședința oiembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A. C.
JUDECĂTOR: A. A. C.
JUDECĂTOR: ANA I. G.: C. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanții T. T. și T. I. I., precum și recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr.
1035 din (...) a T. M. în dosarul nr. (...), privind și pe intimatul P. DE PE L.
CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termen și au fost comunicate.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin motivele de recurs pârâtul recurent a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
C U R T E A
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul T. M. la data de (...), reclamanții T. I.-I. și T. T. au chemat în judecată în calitate de pârât S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. să oblige pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 250.000 euro (echivalent în lei) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit tatălui reclamanților T. I., decedat la data de (...), prin condamnarea pronunțată prin sentința penală din anul 1958, de către T. M. C. și prin care a fost condamnat la 5 ani muncă silnică pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 Cod penal din 1936.
Prin sentința civilă nr. 1035 din (...) pronunțată de Tribunalul
Maramureș în dosarul nr. (...) s-a admis în parte acțiunea civilă precizată, formulată de către reclamanții: T. I.-I. și T. T. în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul procesual ales la D. G. a F. P. M..
S-a constatat caracterul politic al condamnării defunctului T. I., decedatla data de (...), prin sentința penală nr. 76/(...), pronunțată de T. M. C. îndosarul nr. 25/1959, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordiniisociale.
S-a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului ladaune morale.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Condamnarea aplicată tatălui reclamanților pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 din vechiul Cod penal este considerată de L. nr. 2. condamnare cu caracter politic și în temeiul art. 1 din L. nr. 2., tribunalul a constatat caracterul politic al acestei condamnări.
În ceea ce privește capetele de cerere privind obligarea pârâtului la daune morale pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți, s-au reținut următoarele considerente:
În prezenta cauză, reclamanții au solicitat doar acordarea de daune morale, în temeiul art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
În au fost publicate Deciziile C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989.
C. a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ";În R., respectarea [...] legilor este obligatorie";, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr.
24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin D.- lege nr. 1., și OUG nr. 2., pe de o parte, și prin L. nr. 2., pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea L. nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectelejuridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
În ceea ce privește precizarea de acțiune din (...) , s-au reținut următoarele:
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor L. nr. 2., sunt de reținut următoarele: legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.
Prin principiul aplicării imediate a legii noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
L. civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s- a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu sevor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
De asemenea, este de reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi. Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
D. nr. 1. a C. C. prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2. este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și- au încetat efectele. La momentul pronunțării prezentei sentințe nu mai există un temei juridic în L. nr. 2. pentru acordarea daunelor morale.
În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamanții și-au întemeiat ulterior cererea, prin precizarea de acțiune depusă la filele 47-56 din dosar , a data de (...), respectiv, art. 998-999 C., tribunalul a constatat următoarele:
Art. 998 C. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a
S.ui Român, nici în temeiul art. 35 din D. nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998-999 C., întrucât, S. Român nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S.ui Român, trebuie analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.
Reclamanții prin precizarea de acțiune, formulată la (...) înregistrată pe rolul T. M., au investit Tribunalul Maramureș cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 998-999 C. civ.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat antecesorului reclamanților, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 C. civ., S. Român fiind ținut, în opinia reclamanților, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 167/1958.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr.
167/1958, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 167/1958.
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr.
167/1958, reclamanții ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998
- 999 C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanții au cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută, este de subliniat faptul că reclamanții au cunoscut atât paguba - ce i-a fost cauzată antecesorului lor - cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. Român prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamanții nu puteau, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată antecesorului reclamanților.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamanții ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată antecesorului lor ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
T. a apreciat că după data de (...), reclamanții erau liberi să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat antecesorului lor, mai ales că, la data de (...), în Monitorul O. al României nr. 50/(...), a fost publicat D.-Lege nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).
Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în R. au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi : recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc. .
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a D.ui-lege nr. 1., respectiv, (...), prezenta acțiune bazată pe art. 998-999 C. civ., înregistrată la (...), fiind deci prescrisă extinctiv.
Acordarea de despăgubiri în temeiul art. 998-999 cod civil nu este posibilă din următoarele motive:
Așa cum rezultă din deciziile C. Europene a D. O. , nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. E. a D. O. a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și L. nr.
2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul are unbun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a D. O..
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control de constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, s-a constatat prin aceeași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Prin urmare, în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1..
Considerentele care au condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acesteidiscriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanții nu pot solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de oserie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alteîmprejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință,data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și degradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementatprin O. de urgență a G. nr. 6., C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2. -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în careinstanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificareobiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr. 599din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul O. al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Raportat la considerentele mai sus expus, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă precizată, conform dispozitivului, a constatat caracterul politic al condamnării defunctului T. I., decedat la data de (...), prin sentința penală nr. 76/(...), pronunțată de T. M. C. în dosarul nr. 25/1959, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale și a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la daune morale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții T. T. și T. I. I.,precum și pârâtul S. ROMÂN reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR
PUBLICE prin D. G. A F. P. M..
1.Prin recursul declarat de reclamanții T. T. și T. I. I. s-a solicitatmodificarea în parte a sentinței pronunțată de Tribunalul Maramureș în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivare s-a arătat că în mod greșit a fost respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, prin aplicarea deciziei nr. 1. a C. C. încălcându-se principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. 2 din
Constituție.
D. C. C. prin care se desființează dreptul prevăzut de L. nr. 2. în timpul procesului creează un abuz, în același sens fiind și hotărârea
Broniowski c. Polonia nr. 31443/1996.
Au fost invocate prevederile art. 6 din CEDO care garantează dreptul la un proces echitabil și art. 14 din CEDO care interzice discriminarea.
S-a învederat că aplicarea deciziei nr. 1. a C. C. ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte, raportat la art. 20 din Constituția României fiind obligatoriu a se da prioritate reglementărilor internaționale.
Din perspectiva art. 998-999 C. s-a arătat că sentința este nemotivată, instanța de fond rezumându-se la invocarea deciziei C. C..
2.Prin recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. M. s-a solicitat casarea sau modificarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei în fond și respingerea acțiunii.
În motivare s-a arătat că instanța de fond a făcut o apreciere greșită a probelor administrate în cauză, faptele pentru care a fost condamnat T. I. având doar caracter religios și nu politic.
Au fost depășite atribuțiile puterii judecătorești prin constatarea caracterului politic al condamnării dispuse împotriva defunctului T. I..
H. a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii având în vedere faptul că este vorba despre o condamnare pentru apartenență la organizația „. lui I..
S-a învederat că în mod corect s-a făcut aplicarea deciziei C. C. nr. 1., nefiind încălcat art. 6 din CEDO.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 312 alin. 1, art. 304 pct. 4, art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ.
Analizând recursurile declarate de reclamanții T. T. și T. I. I. și de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, D. G. A F. P. M.împotriva sentinței civile numărul 1035 din (...) a T. M., C. reține următoarele:
1.Referitor la recursul declarat de reclamanți, se apreciază că acesta este neîntemeiat.
În mod corect s-a apreciat de către instanța de fond că în actualul cadru legislativ cererea reclamanților de acordare a daunelor morale în temeiul L. nr.2. nu are suport legal.
Dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum acestea au fost modificate prin OUG nr. 6., au fost declarate neconstituționale prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în Monitorul O. nr. 761/(...), împlinindu-se și termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României și art.31 din L. nr.47/1992 în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice.
Nu se pune problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții din acestea poate fi ridicată, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Întrucât excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională. În speță, o astfel de excepție nu a fost ridicată, însă a fost admisă într-un alt dosar, ceea ce a făcut inadmisibilă sesizarea C. C. în prezenta cauză, raportat la dispozițiile art. 29 alin. 3 din L. nr. 47/1992,decizia C. nr. 1358/(...) fiind, însă, definitivă și obligatorie, conform art. 31 alin. 1 din același act normativ.
De altfel, în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și
Justiție prin decizia nr.12/(...), fiind admis recursul în interesul legii și stabilindu-se că urmare a deciziilor C. C. nr.1. și 1360/2010 dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din L. nr.2. și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul O..
Nu se poate pune nici problema săvârșirii unui abuz sau a unei discriminări prin aplicarea deciziei C. C., astfel cum s-a arătat și în hotărârea atacată, raportat la considerentele anterioare, atâta timp cât dispoziția referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate, acest lucru fiind reținut și de C. E. a D. O.(Cauza Slavov și alții contra Bulgariei). În această hotărâre se apreciază că eventualele efecte negative pentru una sau alta dintre părțile proceselor aflate pe rol, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept, neputându-se pune problema încălcării art.1 din Protocolul nr.1 la C. și în consecință nici a art.14 din C., simpla posibilitate recunoscută prin lege de a obține despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut neavând semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. Inexistența vreunei încălcari a dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale a fost reținută de Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/(...), motivarea fiind aceea că a existat un alt act normativ, respectiv D.-lege nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ.
Problema interpretării normelor interne raportat la C. E. a D. O. nu se mai pune în cauză, în condițiile declarării ca neconstituționale a prevederilor art.5 alin.1 lit.a din L. nr.2.. Acest text de lege nemaiexistând nu mai poate fi înlăturat sau interpretat conform C., obligația instanțelor interne constând în aceea că trebuie să dea eficiență prevederilor C., dar acest lucru este posibil doar atunci când este vorba despre o normă de drept intern în vigoare.
Se constată că în mod corect a apreciat instanța de fond că dreptul la acțiune este prescris raportat la precizarea temeiului de drept al acțiunii, respectiv art. 998 C.civil, soluția fiind amplu motivată și din această perspectivă.
Sunt incidente în cauză prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958, respectiv dreptul la acțiune a început să curgă în anul 1990, anul intrării în vigoare a D.ui -Lege nr.1., act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la (...) precum și a celor deportate în străinătate sau constituite în prizonieri, la acel moment nemaiexistând nici o piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiate pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite în perioada regimului comunist.
Prin adoptarea D.ui Lege nr. 1. intrat în vigoare la 9 aprilie 1990 s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor la care au fost supuse unele persoane în perioada următoare datei de 6 martie 1945, perioada detenției fiind considerată vechime în muncă, respectiv 1 an de detenție constituind 1 an și 6 luni vechime în muncă. Totodată, persoanelor condamnate politic lis-a acordat și o îndemnizație lunară de 200 lei/pe an de detenție. Prin același act normativ foștilor condamnați politic li s-a acordat numeroase alte drepturi, astfel cum s-a reținut de către tribunal.
Totodată, din considerentele Deciziilor nr. 1. și 1360/2010 ale C. C. reiese că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice au fost adoptate mai multe acte normative, art.4 din D. lege nr. 1. republicat și art.5 alin.1 lit.a din L. nr. 2. având aceeași finalitate, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate sau constituite prizonieri. Diferența constă doar în modalitatea de plată, respectiv prestații lunare sau o sumă globală. În consecință, în mod corect a apreciat instanța de fond că dreptul la acțiunea întemeiată pe dreptul comun nu s-a născut la apariția L. nr. 2. atâta timp cât anterior, persoanelor condamnate politic li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru daunele morale.
Nu se poate pune problema unei repuneri în termenul de prescripție prin intrarea în vigoare a L. nr. 2., aceasta fiind o lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O astfel de interpretare este de natură să aducă atingere principiului securității raporturilor juridice civile, astfel cum acesta rezultă din art.6 al C. Europene a D. O., instituția repunerii în termenul de prescripție având caracter excepțional. O eventuală repunere în termenul de prescripție trebuie să rezulte în mod expres din lege, în cauză neverificându-se și nefiind de altfel invocate condițiile generale în materie de repunere în termenul de prescripție reglementate de art.19 din D. nr.167/1958.
Acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.998,999 C. ar fi oricum nefondată, astfel cum a arătat instanța de fond.
Pentru a decide în acest sens instanța de fond a avut într-adevăr în vedere considerentele C. C. din decizia nr.1., considerente care nu vor fi reluate în prezenta decizie. Aceste considerente însă nu au fost însușite automat ci apreciate ca fiind pertinente, aprecierea C. fiind în același sens, adică că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a repara prejudiciile de genul celor invocate de reclamanți.
De asemenea instanța de fond a analizat acțiunea și din perspectiva actelor internaționale și a practicii CEDO, concluzionând în același sens, adică că nu se poate reține în sarcina statului vreo obligație de reparare a prejudiciilor cauzate în perioada regimului comunist.
Obligația statului nu poate fi decât una morală, rămânând la latitudinea sa modalitatea pe care înțelege să o aleagă în vederea reparării acestor prejudicii. Ori, în condițiile în care după anul 1989 a fost adoptat în acest sens D.-Lege nr.1., se poate aprecia că statul a acționat deja în ceea ce privește repararea prejudiciilor cauzate de fostul regim comunist, acesta fiind motivul pentru care noua lege care se referă la aceeași problemă, L. nr.2., a fost declarată neconstituțională în partea referitoare la repararea prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri bănești.
Stabilindu-se în sens contrar, adică al existenței unei obligații a statului de reparare a acestor prejudicii cauzate de fostul regim comunist având în vedere principiile răspunderii civile delictuale, indiferent de opțiunea statului, s-ar ajunge la situația în care statul democrat ar fi considerat răspunzător de toate faptele organelor statului comunist săvârșite anterior anului 1989, trebuind să răspundă material, deși practic este vorba despre un întreg context istoric, context istoric care nu poate da naștereunei răspunderi civile a statului decât în situația în care acesta optează în acest sens.
2.Neîntemeiat se apreciază a fi și recursul declarat de pârâtul S. R.
Din cuprinsul sentinței penale nr.76/1959 pronunțată de T. M. C. rezultă că antecesorul reclamanților, numitul T. I., a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art.209
C.
Conform art.1 alin.2 lit.a din L. nr.2. condamnarea pentru această faptă constituie de drept o condamnare cu caracter politic, astfel încât nu se mai pune problema analizării de către instanță a caracterului politic al condamnării, acesta rezultând din lege.
Raportat la cele reținute mai sus toate criticile formulate în recursul pârâtului din perspectiva pct.4 și 9 ale art.304 C.pr.civ. rămân fără obiect.
Raportat la ansamblul considerentelor de mai sus, C., în temeiul art.312 alin.1, 3041 C.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții T. T. și T. I. I. și cel declarat de pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. M. împotriva sentinței civile numărul 1035 din (...) a T. M. pronunțată în dosarul numărul (...), pe care o va menține ca legală și temeinică. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții T. T. și T. I. I. și cel declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile numărul 1035 din (...) a T. M. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 17 noiembrie 2011. PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, A. C. A. A. C. ANA I. G., C. B. Red.A.C./dact.L.C.C. 2 ex./(...) Jud.fond: D. Țiplea
| ← Decizia civilă nr. 3056/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1526/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
