Decizia civilă nr. 134/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă,de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 134 /A/2011
Ședința publică din data de 18 februarie 2011
Instanța constituită din : Președinte : V. M. - președintele Curții de A. C.
Judecător : D.-L. B. - vicepreședinte al Curții de A.
Grefier : S.- D. G.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanta K. A. E. F. împotriva sentinței civile nr. 7. septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...) privind și pe pârâții M. C.- N. PRIN P., C. LOCAL AL M. C.- N., B. I., M. L., M. I., C. R., B. Z. Ș. și B. A., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul reclamantei apelante, avocat B. G. cu împuternicire avocațială la dosar, reprezentanta pârâților intimați M. I., M. L. și C. R., avocat T. E. cu împuternicire avocațială la dosar și reprezentanta pârâților intimați B. Z. Ș. și B. A., avocat K. M. cu împuternicire avocațială la dosar și reprezentanta pârâților intimați M. C.-N. prin P. și C. Local al municipiului C.-N., consilier juridic G. N. cu delegație la dosar, lipsă fiind pârâții intimați B. I., M. I., C. R., B. Z. Ș. și B. A.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
A.ul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că pârâtul intimat M. C.-N. prin P. a depus la dosar întâmpinare, un exemplar din acest înscris fiind comunicat cu reprezentantul reclamantei apelante.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea apelului.
Reprezentantul reclamantei apelante solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat în scris , fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâților intimați M. I., M. L. și C. R., solicită respingerea apelului și menținerea sentinței atacate dată în temeiul legii, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 600 lei.
Reprezentanta pârâților intimați B. Z. Ș. și B. A., solicită respingerea apelului și menținerea sentinței T.ui C. ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâților intimați M. C.-N. prin P. și C. Local al municipiului C.-N., susține concluziile depuse în scris prin întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
C U R T E A
Deliberând, reține că:
I. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Cluj-
Napoca sub nr. (...), reclamanta K. A. E. F. i-a chemat în judecată pe pârâții M. C.-N., C. Local al municipiului C.-N., M. V., B. I., D. Ana, solicitând: să se constate nevalabilitatea titlului prin care statul a preluat imobilul situat în C.-N., str. E. nr. 11, județul C.; să fie obligată pârâta M. V. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat în imobilul din C.-N., Bd. E., nr. 11, etaj 1, județul C., împreună cu cotele indivize din părțile de folosință comună și cu terenul aferent; să fie obligată pârâta B. I. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 9 situat în imobilul din C.-N., Bd. E., nr. 11, etaj 1, județul C., împreună cu coteleindivize din părțile de folosință comună și cu terenul aferent; să fie obligată pârâta D. Ana să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3 situat în imobilul din C.-N., Bd. E., nr. 11, județul C., împreună cu cotele indivize din părțile de folosință comună și cu terenul aferent; să fie obligat M. C.-N. și C. Local C.-N. să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 64 mp. teren situat în str. E., nr. 11, județul C.; să se dispună restabilirea situației anterioare de carte funciară.
II. În ședința de judecată din data de 04 mai 2009 reclamanta și-amodificat acțiunea introductivă (f. 50), arătând că înțelege a-i chema înjudecată, în calitate de pârâți, pe B. Z. Ș. și B. A., în locul pârâtei D. Ana, precum și pe M. I., în locul pârâtei M. V.
III. Reclamanta și-a modificat ulterior din nou acțiunea (f. 176), arătândcă îi cheamă în judecată ca pârâți și pe M. L. și C. R. deoarece și aceștia sunt proprietari, alături de M. L., ai apartamentului nr. 10 din imobilul în litigiu.
Totodată, reclamanta a făcut precizarea (f. 177) că de la pârâții M. I., M. L. și C. R. revendică apartamentul nr. 10 și cota indiviză aferentă, iar nu apartamentul nr. 2.
IV. Prin sentința civilă nr. 6555 din 17 mai 2010 Judecătoria Cluj-
Napoca a admis excepția necompetenței sale materiale de soluționare a acțiunii, declinându-și competența în favoarea T.ui C..
V. Prin sentința civilă nr. 731 din 10 septembrie 2010 Tribunalul Cluj a respins ca nefondată acțiunea civilă înaintată de reclamantă, dispunând, totodată, și respingerea excepției inadmisibilității acțiunii invocate de către pârâți.
Totodată, s-a dispus obligarea reclamantei la a plăti, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 2500 lei pârâtei B. I., suma de 1000 lei pârâtului M. I. și suma de 1500 lei pârâților B. Z. Ș. și B. A.
Pentru a hotărî astfel, T. a avut în vedere, în esență, următoarele:
Imobilul din litigiu, situat în municipiul C.-N., B-dul E. nr. 11, a fost înscris în CF nr. 1638 C., nr. top 14/3, reclamanta dobândind proprietatea asupra lui în baza certificatului de moștenitor nr. 3..
Ulterior, imobilul a fost preluat de către S. Român (care și-a întabulat dreptul de proprietate) în baza Decretului de expropriere nr. 9., cu titlu de naționalizare, fiind apoi dezmembrat, formându-se mai multe apartamente, transcrise în alte cărți funciare.
Această preluare a imobilului trebuie considerată abuzivă, în sensul art. 2 lit. a) din L. nr. 1., ea apărând ca făcută fără titlu deoarece Decretul nr. 9. era contrar Constituției României în vigoare la data preluării.
Așa fiind, rezultă că reclamanta este considerată că nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, potrivit art. 2 alin. 2 din L. nr. 1..
Urmare a preluării de către stat, apartamentele nou formate au fost închiriate unor persoane fizice, iar după intrarea în vigoare a L. nr. 1. au fost încheiate, la cererea chiriașilor, contracte de vânzare-cumpărare în temeiul acestei legi, astfel: apartamentul nr. 2 (rectificat ulterior în nr. 10) a fost vândut chiriașei M. V., încheindu-se contractul nr. 32437/(...); apartamentul nr. 9 a fost vândut pârâtei B. I., încheindu-se contractul nr. 34098/(...); apartamentul nr. 3 a fost vândut către D. Ana, încheindu-se contractul nr.
34948/(...).
M. V. a decedat la data de 26 iulie 2008, succesori fiindu-i pârâții M. I., M. L. și C. R.
D. Ana a decedat la 19 octombrie 2006, succesori fiindu-i pârâții B. Z.
Ș. și B. A.
După intrarea în vigoare a L. nr. 1., reclamanta a formulat notificare, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, notificarea care a fost soluționată prin D. nr. 854/(...) a P. municipiului C.-N., prin care au fost restituite în natură apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8 ale imobilului, stabilindu-se totodată dreptul reclamantei la despăgubiri în condițiile T.ui VII din L. nr. 2. aferent apartamentelor nr. 3, 9 și 10 înstrăinate conform celor arătate mai sus.
Reclamanta nu formulase anterior L. nr. 1. nicio altă cerere de restituire sau de revendicare a imobilului, după cum nu a promovat nici vreo acțiune având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza L. nr. 1..
Așa fiind, rezultă că pârâții dețin un titlu asupra apartamentelor cumpărate, fiind dobânditori de bună-credință și cu titlu oneros de la proprietarul aparent, astfel că admiterea acțiunii reclamantei ar aduce atingere dreptului de proprietate dobândit de ei, fiind afectată securitatea circuitului civil.
Cum reclamanta urmează a primi despăgubiri corespunzător acestor apartamente, rămâne că ea nu ar ajunge să fie privată de un bun.
VI. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta K. A. E. F.,solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acțiunii, deoarece: a) T. nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului prin care statul a preluat imobilul, în dispozitivul sentinței nefiind menționat acest aspect. b) T. nu s-a pronunțat nici asupra capătului de cerere privitor la revendicarea suprafeței de 64 mp., deși aceasta a rămas în proprietatea statului. c) Construcția juridică în raport de care T. a respins acțiunea este eronată, conducând la încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei.
Astfel, câtă vreme prima instanță a apreciat că, potrivit art. 2 alin. 2 din L. nr. 1., reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, păstrându-și calitatea de proprietar, analiza cererii în revendicare a reclamantei prin compararea titlurilor trebuia realizată în baza art. 480
C.civ. și a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate,reprezentate de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C., iar nu în considerarea L. nr. 1..
Invocarea bunei-credințe și a erorii comune în beneficiul pârâților- cumpărători nu au nicio relevanță într-o acțiune precum cea de față, căci în lipsa unui titlu provenit de la adevăratul proprietar, buna-credință nu poate duce prin ea însăși la dobândirea dreptului de proprietate, excepție făcând dobândirea prin uzucapiunea de la 10 la 20 de ani.
Totodată, este de avut în vedere că dispozițiile art. 18 lit. d din L. nr. 1. nu se aplică în raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărător, în cadrul acțiunii în revendicare, raporturile juridice dintre aceștia nefiind reglementate de L. nr. 1.. Prin urmare, nimic nu o împiedică pe reclamantă să renunțe la dreptul de a primi reparația în echivalent, conform L. nr. 1. și să-și valorifice dreptul de proprietate pe calea acțiunii în revendicare introdusă împotriva cumpărătorului imobilului.
Prevederile art. 46 din L. nr. 1. nu pot permite concluzia potrivit căreia titlul chiriașului-cumpărător trebuie preferat în raport cu acela al proprietarului inițial, trebuind distins și între titlu, ca act juridic de dobândire a dreptului de proprietate pus în discuție și dreptul propriu-zis.
Faptul că reclamantei nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate printr-o altă hotărâre judecătorească nu are relevanță cătă vreme dreptul de proprietate al acesteia nu a ieșit niciodată din patrimoniul ei.
Această interpretare este în deplin acord cu jurisprudența recentă a
Curții Europene a D. O., în raport de care titularul dreptului deține un interes patrimonial, valorând bun actual, chiar și în cazul în care înstrăinarea în baza L. nr. 1. a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești în favoarea fostului proprietar (cauza Păduraru și cauza
Porțeanu).
În consecință, reclamanta deținând un bun în sensul Convenției, respingerea prezentei acțiuni ar echivala cu lipsirea ei de proprietate.
Trebuie adăugat și că instanța europeană a stabilit că L. nr. 1. nu funcționează într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit înainte de intrarea ei în vigoare. Prin urmare, nu s-ar putea considera că întrucât reclamantei i s-a stabilit dreptul la despăgubiri aceasta beneficiază de o suficientă compensație.
Nu trebuie omis nici că prin dispozițiile art. 501 din L. nr. 1. i se recunoaște fostului chiriaș care a cumpărat imobilul și al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost anulat dreptul de a primi prețul de piață al imobilului cumpărat. Buna-credință a chiriașilor-cumpărători apare ca irelevantă în materia revendicării, ea neputând anihila forța juridică a titlului reclamantei. Mai mult, însăși buna-credință a cumpărătorilor este discutabilă, câtă vreme nu erau întrunite, la data cumpărării, condițiile existenței unei erori comune și invincibile cu privire la calitatea de proprietar a transmițătorului, fiind notoriu că statul preluase abuziv imobilele. Nu are nicio relevanță susținerea T.ui potrivit căreia la data cumpărării apartamentelor Normele metodologice de aplicare a L. nr. 1. calificau preluările de imobile făcute în temeiul Decretului nr. 9. ca fiind cu titlu, câtă vreme aceste norme nu puteau contraveni legii însăși, ca lege permitea doar vânzarea imobilelor preluate cu titlu valabil. Faptul că mecanismul de acordare a despăgubirilor către foștii proprietari nu funcționează îi permite reclamantei să formuleze prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, titlul reclamantei trebuind socotit preferabil. VII. Față de apelul reclamantei au formulat întâmpinare pârâții M. I., M. L. și C. R. (f. 23), B. Z. Ș. și B. A. (f. 28), M. C.-N. (f. 48), toți solicitândrespingerea apelului ca nefondat. VIII. Cu privire la apelul declarat de reclamantă, Curtea are în vedereurmătoarele: Astfel cum și prima instanță a arătat în considerentele sentinței, reclamanta a formulat pentru întâia oară o cerere de restituire a imobilului în litigiu doar în temeiul L. nr. 1., pe calea notificării înregistrate sub nr. 47868/3 din 14 august 2001, demersuri de această natură nefiind anterior inițiate de către reclamantă nici în temeiul L. nr. 1., nici pe calea dreptului comun. În aceste circumstanțe, este necesar a se ține seama de faptul că încheierea în cursul anului 1997 a contractelor de vânzare-cumpărare litigioase s-a făcut în condițiile în care chiriașii cumpărători cunoșteau că: 1) S. Român și-a afirmat în mod public calitatea de proprietar asupra imobilului situat în C.-N., B-dul E. nr. 11, asumându-și-o inclusiv prin închirierea unor apartamente ale imobilului în perioada comunistă și, apoi, prin acceptarea solicitării chiriașilor de a vinde apartamentele 3, 9 și 10; 2) urmare a preluării imobilului în baza Decretului nr. 9., S. Român și-a întabulat dreptul de proprietate asupra acestuia sub B + 10 din CF nr. 1638 C. (f. 14 verso, dosar Judecătorie); 3) în anul 1997, când au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare pentru apartamentele 3, 9 și 10, Normele metodologice de aplicare a L. nr. 1. recunoșteau în mod expres Decretul nr. 9. de act normativ care califică preluările făcute în temeiul lui ca fiind fără titlu. Toate aceste elemente, coroborate, așa cum s-a arătat, cu inexistența la data cumpărării a unei cereri de restituire a imobilului emanând de la reclamantă și pe care să o adreseze unei autorități administrative sau judiciare, justifică, așa cum a apreciat și prima instanță, caracterizarea cumpărătorilor apartamentelor nr. 3, 9 și 10 ca fiind de bună-credință în sensul art. 45 alin. 2 din L. nr. 1., republicată și modificată. De aici, caracterul justificat al concluziei primei instanțe potrivit căreia cumpărătorii apartamentelor în litigiu au devenit titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C. E. a D. O. și a L. F. (C.E.D.O). În ce o privește pe reclamantă, notificarea pe care aceasta a formulat-o în baza L. nr. 1. a fost soluționată prin D. nr. 8. februarie 2008 a P. municipiului C.-N. (f. 17 dosar Judecătorie), dispunându-se restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, 2, 4, 5, 6, 7 și 8 din imobil, precum și acordarea de despăgubiri în condițiile T.ui VII din L. nr. 2. corespunzător apartamentelor nr. 3, 9 și 10, urmare a faptului că acestea din urmă fuseseră vândute către chiriași în aplicarea L. nr. 1.. Deși în prezent preluările de imobile făcute de către stat în baza Decretului nr. 9. sunt socotite ca fiind făcute fără titlu valabil, L. nr. 1. calificând ea însăși, prin art. 2 lit. a), ca abuzive asemenea preluări, nu poate fi ignorat că la datele la care s-au încheiat contractele de vânzare- cumpărare litigioase L. nr. 1. nu fusese adoptată și pusă în vigoare, după cum nu se aflau încă adoptate nici acelea ale art. 6 din L. nr. 213/1998,potrivit cărora (alin. 1) fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care R. era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Rezultă, așadar, că la încheierea contractelor în litigiu singurul reper normativ intern care viza în mod direct situația juridică a cumpărătorilor era L. nr. 1., înțeleasă și prin raportare la normele metodologice de aplicare a acesteia (adoptate prin H. nr. 2. și modificate prin H. nr. 1.). Deși real că, anterior modificărilor aduse de L. nr. 1., L. nr. 1. prevedea, la art. 2 alin. 2, că persoanele ale căror bunuri au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, nu trebuie omis că, în sensul unei jurisprudențe a Curții Europene a D. O., despăgubirea foștilor proprietari nu implică în mod necesar restituirea în natură a bunurilor preluate, fiind îngăduită și adoptarea altor măsuri cu caracter compensatoriu, fie el și parțial, conchizându-se (paragraful nr. 92 din Hotărârea Atanasiu ș.a. contra României) că „În toate cazurile, restituirea nu este un drept absolut și poate fi supus unor condiții sau limitări numeroase";, precum și că (paragraful nr. 135 din aceeași hotărâre) „… art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice C.";. În consecință, chiar dacă art. 2 alin. 2 din L. nr. 1. recunoștea dreptul reclamantei asupra imobilului, aceasta nu putea însemna, în mod automat, că reclamanta era în drept să obțină inclusiv restituirea în natură a apartamentelor nr. 3, 9 și 10 vândute unor chiriași de bună-credință, respectarea „bunului"; pe care legea îl recunoștea fiind suficientă prin acordarea unor despăgubiri echivalente valorii de piață a acestuia, așa cum s-a stabilit prin sus-evocata dispoziție emisă de P. municipiului C.-N. Afirmația reclamantei că sistemul de despăgubire instituit prin T. VII al L. nr. 2. nu funcționează de o manieră efectivă este, într-adevăr, corectă: astfel cum însăși Curtea E. a D. O. a statuat în mai multe rânduri (a se vedea, între altele, hotărârile date în cauzele Viașu contra României, Katz contra României și Faimblat contra României), Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a fi considerat echivalent prin acordarea efectivă a unei despăgubiri. Pe de altă parte însă, în cea mai recentă hotărâre pronunțată împotriva României în materia de interes pentru procesul de față (în cauza Atanasiu ș.a. contra României), Curtea E. a D. O., pornind de la aprecierea (paragraful nr. 233) că S.ui trebuie să i se lase o marjă mai largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare, hotărând (paragraful nr. 241), precum și că ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale unui astfel de dispozitiv al cărui impact asupra întregii țări este considerabil, autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege măsurile generale ce trebuie interpretate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte (paragraful nr. 236), a decis suspendarea pentru 18 luni de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri a Curții a cererilor rezultate din aceeași problematică generală privitoare la despăgubirea foștilor proprietarisau a moștenitorilor lor, perioadă de timp în care S. Român este așteptat să adopte „măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație"; (paragraful nr. 241). Este de considerat, așadar, că instanța europeană nu recunoaște, în nicio situație (inclusiv în cele asemănătoare celei a reclamantei din prezentul proces), restituirea în natură ca fiind singura formă de reparație, ci și alte forme cu caracter echivalent, sub condiția însă a efectivității lor într-un termen care, în circumstanțele naționale specifice, să poată fi caracterizat ca rezonabil. În soluționarea prezentului proces trebuie să se țină seama și de faptul că L. nr. 1., ca lege specială de reparație, are, tocmai în considerarea acestui caracter al ei, prioritate de aplicare în raport cu dreptul comun(în acest sens, fiind și D. în interesul legii nr. 33/2008), excepție făcând cazurile în care între legea specială și C. ar exista neconcordanțe care, în sensul Convenției, dezavantajează partea. Or, L. nr. 1. reprezintă temeiul în raport de care reclamanta a înțeles să facă notificare, fiindu-i restituite apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 6, 7 și 8 ale imobilului și acordate măsuri reparatorii în echivalent corespunzătoare apartamentelor nr. 3, 9 și 10, ținându-se seama de valoarea de piață a acestora, ceea ce valorează, sub aspectul cuantumului, o justă despăgubire. Preferința L. nr. 1. pentru menținerea contractelor de vânzare către chiriași, cu respectarea L. nr. 1., a unor imobile ori apartamente ale acestora trebuie respectată întrucât, în sensul jurisprudenței europene, ea aparține marjei de apreciere a fiecărui stat, nefiind îngăduit ca, pe calea dreptului comun, să se răstoarne, anihilându-i-se eficiența, un sistem reparatoriu instituit printr-o lege specială și care, prin adoptarea de către stat, în perioada următoare a unor măsuri concrete, se va putea dovedi eficient. Față de toate cele de preced și ținând, în același timp, seama de faptul că reclamanta nu a cerut și obținut în justiție, în termenul prevăzut de L. nr. 1., anularea contractelor de vânzare-cumpărare litigioase, rămâne că în mod corect prezenta acțiune a fost respinsă ca nefondată de către prima instanță. Contrar celor afirmate de către reclamantă, compararea titlurilor părților nu putea ignora implicațiile juridice ale L. nr. 1., urmare a nedesființării contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor nr. 3, 9 și 10, căci s-ar fi ajuns la lăsarea fără efecte a însăși L. nr. 1., îngăduindu-se eludarea ei, în condițiile în care coliziunea acesteia cu prevederile art. 1 paragraful 1 din Protocolul adițional nr. 1 nu ar putea fi, în momentul de față, reținută. Pe această linie de gândire, trebuiesc considerate nefondate și afirmațiile reclamantei privitoare la prerogativa acesteia de a renunța la a primi reparații în echivalent în condițiile L. nr. 1. și valorificarea dreptului ei de proprietate pe calea acțiunii în revendicare de drept comun. În ce privește înțelesul noțiunii de „., este relevantă statuarea Curții Europene a D. O. făcută în cuprinsul Hotărârii Atanasiu ș.a. contra României, potrivit căreia (paragraful nr. 140) „… existența unui „bun actual"; în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului";. Or, reclamanta nu deține o asemenea hotărâre judecătorească, singurul act de care se prevalează fiind dispoziția nr. 854/(...) a P.municipiului C.-N. prin care, așa cum deja s-a menționat mai sus, i s-a recunoscut, privitor la apartamentele nr. 3, 9 și 10, doar un drept la despăgubiri în echivalent, iar nu și restituirea în natură. În ce privește buna-credință a cumpărătorilor, aceasta putea fi pusă în discuție doar în cadrul unei acțiuni în justiție care, de pe temeiul art. 46 din L. nr. 1., să aibă ca obiect constatarea nulității acestor contracte, câtă vreme reclamanta nu deține un alt titlu decât acela reprezentat de dispoziția P. Este nefondată și critica privitoare la nepronunțarea instanței asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului de preluare al statului asupra imobilului litigios, căci atâta vreme cât T. a respins acțiunea în întregul ei trebuie considerat că a fost respins și acest capăt de cerere. De altfel, admiterea, prin chiar dispozitivul hotărârii, a acestui capăt de cerere se impunea a fi făcută doar împreună cu celelalte pretenții deduse judecății, căci doar în acest fel reclamanta justifica interesul - actual - de a-i fi admis și acest capăt de cerere. A., statuările făcute în cuprinsul considerentelor erau suficiente, așa cum prima instanță a și procedat. Respingerea acțiunii în întregul ei, implică, totodată, și respingerea cererii de revendicare a suprafeței de 64 mp. teren, fiind de văzut că în procedura specială a L. nr. 1., finalizată prin dispoziție a P., a fost tranșată, implicit, și situația acestei suprafețe. În raport de cele ce preced, apelul se va respinge ca nefondat, conform art. 296 C.proc.civ. În baza art. 274 C.proc.civ., va fi obligată reclamanta apelantă la a plăti, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, suma de 600 lei intimaților M. I., M. L. și C. R., respectiv suma de 1000 lei intimaților B. Z. Ș. și B. A. PENTRU ACESTE M.IVE ÎN NUMELE L. D E C I D E Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta K. A. E. F. împotriva sentinței civile nr. 731 din 10 septembrie 2010 a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține. Obligă apelanta să plătească intimaților M. I., M. L. și C. R., 600 ( șase sute ) lei cheltuieli de judecată în apel, iar intimaților B. Z.-Ș. și B. A. 1000 ( una mie ) lei cu același titlu. Definitivă și executorie. Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din (...). PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER V. M. D.-L. B. S. D. G. Red.VM/dact.MS 11 ex./(...) Jud.fond: O.R.Ghișoiu
| ← Decizia civilă nr. 240/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 3674/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
