Decizia civilă nr. 153/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 153/A/2011
Ședința 18 Februarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : M. C. V.
JUDECĂTOR : I. D. C. G. : A. B.
PARCHETUL DE PE LANGĂ CURTEA DE APEL CLUJ reprezentat prin
PROCUROR : A. S.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanta K. T. E. împotriva sentinței civile nr. 1669 din (...) a T.ui M., pronunțată în dosarul nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. M., având ca obiect D. L. nr.2.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta Parchetului de pe lângă
Curtea de A. C., procuror A. S., lipsă fiind părțile litigante de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
A.ul a fost declarat în termenul legal, a fost comunicat pârâtului intimat
și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că la data de 3 februarie
2011, prin serviciul de registratură al instanței, pârâtul intimat a depus la dosar întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
La data de 9 februarie 2011, reclamanta apelantă a depus la dosar un înscris, reprezentând completarea motivelor de apel și prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.
Instanța comunică un exemplar din întâmpinare cu reprezentanta
Parchetului de pe lângă Curtea de A. C.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de A. C. arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul pe fond asupra apelului.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de A. C. arată că, primul petit al apelului formulat de reclamantă este inadmisibil, întrucât se solicită a se constata caracterul politic al măsurii administrative de deportare a mamei sale în U., întrucât această cerere a fost formulată pentru prima dată în calea de atac a apelului. Referitor la cel de al doilea motiv de apel, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1669 din (...) pronunțată de Tribunalul
Maramureș în dosarul nr. (...) s-a respins acțiunea civilă formulată de către reclamanta K. T. E., în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat prin
Ministerul Finanțelor Publice - D. G. a F. P. M..
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că L. nr. 221/2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1949, în art. 3, arată ce înțelege această lege prin măsură administrativă cu caracter politic. Astfel, art. 3 stipulează: „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din următoarele acte normative: a) D. nr. 6/(...), D. nr. 60/(...), D. nr. 257/(...), D. nr. 258/(...), D. nr.
77/(...) și D. nr. 89/17 februarie 1958; b) H. Consiliului de M. nr. 2., nr. 1.154/(...), nr. 344/(...), nr. 326/1951, nr.
1554/(...), nr. 337/(...), nr. 237/(...), nr. 282/(...), nr. 1.108/(...); c) Ordinul nr. 100/Cabinet din (...) al Direcțiunii Generale a Securității
P.orului; d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952, Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale M.ui Afacerilor
Interne; e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale M.ui Afacerilor
Interne; f) Ordinul nr. 838/(...) al M.ui Securității S.ui.
Art. 4 din L. nr. 2. la alineatul al doilea arată că: „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora";.
Din interpretarea acestor norme juridice, rezultă că se poate constata caracterul politic și al altor măsuri administrative în afara dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în articolul 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin.
1 din O. de urgență a G. nr. 2., respectiv: „ exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnarea prin forță a regimului comunist, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Prin urmare, și în cazul prevăzut de art. 3 și în cel prevăzut de art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului politic al unor măsuri administrative, numai dacă persoana a săvârșit fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele normative enumerate în art. 3 sau în art. 2 alin. 1 din OUG nr. 2..
Pentru identitate de rațiune, în ceea ce privește definirea măsurilor administrative cu caracter politic, legiuitorul a procedat în mod similar cu definirea condamnărilor cu caracter politic, în sensul că, pe de-o parte s-araportat la acte normative expres menționate, precizând că sunt măsuri administrative cu caracter politic orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în art. 3, evidențiate mai sus, iar pe de altă parte s-a raportat la scopul urmărit de cel supus măsurilor cu caracter administrativ, astfel cum acesta a fost definit pentru infracțiunile cu caracter politic.
În speță, din motivarea în fapt a acțiunii, din precizările făcute de reclamant, precum și din probele administrate rezultă că mama reclamantei, defuncta Pap R. născută Kern, a fost deportată, la 16 ani, în U., în perioada (...)-(...), la mina de cărbune din Donbas, U.
Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de L. nr. 2. ce constituie temeiul acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale S.ui Român.
Or, deportarea unor anumite categorii de persoane, de exemplu a etnicilor germani în U. la muncă de reconstrucție este o măsură impusă de S.
S., ca stat de ocupație la acea vreme.
Forțele sovietice de ocupație și nu S. Român au procedat la acele deportări.
Deportări în masă, după cel de-al doilea război mondial s-au efectuat din toate țările foste aliate cu Germania, care, în urma Tratatului de la I. au ajuns sun influența sovietică, sub pretextul că pe lângă alte plăți cerute ca reparații de război, se impuneau și despăgubiri de război, prin prestații.
După C. de A. semnată la M. de reprezentanții U., SUA, M. B., la data de
12 septembrie 1944, în ultimele luni ale anului 1944, reprezentanții sovieticilor din Comisia Aliată de C., care era structura abilitată să supravegheze îndeplinirea de către R. a prevederilor C. de A., au impus G. Român să întocmească liste cu cetățenii de etnie germană care urmau a fi deportați în U., pentru a ajuta la efortul de reconstrucție a U.
R., trecută rapid sub controlul deplin al trupelor sovietice de ocupație și lipsită de orice independență reală în regimul sufocant fixat de C. de A. din 12 septembrie 1944 nu mai putea avea nici un cuvânt de spus, chiar în chestiunile sale interne.
După semnarea armistițiului, Comisia Aliată (S.ă) de C. a apreciat ca nesatisfăcătoare măsurile autorităților române și în temeiul privilegiilor conferite prin art. 8 și 18 din C. de A., organele sovietice au ordonat deportări: Ordinul 031/(...) al Comisiei Aliate (S.e) privind mobilizarea etnicilor germani pentru lucru; Ordinul A/192/(...) dat de generalul V., locțiitorul președintelui Comisiei Aliate (S.e) de C. din R..
Deși C. de A. din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la P., Y. și P. au confirmat sub forma prestațiilor în muncă, deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în U.
În 3 ianuarie 1945, în numele guvernului român, ministrul de externe, C. V., a protestat împotriva acestor măsuri abuzive, care depășesc clauzele armistițiului.
Generalul Rădescu a protestat, de asemenea la (...) împotriva acestor deportări, reușind să salveze de la deportare 11924 persoane.
La data de (...), Regele M. a trimis un amplu memoriu președintelui SUA, în care descria sumbra situație a României sub ocupația sovietică.
Deportările în U. în urma C. de A. din 1944, ca despăgubiri de război, nu se încadrează între situațiile prevăzute în art. 3, respectiv în art. 4 alin. 2 din L. nr. 2..
În speță, deportarea nu a fost dispusă de S. Român, ci de forțele sovietice de ocupație și nu s-a datorat împotrivirii față de regimul comunist instaurat la
6 martie 1945, ci s-a înscris în deportările - despăgubiri de război pretinse de sovietici după C. de A. din 1944.
Prin urmare, în speță nu s-a dovedit existența unei măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 2..
S-a reținut și următoarele aspecte în ceea ce privește măsurile administrative la care se referă L. nr. 2.: În formularea sa inițială, textul în discuție are următorul conținut:
„(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul D.ui-lege nr.
118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.
247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Astfel, după cum se observă, în ipoteza de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 sunt enumerate 3 categorii de beneficiari, și anume: orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; soțul sau descendenții până la gradul al II- lea al persoanei care a suferit o condamnare politică sau a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, după decesul acesteia. Ulterior, sunt enumerate la lit. a), b) și c) 3 categorii de drepturi de care pot beneficia persoanele respective. În mod logic, după cum este redactată formal norma juridică, ar trebui ca fiecare dintre cele 3 categorii de beneficiari indicați să beneficieze de oricare dintre drepturile prevăzute la lit. a), b) și c). Însă, cercetând conținutul drepturilor enumerate la lit. a), b) și c) se constată că interpretarea pe baza logicii formale este exclusă, din cauza condițiilor și conținutului celor 3 drepturi. Astfel, se observă că la lit. a) legiuitorul a înțeles să limiteze cazurile în care se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral doar la acele situații în care acest prejudiciu a fost suferit „prin condamnare";.
În tot cuprinsul legii, legiuitorul a făcut o demarcație clară între persoanele condamnate politic și persoanele care au fost victimele unor măsuriadministrative cu caracter politic, iar termenii folosiți au un înțeles bine stabilit.
Demarcația este făcută chiar și în cadrul alin. 1) al art. 5. Astfel, dacă la lit. a) legiuitorul vorbește despre despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit
„prin condamnare";, la lit. b) vorbește despre despăgubiri „reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative";.
Practic, partea introductivă a art. 5 are un caracter general, iar prin modul de formulare a celor 3 categorii de drepturi la lit. a), b) și c) se circumstanțiază și restrânge sau, mai bine zis, se individualizează categoria de persoane care pot beneficia de fiecare dintre drepturi.
În acest sens: de dreptul prevăzut la lit. a) poate beneficia doar cel care a suferit o condamnare cu caracter politic; de dreptul prevăzut la lit. b) poate beneficia atât cel care a suferit o condamnare cu caracter politic, cât și cel care a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic; iar de dreptul prevăzut la lit. c) în mod cu totul evident poate beneficia doar cel care a suferit o condamnare cu caracter politic.
Prin urmare, în condițiile în care acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare presupune, în mod logic, existența unei hotărâri judecătorești de condamnare, este exclusă acordarea de despăgubiri, în baza art. 5 din L. nr. 2., persoanelor care nu au suferit prejudiciul moral în baza unei astfel de hotărâri de condamnare.
În actuala sa formă, art. 5 dispune ca ";. persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de
3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soțul/. și descendenții de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.";.
S-a reținut că inserarea la pct. 1 al art. 5 a sintagmei ";sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic"; vine aparent în contradicție cu conținutul dispoziției de la lit. a), deși atât pct. 1, cât și celelalte două puncte, ar trebui să se circumscrie limitelor de la lit. a) pe care le detaliază în concret.
Textul de lege menționat autorizează doar interpretarea potrivit căreia persoanele prevăzute la pct. 2 si 3 au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, exclusiv prin condamnare si nu la prejudiciul moral suferit de autorul lor prin masuri administrative cu caracter politic.
Legiuitorul dă dreptul la obținerea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic doar persoanei care a fost victima acestora. Altfel spus, daca reclamantul nu este persoana care a făcut obiectul măsurii administrative (ci este soțul/., descendentul de gradul I ori descendentul de gradul al II-lea) și prin ipoteză nu se pune problema condamnării, instanțele nu pot să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral. Pseudo interpretările de genul ";. ar fi trebuit să recunoască dreptul rudelor apropiate la … "; sau de genul "; din eroare legiuitorul a prevăzut expres, doar la punctul 1, posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moralsuferit prin măsuri administrative cu caracter politic"; nu pot fi acceptate deoarece au ca rezultat substituirea voinței legiuitorului cu voința judecătorului. Practicianul dreptului trebuie să respecte limitele interpretării logico-juridice deoarece aplică, iar nu creează legea. Nu se poate interpreta un text de lege în sensul în care acesta nu produce nici un efect și nici în sensul în care ar produce efecte contrare înțelesului clar și lămurit al acestuia.
Corecta interpretare a textului art. 5 iese în evidentă dacă se realizează o lectură independentă a textului de la lit. a) pct. 1, a textului de la lit. a) pct. 2
și a textului de la lit. a) pct. 3. Acest procedeu permite o corectă înțelegere a voinței legiuitorului, deoarece evită capcana subordonării logice a conținutului punctelor 2 si 3, conținutului punctului 1. Atât pct. 2 cât și pct. 3 trebuie înțelese prin raportare la teza din litera a pe care o detaliază în cazuri particulare. În această grilă de lectura lit. a) pct. 2 din art. 5 are următorul conținut: ";acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 5.000 de euro, pentru soțul/. și descendenții de gradul I";. La fel lit. a) pct. 3 din același articol are următorul conținut: ";acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 2.500 de euro, pentru descendenții de gradul al II-lea";.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta K. T. E. arătând că sentința este nelegală și netemeinică.
În motivarea apelului a arătat că mama ei Pap R. născută Kern a fost deportată la 16 ani în perioada (...)- (...) la muncă silnică în fosta U., lucrând în minele de cărbune din localitatea K. regiunea Donbas.
A fost membră a Asociației Foștilor deținuți politici din R., Filiala M., îndeplinind condițiile privind acordarea unor drepturi în baza D.ui Lege nr.118/1990, comisia recunoscând o vechime îîn muncă în lagăr de 7 ani, 4 luni și 33 zile.
Reclamanta a solicitat ca în baza art.4 din legea de mai sus să se constate caracterul politic al măsurii administrative, respective al deportării în U., solicitând și recunoașterea prejudiciului moral suferit, respective obligarea S.ui Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit din partea autorităților românești.
Arată că legiuitorul nu prevede în articolele referitoare la măsurile administrative cu caracter politic, art.3 , art.4(2) prevede ca acestea să fi fost luate în perioada de timp cuprinsă între (...) - (...), această limitare temporară nu se referă decât și în exclusivitate la condamnările cu caracter politic nu și la măsurile administrative cu caracter politic.
Din interpretarea acestor norme juridice instanța trage o concluzie eronată, respectiv alte măsuri administrative cu caracter politic.
L. nr.2. definește alte măsuri administrative cu character politic ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități sau colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu,m dacă au fost întemeiate pe alte acte normative decât cele enumerate la pct.a,b,c,d,e,f, urmând ca instanța să constate caracterul politic al acestora.
Faptul că legiuitorul a avut în vedere și această categorie de persoane când a prevăzut repararea daunelor morale, este indirect confirmat de art.5 (1) lit.a, care vorbește explicit despre persoanele deportate în străinătate.
Lege anr.221/1990, art.5(1) lit.a face trimitere la D. lege 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum și celor deportateîn străinătate ori constituie ca prizonieri, voind să continue cu repararea daunelor morale în spiritual acestei legi.
Arată că cei condamnați precum și cei deportați au avut un destin comun prin suferința lor cauzată de regimul comunist, fiind condamnați pe nedrept în procese politice.
Referitor la dauna morală pretinsă în cuantum de 500.000 Euro arată că a vrut să exprime suferința ce a fost provocată de deportarea mamei, tragedie care a distrus întreaga familie.
Prima instanță pornește de la premise greșite argumentând neadecvat și trage concluzia că deportarea mamei reclamantei în U. cât și a cetățenilor germane nu este o măsură administrativă cu caracter politic, concluzie care are la bază sentința nedreaptă, respective respingerea acțiunii, refuzând astfel recunoașterea daunelor morale suferite de mama reclamantei.
Față de cele de mai sus solicit instanței să constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare a mamei reclamantei în U. pe o perioadă de cinci ani, să recunoască prejudiciul moral suferit de aceasta și să acorde despăgubirile cuvenite pentru aceste daune morale suferite.
Pârâtul S. ROMÂN reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinare (f.14-16) a solicitat respingerea apelului și menținerea hotărârii
T.ui M..
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea reține considerentele ce urmează:
Dispozițiile art. I pct. 1 din OUG nr. 6. au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1. a C. C. dar pe perioada cât a fost în vigoare au produs efecte.
Motivele de apel privitor la cuantumul despăgubirilor nu vor mai fi analizate dat fiind că prin decizia nr. 1. Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 „D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este d efinitivă și obligatori e . Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
Dat fiind că decizia este definitivă și obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii, acțiunii cu privire la acordarea de despăgubiri, nu mai există astfel că trebuie să ne raportăm la o situație în care acțiunea este în prezent lipsită de un temei legal și prin urmare nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există.
Urmează a analiza efectele care s-au produs pe perioada în care actul normativ a fost în vigoare, dat fiind că din formularea textului de mai sus, „își încetează efectele juridice", rezultă că până la acea dată au produs efecte juridice, dar trebuie stabilit în concret ce fel de efecte juridice.
Curtea mai reține că acordarea de despăgubiri în temeiul art. 998-999
Cod civil nu este posibilă din două motive, care țin de aspectele procedurale ale cauzei și mai apoi și de fondul cererii.
Cu privire la aspectul de procedură, dat fiind că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile legii speciale nu poate în apel să schimbe temeiul juridic al cererii pentru că ar schimba cauza acțiunii, iar art. 292 Cod procedură civilă prevede că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței deapel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță. Cum apelul are efect devolutiv rezultă că instanța de apel poate fi investită doar în limitele în care a fost investită prima instanță.
În ce privește fondul cererii, din deciziile C. Europene a Drepturilor Omului reiese că nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie
1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 118/1990 și L. nr. 2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, constată Curtea de A., echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamantul are și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Având în vedere că dacă procedurile judiciare s-ar fi desfășurat cu celeritate reclamanții ar fi obținut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituționale a temeiului legal, prin care li s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 2., prin urmare având în vedere că la data intentării acțiunii exista un temei legal rezultă că reclamanții aveau în patrimoniu cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui bun, anterior pronunțării deciziei C. C..
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară
și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte,
D.-lege nr. 118/1990, republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, Curtea de A. constată în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 118/1990.
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În R., respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr.
24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, Curtea de A. constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.
Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanții nu pot solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, înnumeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin
O. de urgență a G. nr. 6., Curtea observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2. -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
În temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă cât și al art. 282 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat apelul declarat de reclamanta K. T. E. împotriva sentinței civile nr. 1669 din (...) a T.ui M., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o va menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta K. T. E. împotriva sentinței civile nr. 1669 din (...) a T.ui M., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.
D. este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 februarie 2011.
PREȘEDINTE
JUDECĂTOR
G.
M. C. V. I.-D. C.
A. B.
Redactat de I., dactilografiat de S. În 4 ex., la data de (...)
Judecător fond - Țiplea D., Tribunalul Maramureș
| ← Decizia civilă nr. 1913/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 202/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
