Decizia civilă nr. 1575/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 1575/R/2011
Ședința publică din data de 6 mai 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-D. C.
JUDECĂTORI: A.-A. P.
C.-M. CONȚ
GREFIER : A. A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta P. D., împotriva sentinței civile nr. 165 din (...) a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. C., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei se prezintă reprezentanta reclamantei recurente, avocat P. A. E., care depune la dosar împuternicire avocațială nr. 18/(...) pentru reprezentarea reclamantei recurente în dosarul C. de A. C. și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă personal și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanta P. D. a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 4 alin. 4 raportat la art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care C. constată că la data de (...), pârâtul intimat a înregistrat la dosar o întâmpinare, în două exemplare, prin care solicită respingerea recursului care formează obiectul prezentului dosar ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate pentru motivele expuse pe larg în considerentele acesteia.
Instanța înmânează reprezentantei reclamantei recurente un exemplar din întâmpinarea pârâtului intimat.
Reprezentanta reclamantei recurente și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu au de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei reclamantei recurente în susținerea recursului și reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. îi acordă cuvântul pentru a pune concluzii pe recursul care formează obiectul prezentului dosar.
Reprezentanta reclamantei recurente solicită admiterea recursului declarat de reclamantă așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței atacate, ca fiind netemeinică și nelegală, și rejudecând cauza, instanța să admită în tot acțiunea formulată și precizată de reclamantă, ca fiind fondată, cu obligarea pârâtului intimat la plata cheltuielilor de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial, pentru motivele dezvoltate pe larg în memoriul de recurs.
Reprezentanta reclamantei recurente arată că legiuitorul a constatat o măsură căruia nu-i dă greutate, iar prin D. nr. 1. a C. C. a R. se lipsește de conținut L. nr. 2. și de asemenea, arată că prin adresa care se află la f. 38 din dosarul instanței de fond, a fost înaintat dosarul C.N.S.A.S. privind pe antecesorul reclamantei, iar dacă statul român era atât de preocupat de înscrisuri, nu înțelege de ce nu a fost preocupat să studieze și înscrisurile depuse în dosarul instanței de fond.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, reprezentanta reclamantei recurente arată că acest drept la acțiune se naște odată cu constatarea caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantei, respectiv odată cu apariția Legii nr. 2., întrucât este un drept prevăzut de L. nr. 2., iar în ceea ce privește aplicarea Deciziei nr. 1. și a Deciziei nr. 1. ale C. C. arată că s-a referit pe larg în memoriul de recurs, unde a explicat și de ce este nelegală hotărârea instanței de fond.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantă și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală.
De asemenea, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că D. nr. 1. a C. C. a R. se aplică în cauză strict cu privire la daunele morale solicitate de reclamantă în temeiul Legii nr. 2., întrucât această lege este o lege specială și trebuie să se aplice în integritatea ei, motiv pentru care, consideră că nu pot fi admise afirmațiile reprezentantei reclamantei recurente referitoare la faptul că prin D. nr. 1. a C. C. a R. s-ar fi lipsit de conținut L. nr. 2..
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 165 din 22 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...) s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru petitul de acordare despăgubiri pentru prejudiciul moral.
S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta P. D., împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. din municipiul C., și, în consecință s-a constatat caracterul politic al măsurii arestului preventiv al defunctului P. T., născut la data de 09 Mai 1911 în comuna C., județul C., fiul lui D. și P. în perioada 01 Iulie 1951 - 02 Aprilie
1956 în baza mandatului nr. 4., emis de P. G. B.
S-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 5.000 Euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale ca prescrisă.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 400 lei cheltuieli parțiale de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că numitul P. T. a fost angajat al M.A.I de la data de (...) la 1 iulie 1945. Pentru că a desfășurat activitate intensă contra clasei muncitoare, P. T. a fost arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 4. din 1 iulie 1954 emis de P. P. G. D. a 2-a. În cuprinsul mandatului s-a menționat că activitatea desfășurată contra clasei muncitoare este prevăzută și pedepsită de art. 1931
Cod penal cu detențiunea grea pe viață, fapta fiind calificată crimă.
Mandatul de arestare nr. 4. a fost ulterior prelungit de mai multe ori până la eliberarea din penitenciar la data de (...).
Prin rechizitoriu întocmit în dosarul nr. 159/1956 al P. Militare C. s-a dispus clasarea cauzei privind pe P. T., precum și punerea în libertate desub puterea mandatului de arestare nr. 4. și desființarea sechestrului asigurator.
Din cercetările efectuate s-a reținut că P. T. a funcționat timp de 6 luni la B. cu gradul de agent SSI-ist având ca sarcini paza localului sau înregistrarea persoanelor care au intrat în clădirea SSI-ului. În perioada
1942-1944 acesta a funcționat în aceeași calitate la centrul 2 T. și subcentrul nr. 2 - T.. A fost bănuit că în afară de faptul că a întocmit diferite referate care priveau stare de spirit a populației din T., ar fi furnizat informații cu privire la activitatea unor elemente care au fost bănuite că au depus în timpul regimului burghezo-moșieresc o activitate progresistă sau comunistă.
În timpul cercetărilor nu s-a putut dovedi nici prin declarații de martori, nici prin probe materiale că informațiile transmise și informatorii recrutați ar fi fost însărcinați cu furnizarea informațiilor asupra mișcării muncitorești și comuniste sau că datorită informațiilor furnizate ar fi fost posibilă descoperirea unui grup comunist sau progresist. Fotocopiile de la dosar sunt note care conțin informații care nu au avut prea mare însemnătate sau legătură cu mișcarea muncitorească din R. și nici nu s-a dovedit că P. T. a întocmit aceste documente.
Din fișa personală a lui P. T. reiese că acesta a fost internat în ziua de (...) în baza adresei nr. 256 din 1951 și a fost transferat în Penitenciarul Cluj la (...). Martora H. M. a declarat că tatăl reclamantei a fost agent de frontieră la T., iar în anul 1951, toți cei care au deținut această profesie au fost arestați. P. T. a fost arestat 5 ani și dus la C., la G. B. și în beciurile securității din C.. În timpul detenției s-a îmbolnăvit de hepatită dar nu i s-a acordat tratamentul necesar.
Potrivit art.1 alin. 1 și 2 din L. nr. 2. constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute la lit.a-j.
Potrivit art. 3 din L. nr. 2. constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative de la lit. a-f. În aliniatul 2 al art. 4 se prevede că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Din cuprinsul rechizitoriului și a mandatului de arestare rezultă că numitul P. T., în prezent decedat, a fost arestat pentru o pretinsă activitate contra clasei muncitoare, activitate care s-ar încadra în prevederile art. 1931
Cod penal. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 2 lit. a condamnările dispuse în temeiul art. 193 1 Cod penal sunt considerate de drept condamnări cu caracter politic. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că perioada în care P. T. a fost arestat (...)-(...) reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic. Instanța a apreciat că și arestul poate fi asimilat măsurilor administrative, atâta timp cât art. nu cuprinde în mod limitativ toate măsurile administrative, iar în lipsa unei hotărâri de condamnare, lipsirea de libertate nu poate fi considerată condamnare în înțelesul art. 1.
Conform art. 5 alin. 1 lit. a din lege, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul D.-lege nr. 1. privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a G. nr.
2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare.
Prin Deciziile nr. 1360/2010 și nr. 1. publicate în MOf al R. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a R. a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte D. lege nr. 1., republicat și O. de urgență a G. nr. 2. aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte L. nr. 2.. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 din L. nr. 24/2000 republicată"; Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către G. … iar art. 6 alin. 1 conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative prevede că reglementările cuprinse în actul normativ trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte. Reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă … iar despăgubirile sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcării drepturilor în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate În consecință reglementarea criticată nu a fost temeinic motivată.
A mai reținut Curtea Constituțională că textul legal criticat este prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. P. legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor așa cum reiese din jurisprudența constantă a C. Europene a Drepturilor Omului.
După declararea caracterului neconstituțional a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. reclamanta, în calitate de fiică a defunctului P. T. și-a precizat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil, anterior acțiunea fiind întemeiată și pe dispozițiile art. 3 din P. nr. 7 la C. C.
În ceea ce privește C., în art. 3 din P. adițional nr. 7 este reglementat dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară. Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă parțial sau total. Acest Protocolnr. 7 a fost amendat prin P. nr. 11 care a intrat în vigoare la 1 noiembrie
1998, iar protocolul inițial a fost ratificat de R. prin L. nr. 30 din 18 mai
1994, dispozițiile C. aplicându-se în R. începând cu data de (...).
Prin urmare, la momentul la care defunctul P. T. a fost arestat R. nu aderase la C., conformitatea cu dispozițiile C. putând fi invocate doar pentru condamnările sau arestările de după 20 iunie1994.
Potrivit dispozițiilor art. 52 alin. 3 din Constituția R. ";statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. R. statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență";. În cauză aceste dispoziții nu sunt incidente nefiind vorba despre o eroare a magistraților, iar pe de altă parte Constituția R. care prevede acest drept a intrat în vigoare în
31 octombrie 2003, fără ca prevederile acesteia să poată retroactiva.
Cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 998-999 Cod civil, tribunalul a apreciat că potrivit art. 3 din D. nr. 167/1958 acțiunile patrimoniale sunt supuse prescripției de 3 ani.
În cauză, problema care se pune este aceea de a stabili data de la care termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă, tribunalul apreciind că data începerii curgerii este 31 decembrie 1989. Deși tatăl reclamantei a fost scos de sub urmărire penală, aspect pe care îl cunoștea încă de la momentul eliberării, din acel moment ar fi avut posibilitatea de a identifica drepturile subiective încălcate, prejudicial produs și persona responsabilă.
Deoarece din anul 1956 respectiv 2 aprilie și până în anul 1989, când prin D. nr. 3. s-a desființat Departamentul Securității S.ui, reclamanta sau tatăl său nu ar fi îndrăznit să acționeze statul în judecată, din cauza fricii față de organul represiv al Securității, după desființarea acesteia nimic nu ar fi împiedicat reclamanta să introducă o acțiune în justiție împotriva S.ui R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect obligarea la daune morale. În aceste condiții termenul de 3 ani de prescripție a început să curgă de la 31 decembrie 1989 și s-a împlinit la 31 decembrie 1992. termenul de prescripție se împlinea la data de 31 decembrie a aceluiași an.
S-a reținut că argumentul reclamantei potrivit căruia termenul de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a Legii nr. 2. este nefondat atâta timp cât, așa cum am menționat anterior încă de la eliberare tatăl său cunoștea soluția de scoatere de sub urmărire penală, drepturile încălcate, prejudicial suferit, iar posibilitatea reală de a acționa statul în judecată fără temerea de a fi supus unor repercursiuni a apărut la 31 decembrie 1989.
Cu privire la susținerea reclamantei potrivit căreia dreptul la onoare și demnitate este imprescriptibil instanța nu a contestat acest aspect, însă cererea de chemare în judecată nu are ca obiect recunoașterea și repararea onoarei și demnității, ci despăgubiri bănești, cererea fiind una prescriptibilă.
Raportat la considerentele mai sus invocate, tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta P. D. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței cu admiterea în tot a acțiunii formulate.
În motivarea recursului a apreciat ca fiind în parte, referitor la admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune si respingerea despăgubirilor morale, netemeinică și nelegală, criticabilă potrivit art. 304 pct. 9 C proc.civ., instanța fondului făcând o aplicare și interpretare greșita a legii.
Instanța fondului a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 3 din D. nr.
167/1958, în sensul prescrierii dreptului la acțiune al reclamantei privindsolicitarea despăgubirilor morale, apreciind că termenul a început să curgă la 31 decembrie 1989, fiind împlinit la 31 decembrie 1992.
Aplicarea greșita a legii rezida în evaluarea momentului la care se naște dreptul reclamantei de a pretinde despăgubiri morale, reținându-se totuși temeiul dreptului comun al art. 998 și art. 999 C.civ., deoarece instanța fondului își argumentează considerentele prin prisma dispozițiilor deciziei nr. 1360/2010 și dec. nr. 1. a C. C..
Dreptul reclamantei de a pretinde despăgubiri morale, în calitate de moștenitoare legala în linie dreapta s-a născut, respectiv termenul de prescripție de 3 ani orânduit de legiuitor potrivit art. 3 din D. nr. 167/1958 începe sa curgă odată cu constatarea caracterului politic al măsurii arestului preventiv al defunctului P. T..
Precizează că L. nr. 2. este o lege specială care reglementează strict domeniul de aplicare, persoanele îndreptățite, remediile îndestulării acestora, creionând situații diferite de cele orânduite prin D.-lege nr. 1..
L. nr. 2. vizează condamnările cu caracter politic și masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar D.-lege nr. 1. privește acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
D. nr. 1354/(...) a C. C. retine ca doar sub imperiul Legii nr. 2. s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii.
Mai mult, C. C. reținând coexistenta celor două acte normative de reparație și satisfacție, nu exclude posibilitatea persoanei îndreptățite de a petiționa fie potrivit D.-L. nr. 1., fie potrivit Legii nr. 2., în condițiile observării suficiente a condițiilor și definițiilor exhibate în cuprinsul legilor.
L. nr. 2. definește termeni precum condamnare cu caracter politic sau măsuri administrative asimilate condamnărilor, ce nu se regăsesc în cuprinsul D.-L. nr. 1..
Mutatis mutandis, invocă dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b) din L. nr. 2. care prevăd ca cei ce nu au fost despăgubiți în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la bunurile confiscate sau contravaloarea lor, o pot cere în cadrul acțiunii promovate în baza Legii nr. 2..
Consideră că discriminarea creată este evidentă, fiind înfrânt spiritul legii - finalitatea de dezdăunare, drept născut ca efect al constatării caracterului de condamnare politică, favorizând doar anumite categorii de persoane aflate la adăpostul D.-L. nr. 1..
C. C. a tranșat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din L. nr. 2., reținând în decizia nr. 1354/(...) discriminarea sub aspectul cuantificării despăgubirilor, pentru ca în decizia nr. 1358/(...) să își răstoarne propriul raționament observând coexistenta unor legi motiv suficient și necesar pentru combaterea oportunității acordării despăgubirilor.
P. legalității art. 14 din C. și toate textele de lege reținute și invocate în cuprinsul deciziilor C. C. nu pot fi privite unilateral, în sensul restrângerii dreptului reclamantei sub auspiciile teoriei prescripției dreptului material la acțiune.
S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare (f.14) a solicitat respingerea recursului.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Cât privește chestiunea prescripției, prin prisma dreptului comun, curgerea termenului de la data reținută de instanța de fond poate fi primită ca fiind o alegere întemeiată.
Relevant este însă că dispozițiile art. I pct. 1 din OUG nr. 6. au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1. a C. C. dar pe perioada cât a fost în vigoare au produs efecte.
Prin decizia nr. 1. Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 „D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie . Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă,în acest interval, Parlamentul sau G.ul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
Dat fiind că decizia este definitivă și obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii, cu privire la acordarea de despăgubiri, nu mai există astfel că trebuie să ne raportăm la o situație în care acțiunea este în prezent lipsită de un temei legal și prin urmare nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există.
Urmează a analiza efectele care s-au produs pe perioada în care actul normativ a fost în vigoare, dat fiind că din formularea textului de mai sus,
„își încetează efectele juridice", rezultă că până la acea dată au produs efecte juridice, dar trebuie stabilit în concret ce fel de efecte juridice.
În ce privește fondul cererii, din deciziile C. Europene a Drepturilor Omului reiese că nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din P. nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie
2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restituiproprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie
2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie
1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și L. nr. 2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, constată C. de A., echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamanta are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din P. nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamantei i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din P. 1.
Având în vedere că dacă procedurile judiciare s-ar fi desfășurat cu celeritate reclamanta ar fi obținut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituționale a temeiului legal, prin care i s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 2., prin urmare având în vedere că la data intentării acțiunii exista un temei legal rezultă că reclamanta avea în patrimoniu cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui bun, anterior pronunțării deciziei C. C..
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, D.-lege nr. 1., republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada
6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, C. de A. constată în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.-lege nr. 1..
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În R., respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor
Legii nr. 24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, C. de A. constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.
Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie
2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptuluică dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanta nu poate solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin O. de urgență a G. nr. 6., C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2. -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 329 din
18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304
Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P. D. împotriva sentinței civile numărul 165 din (...) a T.ui C., pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 06 mai 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I.-D. C. A.-A. P. C.-M. CONȚ
Redactat de I., dactilografiat de S. În 2 ex., la data de (...)
Judecător fond - S. A.S. - Tribunalul Cluj
A.-A. M.
GREFIER
| ← Decizia civilă nr. 1123/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 4487/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
