Decizia civilă nr. 1802/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...) Cod operator 8428
D. CIVILĂ NR. 1802/R/2011
Ședința publică din 20 mai 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A.-A. P. JUDECĂTORI: C.-M. CONȚ
I.-D. C. G. : A. A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul M. N., împotriva sentinței civile nr. 387 din 24 februarie 2011 a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. M., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent personal și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamantul M. N., a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care C. constată lipsa părților și lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reclamantului recurent și reprezentantului pârâtului intimat posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent personal și reprezentantul pârâtului intimat.
C. constată că la data de (...), pârâtul intimat a înregistrat la dosar o întâmpinare în 2 exemplare, prin care solicită respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea în tot a hotărârii atacate și de asemenea, constată că la data de (...), reclamantul recurent, prin intermediul doamnei avocat E. P. a înregistrat la dosar un înscris întitulat "Note de ședință";, prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.
De asemenea, C. constată că atât reclamantul recurent, prin memoriul de recurs (f. 9 din dosar), cât și pârâtul intimat prin întâmpinare (f.21 din dosar), au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul prevederilor art. 242 alin. 2 C.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
C. din oficiu, în temeiul art. 316 C. raportat la art. 294 alin. 1 C. invocă excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, prin invocarea pentru prima dată în calea extraordinară a recursului a următoarelor prevederi legale : art. 6 paragraful
1, art. 1 din P. I, precum și cele referitoare la tratamentul discriminatoriu prevăzute în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentantei
P.ui de pe lângă C. de A. C. asupra excepției invocată din oficiu de către instanță și pentru a pune concluzii pe recursul care formează obiectul prezentului dosar.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției inadmisibilității schimbării cauzei juridice în recurs invocată din oficiu de către instanță, având în vedere că acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1, art. 2, art. 4 și art. 5 din L. nr. 2. și de asemenea, solicită respingerea recursului declarat de reclamant, având în vedere că daunele morale solicitate de reclamant nu se mai pot acorda ca urmare a efectelor juridice produse prin aplicarea D. nr. 1., iar în ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamant, arată că reclamantul a solicitat să i se acorde contravaloarea amenzii aplicate în anul 1949, însă această solicitare a reclamantului recurent nu se încadrează în dispozițiile art. 5 alin.
1 lit. c din L. nr. 2., deoarece conform acestor prevederi legale se pot acorda numai daune materiale pentru bunurile care au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 387 din 24 februarie 2011 a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), s-a respinge acțiunea civilă formulată de reclamantul M. N., în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin S. penală nr. 500 din 11 februarie 1949 pronunțată de T. M. C. reclamantul, M. N. a fost condamnat la 5 luni închisoare corecțională pentru săvârșirea delictului de violență în contra persoanelor prevăzut și pedepsit de art. 332
Cod penal.
Potrivit art. 1 alin. 1 și 2 din L. nr. 2.: „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Din dispozițiile alin.2 a art.1 din L. nr.2., reiese că infracțiunea de lovire la care a fost condamnat reclamantul nu se include printre condamnările de drept enumerate în textul de lege mai sus arătat.
Pe de altă parte, în M. Oficial nr. 761/(...) a fost publicată D. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a C. C. prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamant, respectiv suma de 200.000 lei reprezentând actualizarea cu rata inflației a sumei de
1000 lei urmare a obligării la plata cheltuielilor de judecată se apreciază că aceste pretenții nu sunt fondate pentru următoarele considerente:
Reclamantul și-a întemeiat în drept aceste pretenții pe dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. b din L. nr. 2.. Conform acestui text de lege se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada (...) - (...), sau a L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.
Din cele de mai sus reiese că, legea precizează că daunele ce pot fi acordate vizează bunuri ce au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Ori pretențiile solicitate de reclamant și care vizează cheltuieli de judecată achitate nu intră în categoria bunurilor enumerate în mod expres în textul de lege amintit.
În cursul procesului reclamantul a mai invocat și alte temeiuri de drept privind daunele morale și anume art. 998 - 999 Cod civil.
Potrivit art. 998 cod civil „. faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara";, iar conform art. 999 Cod civil „. este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa";.
Din prevederile legale menționate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ 4 condiții: 1) existența unui prejudiciu; 2) existența unei fapte ilicite; 3) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4) existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
R. fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie, în dreptul român, este reglementată de dispozițiile art. 35 alin. 2 și 3 din D. 31/1954 potrivit cărora, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce îi revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. D. se poate concluziona că, normele D.ui nr.
31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale a persoanei juridice, deci și a statului. În art. 3alin. 1 din același decret se prevede o excepție, potrivit căreia S. nu răspunde pentru obligațiile organelor de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însuși. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, reiese că, ea constituie o ficțiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noțiune, un concept juridic.
Din cele arătate mai sus, se poate constata că, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii juridice: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Fiind vorba de o acțiune care presupune antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea șipresupune o durată de 3 ani, fiind un termen general conform art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din D. nr. 1..
În speță, analizându-se cererea de chemare în judecată se constată că pretențiile reprezentând daune au fost solicitate de reclamant în anul 2010. Termenul de prescripție se apreciază că a început să curgă începând cu anul
1990, an în care a apărut și D. - Lege nr. 118/(...) privind acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând de la (...), precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ care a dat posibilitate persoanelor care au fost persecutate din motive politice să ceară și să obțină mai multe despăgubiri și drepturi. Astfel că, termenul de 3 ani de prescripție a expirat în anul 1993.
Repunerea în termen presupune apariția unei legi speciale, care să deroge de la dreptul comun, și care să prevadă în mod expres repunerea în termen pentru a beneficia de noi drepturi.
Prin apariția L. nr. 2. s-a încercat o astfel de repunere în termen, însă așa cum s-a mai arătat art. 5 alin. 1 lit. a din lege a fost declarat neconstituțional. Potrivit art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/(...) privind organizarea și funcționarea C. C., dispozițiile din legi și ordonanțe în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..
Reținându-se că deciziile C. C. sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.
Ca temei de drept s-au invocat și dispozițiile art. 52 din Constituția R..
Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituțional și subordonat acestora prin lege organică, respectiv L. nr. 3. privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Art. 52 din Constituție consacră „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică";, iar alin. 3 dispune că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. R. statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență";.
Din punct de vedere al legii speciale adoptate în aplicarea normei constituționale, normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din L. 3..
Ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal (art. 96 alin. 3 din L. nr. 3.) sau în alte procese decât cele penale (alin. 4 aceiași lege) în ultima situație arătată, textul de lege prevăzând o condiție suplimentară, de a se stabili în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul procesului
și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Celelalte temeiuri de drept precizate de reclamant și anume mai multe
R. CE și D. de la V. nu pot fi luate în considerare. Conform dreptului comunitar izvoarele primare sunt Tratatele, protocoale, iar izvoarele secundare sunt: regulamentul, directiva și decizia. Obligatorii sunt toate cele arătate cu precizarea că, tratatele cu protocoalele aferente și regulamentele sunt obligatorii fără transpunerea lor în sistemul de drept național.
Pe cale de consecință, instanța de fond a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.
În final, instanța de fond a precizat că la cuvântul în fond, reprezentanta reclamantului a formulat, oral, un nou petit, și anume constatarea caracterului politic al condamnării suferite de reclamantul M. N. petit care de asemenea a fost respins, fiind formulat cu încălcarea dispozițiilor art. 112, art. 132 Cod procedură civilă. Aceasta nu împiedică dreptul de a se formula o nouă cerere într-un dosar separat, deși condamnarea suferită nu vizează o infracțiune care se regăsește printre cele enumerate de L. nr. 2. ca fiind condamnare de drept. C. de judecată nu s-au solicitat.
Împotriva acestei sentințe reclamantul M. N. a declarat recurs, în termenlegal, solicitând instanței admiterea acestuia, în principal casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe pentru cercetarea cauzei pe fond, iar în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii precizate așa cum a fost formulată, precum și obligarea pârâtului intimat la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că instanța de fond a făcut o analiză sumară și incompletă a temeiurilor de drept invocate, iar cererea de chemare în judecată nu s-a analizat prin prisma tuturor temeiurilor de drept invocate de recurent, respectiv art. 1 din L. nr. 2., D. Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, T. de P. și jurisprudența C., iar notele de ședință depuse la termenul din (...) prin care reclamanta a completat temeiul de drept nu au fost comunicate cu pârâtul.
Prima instanță a soluționat cauza cu încălcare art. 4 alin. 3 din L. nr.
2., în sensul că nu a revenit cu o adresă către CNS. în vederea comunicării dosarului penal al reclamantului, iar cererea de amânare formulată pentru apărare a fost respinsă deși a fost prima cerere formulată pentru pregătirea apărării, încălcându-se dreptul la apărare al reclamantului.
H. criticată este nelegală deoarece prima instanță a încălcat prevederile art. 129 alin. 5 C. având obligația de a reface dosarul condamnării în temeiul L. nr. 2..
Deși instanța de fond a apreciat că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice este reglementată de art. 35 din D. nr. 31/1954, a exclus de la aplicare dispozițiile art. 998, 999 C.civil.
În mod greșit s-a reținut că termenul de prescripție a început să curgă în anul 1990 și a expirat în anul 1993 deoarece prin art. 4 alin. 4 și art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., reclamantul a fost pus în termenul general de prescripție de 3 ani, conform dreptului comun, chiar dacă art. 5 alin. 1 lit.a din L. nr. 2. a fost declarat neconstituțional. D. nr. 1. a C. C. nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol și încalcă principiul neretroactivității legii consacrat și de jurisprudența C. în cauza B. c/a Croația, hotărârea din (...).
A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. C. de A. O. s-a pronunțat în sensul admiterii pretențiilor formulate în cauze cu același obiect, în mai multe dosare.
Incertitudinea creată îl privează pe reclamant la un proces echitabil potrivit C.i și este de natură să instituie în persoana reclamantului un tratament discriminatoriu potrivit P.ui nr. 12 al C.i.
Deși la termenul din (...), reclamantul a formulat o precizare de acțiune prin care a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării, prin cererea de chemare în judecată a invocat și s-a prevalat de art. 1 din L. nr. 2. astfel încât nu se poate reține că prin precizarea de acțiune s-a formulat un nou petit.
Actele normative internaționale reclamă un tratament egal victimelor justiției totalitariste comuniste, respectiv pentru cei care au suferit condamnări cu acest caracter și care au fost supuse unor tratamente inumane, discriminare pe criterii politice și tortură, sens în care se face trimitere la actele normative internaționale prin care a fost condamnat regimul totalitar comunist instaurat în R. după 6 martie 1945, respectiv: R. nr. 1. și R. nr. 1. a A. P. a C. E. D. asupra Principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptată de A. G. a ONU prin R. nr. 40/34/(...); declarația de la V. a A. P. a O. adoptată în 2009; Raportul final al Comisiei rezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din R..
Art. 52 din Constituția R. prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar răspunderea statului este stabilită în condițiile legii.
În mod greșit instanța de fond a apreciat că art. 5 pct. 1 lit. b din L. nr. 2. este aplicabil doar bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, deoarece suma de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată menționate în sentința penală a fost achitată în mod forțat, astfel încât se include în categoria bunurilor confiscate.
Prevederile legale internaționale la care R. a aderat în decursul timpului au dus la apariția L. nr. 2. și au creat o speranță legitimă în favoarea reclamantului.
În drept, se invocă prevederile art. 304 pct. 8 și pct. 9, art. 3041 C. În probațiune, reclamantul a depus o copie de pe un extras din lucrarea intitulată „Pădurea răzvrătită - Mărturii ale rezistenței anticomuniste"; a autorului Ș. Bellu, publicată la E. „. S. în anul 1993 (f.11- 13). Intimatul S. ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat prin D. A J. M., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și, în consecință, menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică (f.18-21). În susținerea poziției procesuale, pârâtul a învederat instanței că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1. a C. C. care este general obligatorie și opozabile erga omnes , inclusiv pentru instanțele judecătorești. În mod corect prima instanță a stabilit că acțiunea precizată a reclamantului este prescrisă întrucât nu a fost exercitată în termenul legal de 3 ani. Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs invocate și aapărărilor formulate C., în temeiul art. 3041 C., reține următoarele: Inițial, la data de (...), reclamantul a învestit T. M. cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 1, art.2, art. 4 și art. 5 ale L. nr. 2., solicitând instanței să oblige pârâtul să plătească reclamantului suma de 150.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a condamnării acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publică prevăzută de art. 327 alin. 1 C., dispusă prin sentința penală nr. 500/(...) a T. M. C., dosar nr.4/1949; obligarea pârâtului la 200.000 lei cu titlu de daune materiale, actualizate curata inflației până la data plății efective, reprezentând cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 lei, la care antecesorul reclamantului a fost obligat prin sentința penală de condamnare. Ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a R. a D. nr. 1358/(...), prin care textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. a fost declarat neconstituțional, reclamantul și-a precizat acțiunea, prin înscrisul intitulat „Note de ședință";, depus la termenul din data de (...), arătând că își „completează temeiul de drept al acțiunii introductive cu dispozițiile art. 998- 999 C., art. 4 alin. 4, art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., precum și cu prevederile Rezoluției nr. 1. a A. P. a C. Europei, Rezoluției nr. 1. a A. P. a C. Europei, Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din R., D. de la V. a A. P. a O. adoptată în 2009, Declarației asupra Principiilor de B. ale Justiției privind victimele infracțiunilor și abuzului de putere, adoptată de A. G. a O. prin R. nr. 40/34/(...), art. 52 din Constituția R."; (f. 65-66 dosar fond). În motivarea acestei precizări de acțiune, reclamantul a arătat că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 998-999 C. pentru ca pârâtul să fie obligat la plata daunelor morale. Printr-o precizare de acțiune înregistrată la data de (...), reclamantul a solicitat instanței să constate caracterul politic al condamnării sale, prin sentința penală mai sus arătată (f. 69 dosar fond). În legătură cu caracterul politic al condamnării aplicate reclamantului C. reține că din sentința penală nr. 500/(...), pronunțată de T. M. C. în dosar nr. 4/1949, rezultă că reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea delictului de violență în contra persoanelor, prevăzut și pedepsit de art. 332 C., la 5 luni de închisoare corecțională (f. 10 dosar fond). Potrivit art. 1 alin. 1 din L. nr. 2., constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Alin.2 al aceluiași text legal prevede următoarele: „Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: a) art. 185-187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1-194^4, 196^1, 197, 207- 209, 209^1-209^4, 210-218, 218^1, 219-222, 224, 225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258-261, 267, 268^7, 268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323-329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în M. Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;b) L. nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele S.ui, publicată în M. Oficial nr. 31 din 6 februarie 1941;c) L. nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, publicată în M. Oficial nr. 134 din 16 iunie 1947; d) D. nr. 212/1948
P.ulare Române, publicat în M. Oficial nr. 196 din 25 august 1948; e) art. 4 și 5 din D. nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din
L. nr. 187/1945, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949;f) art. 2 lit. a), b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din D. nr.
183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice, publicat în
Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949;g) L. nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea S.ui și propășirea economiei naționale, publicată în M. Oficial nr.
12 din 15 ianuarie 1949;h) D. nr. 163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor șimunițiilor, precum și transportul explosivilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950;i) D. nr. 199/1950 pentru modificarea L. nr. 16/1949 pentrusancționarea unor crime care primejduiesc securitatea S.ui și propășirea economiei naționale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950; j) art. 166 alin. 2, art. 237 și art. 238 din Codul penal din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968";.
Din dispozițiile alin.2 a art.1 din L. nr.2. reiese că infracțiunea de violență în contra persoanelor prevăzută de art.332 C., pentru care a fost condamnat reclamantul, nu se include printre condamnările de drept calificate de legiuitor ca având caracter politic astfel încât în mod legal prima instanță a stabilit că infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul nu este de drept considerată ca fiind una cu caracter politic.
Întrucât reclamantul nu a formulat un petit de constatare a caracterului politic al infracțiunii în condițiile prescrise de art. 112, art. 132 raportat la art. 134 C., C. constată că în mod legal prima instanță a respins acest capăt de cerere, pe motiv că nu a fost formulat în termen procedural.
Drept urmare, apare ca nefondată susținerea recurentului, în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra acestui petit.
Cu privire la petitul din cererea reclamantului, având ca obiect obligarea pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor morale C. constată că temeiul de drept inițial invocat de reclamant în susținerea acestui petit, respectiv, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice, ca urmare a pronunțării D. nr. 1358/(...) a C. C. a R., astfel încât, întemeiat pe acest text legal, reclamantul nu mai este îndreptățit la a pretinde obligarea pârâtului la despăgubiri morale.
L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.
Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000.
Art. 147 din Constituția R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*)
(modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în M. Oficial al R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-setextelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele :
„ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval,
P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C..
(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.
(4) D.ziile C. C. se publica în M. Oficial al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr.
177/2010 pentru modificarea și completarea L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în M. Oficial al R., Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :
„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sauordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.
(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(4) D.ziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două
Camere ale P.ului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea
Constituțională.
(5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";
Din coroborarea art. 147 din Constituția R. Revizuită cu art. 31 alin. 1
și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..
Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin.
1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale aleart. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza L. nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
În cauză, nu se aplică dispozițiile art. 52 din Constituția R., așa cum nefondat susține reclamantul recurent, câtă vreme în speță nu ne găsim în situația unei erori judiciare, așa cum pretinde acest text constituțional.
Oricum, în ipoteza în care ar fi fost vorba despre o eroare judiciară, răspunderea statului ar fi fost antrenată în condițiile art. 504-505 C.pr.pen., iar nicidecum în condițiile L. nr. 2., ori ale art. 998-999 C.
În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamantul și-a întemeiat ulterior cererea, prin precizarea de acțiune depusă la filele 65-66 dosar fond, la data de (...), respectiv, art. 998-999 C., C. constată următoarele:
Art. 998 C. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
Corect a reținut prima instanță că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a S.ui Român, nici în temeiul art. 35 din D. nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998-999 C. întrucât S. Român nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist însă, C. constată că prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S.ui Român, ar fi trebuit analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantului, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998 C.
Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamant este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamantul și-a fundamentat cererea introductivă de instanță, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de D. nr. 1..
Reclamantul, prin precizarea de acțiune, formulată la (...), înregistrată pe rolul T. M., a investit Tribunalul Maramureș cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 998-999 C. civ.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale în sumă de 150.000 Euro sau echivalentul în lei al acestei sume la data plății, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat reclamantului, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 C. civ., S. Român fiind ținut, în opinia reclamantului, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 raportat la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1.,
„Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., reclamantul ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999
C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamantul a cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută de instanța de fond, este de subliniat faptul că reclamantul a cunoscut atât paguba - ce i-a fost cauzată prin condamnarea politică și prin faptul detenției - cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. Român prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989 - anterior anului 1989.
Având, însă, în vedere că în perioada în care reclamantul a fost condamnat, iar mai apoi s-a aflat în detenție în baza condamnării dispuse prin sentința penală nr. 469/1949, orânduirea comunistă nu permitea, la acel moment, o manifestare, nici expresă și nici tacită a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, se poate aprecia în sensul că reclamantul a cunoscut paguba, precum și pe cel vinovat de producerea pagubei cel mai târziu la data de (...), când regimul comunist din R. a fost răsturnat.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamantul nu putea, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamantul ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată - pagubă care în niciun caz nu poate fi negată -, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
C. apreciază că după data de (...), reclamantul era liber să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat antecesorului său, mai ales că, la data de (...), în M.
Oficial al R. nr. 50/(...), a fost publicat D.-Lege nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).
Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în R. au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi : recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentrucercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc.
Dacă, totuși, reclamantul nu a înțeles să se prevaleze de această posibilitate, probabil datorită inexistenței unei prevederi exprese în textul acestui act normativ, care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, C. apreciază că reclamantul avea deschisă calea unei astfel de acțiuni în justiție din momentul în care a intrat în vigoare Constituția R., publicată în M. Oficial nr. 233/(...), și care în art. 21 alin. 1 consacra accesul liber la justiție, prevăzând că „. persoana se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime";, și că „nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept"; (art. 21 alin. 2).
Având în vedere că prin condamnarea politică și prin detenția în sine, s- au încălcat drepturi și libertăți fundamentale ale omului - dreptul la libertatea de exprimare, libertatea de conștiință, dreptul la libertate, dreptul la domiciliu, dreptul la liberă muncă remunerată, la interzicerea torturii, etc. este de apreciat în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă este data la care R. a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin L. nr. 30/(...), publicată în M. Oficial nr. 135/(...).
C. constată, așadar, că în speță termenul de prescripție extinctivă a început să curgă cel mai târziu de la data intrării în vigoare a L. nr.
30/1994, respectiv, de la momentul publicării acesteia în M. Oficial, conform art. 78 din Constituția R. nerevizuită.
În sprijinul acestei opinii a C. stă faptul că, deși și Constituția R. din
1991 recunoștea și garanta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, la libertate individuală, la libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la ocrotirea sănătății etc., totuși, legea fundamentală a țării nu prevedea nici un mijloc efectiv de înlăturare a efectelor acestor încălcări și de reparare a prejudiciilor cauzate prin încălcarea acestor drepturi și libertăți fundamentale, o atare posibilitate efectivă fiind reglementată prin prevederile
C., care permit persoanei, ale cărei drepturi și libertăți fundamentale au fost nesocotite ori încălcate, de a se adresa cu o cerere C. Europene a Drepturilor Omului, pentru a se constata încălcarea de către statul al cărui resortisant este respectiva persoană, a unuia dintre drepturile reglementate de C. și de a dispune în sensul obligării acelui stat la o reparație echitabilă.
Prin urmare, prin prisma considerentelor mai sus expuse, C. constată că momentul de la care a început să curgă cel mai târziu termenul de prescripție extinctivă, în cazul prezentei acțiuni, termen reglementat de art. 8 alin. 1 raportat la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1., este data intrării în vigoare a L. nr. 30/1994, respectiv, 31 mai 1994.
Or, cererea precizată a fost promovată de către reclamant la data de (...), cu depășirea evidentă a termenului de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 raportat la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse, C. constată că precizarea de acțiune formulată de reclamant, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C. este prescrisă extinctiv, făcând inutilă orice cercetare a îndeplinirii în speță a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale.
Cu privire la celelalte temeiuri invocate de reclamant în susținerea cererii sale și a recursului său, C. constată că acestea nu pot servi ca fundament juridic al admiterii pretențiilor reclamantului de acordare a daunelor morale în condițiile răspunderii civile delictuale, dat fiind că acestea nu reglementează în mod expres, cu forță obligatorie, condițiile concrete în care un stat poate fi obligat la repararea unor astfel de prejudicii.
Este adevărat că potrivit art. 20 din Constituția R. este aplicabil principiul supremației tratatelor și convențiilor la care R. este parte, dar nu este mai puțin adevărat că toate temeiurile invocate de reclamantă, R., etc. nu reglementează în concret condițiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale a statului pentru fapte concrete păgubitoare, pretins săvârșite împotriva propriilor cetățeni.
Susținerea reclamantului recurent, în sensul că avea o „. legitimă"; la a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul său și că în cauză nu se aplică D. nr. 1., în opinia C., nu este fondată pentru argumentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, dacă situația juridică a reclamantului ar fi fost definitiv stabilită anterior publicării în M. Oficial a D. C. nr. 1., adică dreptul reclamantului la despăgubiri morale ar fi fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie anterior publicării acestei decizii a C. C. a R., atunci, efectele acestei D.zii nr. 1. nu se vor produce asupra situației juridice a reclamantului, întrucât, hotărârea judecătorească definitivă constituie titlul executoriu, conform art. 376 alin. 1 C., dând naștere în patrimoniul reclamantului unei „valori patrimoniale";, în sensul C.i, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din P. Adițional nr. 1 la C., iar punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de un „., și de a avea o „. legitimă"; în sensul că va putea să-și valorifice acest drept la un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin respectiva hotărâre judecătorească definitivă și executorie (în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție
- a se vedea D. nr. 1973/(...), dosar nr. (...)).
La momentul promovării cererii introductive de instanță întemeiată pe
L. nr. 2. reclamantul se putea prevala de o „. legitimă";, în sensul soluționării favorabile a acestei cereri, dar nu de o „. legitimă";, în sensul încasării efective a unor daune morale într-un cuantum precis determinat.
Afirmația reclamantului recurent, conform căreia D. nr. 1. nu poate fi luată în considerare și nu se aplică în speță, întrucât ar însemna să retroactiveze, este evident neîntemeiată, motivat pe următoarele:
Este știut faptul că nu poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea acesteia.
Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. 2 din Constituția R. și art. 1 C., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
Este adevărat că potrivit prevederilor art. 147 alin. 4 din Constituția R.,
D.ziile C. C. au efecte ex nunc, adică numai pentru situațiile viitoare,născute după publicarea acestor decizii în M. Oficial, dar nu este mai puțin adevărat că efectul ex nunc trebuie înțeles în sensul că D.ziile C. C. se aplică pentru viitor, adică doar situațiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite și tranșate înainte de publicarea D. C. în M. O.
Drept urmare, C. constată că în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile D. nr. 1358/(...) a C. C..
Jurisprudența C.E.D.O. statuată în H. pronunțată în cauza B. contra
Croației invocată de recurent, în opinia C., nu este incidentă în cauză.
Referitor la aplicarea în speță a celor statuate în jurisprudența C., prin
H. B. împotriva Croației ([MC], nr. 59.532/00, C. 2006-III), instanța reține următoarele:
În cauza B. contra Croației s-a statuat, pe de o parte, asupra admisibilității cererii petentului, raportat la data pretinsei încălcări a dreptului petentului și la data introducerii acesteia, iar pe de altă parte, asupra necesității aplicării principiului neretroactivității legii.
În ceea ce privește primul aspect, C. a stabilit în H. B. împotriva Croației că, competența trebuie să se determine în raport cu faptele ce constituie ingerința pretinsă.
Astfel, C. a stabilit că este esențial să realizeze în fiecare cauză dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse. Ea trebuie să țină cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât și de sfera de aplicare a dreptului garantat de C., a cărui încălcare este pretinsă, ceea ce poate presupune o anumită dificultate atunci când cererile se bazează pe fapte ce reprezintă o prelungire a unei situații sau o înlănțuire de evenimente, dintre care unele se situează înaintea datei ratificării sau, dacă este cazul, înaintea datei de recunoaștere de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, când aceasta nu era încă facultativă (a se vedea în același sens și Cauza Ilașcu și alții împotriva Moldovei și R.iei; Cauza Yagci și Sargin împotriva Turciei, H. din 8 iunie 1995, și Broniowski împotriva Poloniei).
Referitor la cel de-al doilea aspect, C., în H. din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croației, paragraful 81, a statuat în sensul aplicării principiului neretroactivității, însă, instanța constată că, în speța pendinte nu se poate discuta despre o retroactivitate a legii, motivat pe următoarele considerente :
Împrejurarea că până la momentul publicării D. C. C. nr. 1358/(...) ((...)) în unele litigii vizând aplicarea L. nr. 2. au fost pronunțate hotărâri definitive și executorii, în apel, favorabile reclamanților, și că, în alte litigii vizând aplicarea L. nr. 2., se pronunțase abia o hotărâre în primă instanță, sau încă nu se pronunțase nici măcar o hotărâre în primă instanță, dă naștere, fără doar și poate, unei situații de discriminare, decurgând din aplicarea unui tratament distinct persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile anterior publicării D. nr. 1. a CCR, și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2., acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză, însă, această împrejurare nu este susceptibilă să constituie un argument legal pertinent în sensul înlăturării aplicării efectelor deciziei C. C..
Principiul egalității si interzicerii discriminării a fost reluat de C. în P. nr.12 la C., adoptat in anul 2000, iar art.1 al acestui Protocol prevede: "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opiniipolitice si orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alta situație.";
Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art.1 din Protocol, se referă la cazurile în care o persoana este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C., în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunțată în anul 2009.
Prin urmare, în opinia C., judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice nu numai data înregistrării cererii de chemare in judecata, dar mai ales dacă, la momentul publicării în M. Of. al R. a D. CCR nr. 1., reclamantul avea deja un „. în sensul C.i, adică o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi constatat dreptul său la despăgubiri morale, precum și cuantumul acestor despăgubiri, în baza L. nr. 2..
Și aceasta pentru că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul L. nr. 2., în patrimoniul reclamantului s-a născut doar un drept la o acțiune având ca obiect despăgubiri morale în temeiul L. nr. 2., iar nicidecum un „., adică un drept patrimonial de creanță, cu privire la o creanță certă, lichidă și exigibilă, susceptibilă de executare silită.
Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil, astfel : „L. dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă"; precum și în art.15 alin. 2 din Constituția R.: „L. dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.";
Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. A. legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranță circuitului civil și ar crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.
Efectul ex nunc al actelor C. C. constituie - așa cum chiar Curtea Constituțională a statuat în D. nr. 838/2009 - „o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei C. nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor …";, adică acelor acțiuni care au fost admise printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, susceptibilă de a fi pusă în executare pe cale silită, dacă nu este executată benevol.
D.ziile de speță pronunțate de C. de A. O. nu pot fi luate în considerare deoarece C. constată că acestea sunt lipsite de relevanță juridică pentru justa soluționarea a cauzei, pe de o parte, raportat la întreaga considerație mai sus expusă, iar, pe de altă parte, având în vedere că în sistemul român de drept precedentul judiciar nu este izvor de drept.
Cu privire la pretinsa încălcare de către prima instanță a dreptului la apărare al reclamantului, al dreptului la un proces echitabil și al dispozițiilor art. 129 alin. 5 C.proc.civ., decurgând din aceea că nu a repetat adresele către C.N.S.A.S. în vederea trimiterii dosarului operativ al recurentului, C.constată că în mod legal prima instanță, cu respectarea întrutotul a dispozițiilor art. 129 alin. 4 și 5 C., a respins aceste solicitări ale reclamantului, dat fiind că administrarea oricărei probațiuni în cauză era inutilă, în raport de prevederile D. nr. 1. a C., precum și în raport de prescripția dreptului la acțiune al reclamantului în temeiul art. 998-999 C.
Critica reclamantului cu privire la neacordarea daunelor materiale de către prima instanță nu este întemeiată pentru următoarele motive:
Prin petitul cererii de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului atât la plata de despăgubiri morale, cât și la plata sumei de 200.000 lei, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea actualizată a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, la a căror plată a fost obligat reclamantul prin sentința penală de condamnare, în susținerea acestui petit, reclamantul invocând prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr.
2..
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., persoanele care se circumscriu dispozițiilor acestei legi pot solicita „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare";.
Se constată, așadar, față de textul expres al art. 5 alin. 1 lit. b, că trebuie să fie vorba despre bunuri confiscate de către statul comunist.
Or, cheltuielile de judecată dispuse printr-o hotărâre judecătorească nu pot fi echivalate cu un bun confiscat.
Drept urmare, C. constată că în L. specială nr. 2. nu există un temei legal care să permită restituirea cheltuielilor de judecată la care cel condamnat politic a fost obligat prin hotărârea penală de condamnare.
În ceea ce privește temeiurile juridice noi invocate pentru prima dată în recurs, C. constată că acestea intră sub incidența excepției inadmisibilității, întemeiată pe prevederile art. 316 C. raportat la art. 294 alin. 1 C., astfel încât, în privința acestora, se va admite excepția inadmisibilității invocată din oficiu de către instanță la termenul de judecată din (...).
Pentru aceste considerente de fapt și de drept C., în temeiul art.312 alin.1 coroborat cu art.3041 C., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. N. împotriva sentinței civile nr. 387 din 24 februarie 2011 a T. M., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține ca fiind legală și temeinică. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. D E C I D E : Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. N. împotriva sentinței civile nr. 387 din 24 februarie 2011 a T. M. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 20 mai 2011. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, A.-A. P. C.-M. CONȚ I.-D. C. A. A. M. G., Red.A.A.P. Dact.H.C./2 ex./(...). J.fond:P. G. ;
| ← Decizia civilă nr. 256/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 2404/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
