Decizia civilă nr. 2029/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 2029/R/2011
Ședința publică din data de 3 iunie 2011
Instanța constituită din: Președinte : A. C.
Judecători : V. M. - președintele C. de A. C.
D.-L. B.- vicepreședinte al C. de A.
G. : S.- D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul M. M. împotriva sentinței civile nr. 460/(...), pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. M., având ca obiect D. L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat cu pârâtul intimat și este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că pârâtul intimat a depus la dosar, prin serviciul de registratură al instanței, întâmpinare prin care solicită respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată și menținerea hotărârii pronunțată de Tribunalul Maramureș ca fiind vădit temeinică și esențial legală.
Instanța procedează la comunicarea unui exemplar din întâmpinarea formulată de pârâtul intimat cu reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, C. constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul cu privire la recursul formulat.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii pronunțată de Tribunalul Maramureș ca temeinică și legală.
C U R T E A
Deliberând, reține că:
I. Prin sentința civilă nr. 460 din 03 martie 2011, pronunțată în dosarulnr. (...), s-a admis în parte acțiunea civilă înaintată de reclamanta M. M.,împotriva pârâtului S. Român (prin Ministerul Finanțelor Publice).
În consecință:
S-a constatat că reclamanta are vocație succesorală legală după defunctul Nan V., decedat la data de 18 august 1995, în calitate de fiică.
Au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate față de defunctul Nan V. și obligarea S. Român la a-i plăti reclamantei despăgubiri civile de pe temeiul art. 5 din L. nr. 2. în coroborare cu art. 998 C.civ.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere, în esență, următoarele:
Nan V., tatăl reclamantei, a fost deportat în Uniunea Sovietică în perioada octombrie 1944 - 1948, fiind internat într-un lagăr de muncă.
Această măsură a debutat, așadar, anterior perioadei de suferință avute în vedere de L. nr. 2., fiind de văzut și că prin D. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a C. C. s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
Așa fiind, de pe acest temei, reclamantei nu i s-ar putea acorda despăgubiri morale chiar dacă s-ar fi apreciat că măsura luată împotriva succesorului ei se încadrează în prevederile L. nr. 2..
În ce privește întemeierea cererii în despăgubiri pe dispozițiile art. 998
C.civ., ca prevederi legale de drept comun, T. a avut în vedere că în acest caz pretenția reclamantei era supusă termenului general de prescripție extinctivă, acela de 3 ani, care a început a curge încă din anul 1990, de la data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/(...), ca act normativ ce le-a oferit persoanelor persecutate din motive politice să obțină despăgubiri bănești și alte drepturi.
II. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta M. M., solicitând, în principal, modificarea ei în sensul admiterii în totul a acțiunii, iar în subsidiar, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9
C.proc.civ., deoarece: a) D. nr. 1358/2010 a C. C. nu își are aplicabilitate în cauză, prezentul proces fiind primit anterior pronunțării acestei decizii. Astfel, s-ar institui un tratament juridic inegal între persoanele îndreptățite la despăgubiri conform L. nr. 2., deci aflate în situații juridice similare.
Mai mult, la data introducerii acțiunii s-a născut un drept la acțiune inclusiv în temeiul art. 5 din L. nr. 2., astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. b) Trebuie avut în vedere și că prin D. nr. 1. a C. C. s-a reținut că principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de C. în P. nr. 12 la C. adoptată în anul 2000. Conform art. 148 din C. R., prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. c) Sub aspectul întemeierii cererii în pretenții a reclamantei pe dispozițiile art. 998 C.civ., prima instanță, reținând intervenirea prescripției, nu a analizat cererea pe fondul ei, astfel că se justifică trimiterea cauzei spre rejudecare la T.
III. Pârâtul S. Român a formulat întâmpinare (f. 9-12), solicitândrespingerea recursului ca nefondat.
IV. Cu privire la acest recurs, C. are în vedere următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, decizia prin care
Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță este definitivă șiobligatorie, în vreme ce potrivit prevederilor alin. 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile sau ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel fiind, rezultă cu îndestulătoare claritate că atunci când Curtea
Constituțională constată neconformitatea cu C. a unui act normativ de natura celor sus-menționate ori a unei dispoziții dintr-un asemenea act normativ, acestea își încetează efectele juridice dacă în termen de 45 de zile de la publicarea în M. O. al R. a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea autoritatea cu atribuții de legiferare nu dispune măsurile necesare asigurării pentru viitor a conformității cu C. a actului normativ ori a normei juridice vizate.
Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu C..
Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căreia reclamanta își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicațiile ce decurg din aceasta asupra acțiunii promovate de reclamantă.
În prezentul proces, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile
L. nr. 2., interesând, în concret, cele ale art. 5 alin. 1 lit. a teza întâia privitoare la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic sau, după caz, prin luarea unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie
1989.
Aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin D. nr.
1358 din 21 octombrie 2010 a C. C., publicată în M. O. al R. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, însă legiuitorul nu a dispus, nici în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. O., nici ulterior, măsuri pentru punerea de acord cu C. a dispozițiilor declarate neconstituționale.
Astfel fiind, pretențiile reclamantei privitoare la obligarea S. Român la plata de daune morale au rămas fără temei legal, fiind de avut în vedere că declararea ca neconstituționale a prevederilor legii sus arătate, conjugată cu inexistența unor alte dispoziții normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamanta îl invocă, obligă la concluzia că acest drept nu mai poate fi recunoscut de către instanță, căci s-ar ajunge la săvârșirea de către judecători a unui exces de putere.
Instanțele de judecată neputând fi ele însele creatoare de drepturi, rămâne că prezenta acțiune civilă a rămas prin raportare la L. nr.2., fără fundamentul ei.
În consecință, prezenta instanță apreciază că, de lege lata, nu mai apare ca posibilă obligarea S. Român la a-i plăti reclamantului, de pe temeiul L. nr. 2., o sumă de bani cu titlu de reparație pentru prejudiciul moral suferit, în caz contrar ajungându-se, așa cum s-a arătat mai sus, la lăsarea fără efecte a evocatei decizii a C. C..
Nu poate schimba această concluzie a instanței argumentul potrivit căruia la data pornirii procesului dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I-a din L. nr. 2. ar fi născut în beneficiul reclamantei o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la C., întrucât ele s-ar fi aflat încă învigoare, nefiind încă declarate neconstituționale. Este de avut în vedere, în legătură cu acest argument al reclamantei, că eventuala speranță legitimă rezultată din adoptarea de către autoritățile statale legiuitoare a unor dispoziții legale care vin să instituie un drept la despăgubire întemeiat pe săvârșirea de către stat, în trecut, a unor fapte de abuz împotriva actualilor reclamanți, nu poate fi acceptată și recunoscută decât sub condiția, general - valabilă pentru oricare lege sau ordonanță, ca acestea să fie conforme cu C., adică, altfel spus, să nu fie neconstituționale.
Neconformitatea cu C. R. a unor prevederi cuprinse într-o lege sau ordonanță este de natură a le vicia fundamental, justificând intervenția corectivă a instanței constituționale pentru a restabili acordul cu legea fundamentală.
În concluzie, dacă un drept sau cel puțin o speranță legitimă nu pot fi recunoscute potrivit unei norme legale interne deoarece aceasta este în dezacord cu C., rezultă, în mod logic, că de pe temeiul art. 1 din P. nr. 1 la
C. nu s-ar putea invoca existența unui asemenea drept sau speranța legitimă (în sens larg, a unui bun) câtă vreme legea sau ordonanța ce le afirma a fost lăsată fără efecte ca urmare a declarării neconstituționalității ei. În aprecierea C., este de principiu că speranța legitimă nu poate, în circumstanțe precum cele din prezentul proces, să supraviețuiască normei care a generat-o.
Nu s-ar putea considera nici că s-ar ajunge la încălcarea principiului neretroactivității legii civile, trebuind observat că prin declararea ca neconstituțională a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare nici aceasta, nici, când este cazul, actul normativ în ansamblul său, nu își extind efectele către situații juridice anterioare intrării în vigoare a actului normativ, fiind împiedicată doar producerea de efecte pentru viitor de către dispoziția legală declarată neconstituțională.
În ce privește respingerea de către prima instanță a capătului de cerere prin care, întemeiat pe prevederile art. 998 C.proc.civ., ca norme comune în materia răspunderii civile delictuale, reclamanta a solicitat obligarea S. Român la plata de despăgubiri materiale, prezenta instanță apreciază că prima instanță a statuat în mod corect că această pretenție a fost dedusă judecății cu depășirea termenului de prescripție extinctivă.
Într-adevăr, prima instanță a apreciat corect că fiind un capăt de cerere formulat în condițiile dreptului comun, termenul de prescripție era cel general, respectiv de 3 ani, și începea a curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, astfel cum stabilește art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Or, dacă în timpul regimului comunist reclamanta nu s-ar fi putut îndrepta împotriva S. cu o astfel de pretenție, aceasta neputând ajunge, în circumstanțele epocii, să fie examinată pe fondul ei de către o instanță judecătorească independentă și imparțială, imediat după căderea comunismului reclamanta putea însă promova o asemenea acțiune.
În plan juridic, trebuie avut în vedere că încă din anul 1990 a fost adoptat și a intrat în vigoare Decretul-lege nr. 118/1990 (publicat în M. O. nr. 50 din 09 aprilie 1990) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, acesta fiind un act normativ care a recunoscut în mod limpede natura de persecuție politică a închisorii dispuse pentru infracțiuni politice ori a altor măsuri administrative cu caracter politic adoptate în scop represiv de statul comunist.
Așa fiind, formularea unei cereri în despăgubiri materiale potrivit dreptului comun era posibilă încă de la data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, căci de la acest moment reclamanta putea dobândi certitudinea juridică a faptului că S. Român, sub regimul democratic instituit după 22 decembrie 1989, recunoaște persecuțiile de natură politică din timpul regimului comunist.
În considerarea tuturor celor ce preced, de pe temeiul art. 312 alin. 1
C.proc.civ., se va respinge recursul reclamantei M. M.
În fine, C. are a observa și că, oricum, fapta deportării tatălui reclamantei în U. în luna octombrie 1944, deci anterior datei de 06 martie
1945 avută în vedere de L. nr. 2., exclude prin ea însăși beneficiul aplicării în favoarea reclamantei a acestui act normativ, nefiind vorba despre o faptă de opoziție împotriva regimului comunist.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M. M. împotriva sentinței civile nr. 460 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 3 iunie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
A. C. V. M. D.-L. B.
G. S.-D. G.
Red.VM/dact.MS
2 ex./(...) Jud.fond: G.P.
| ← Decizia civilă nr. 2137/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 133/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
