Decizia civilă nr. 1850/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMI.
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1850/R/2011
Ședința publică din 25 mai 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
JUDECĂTORI:
T.-A. N.
T. D. - președintele Secției civile
M.-C. V.
G.:
M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. V. jr., împotriva sentinței civile nr. 200 din 31 ianuarie 2011, pronunțată de
Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe pârâtul S. ROMÂN
PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. M., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentat de doamna procuror S. A.
La apelul nominal făcut în cauză, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 10 mai
2011, pârâtul-intimat a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și în consecință menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate. Se comunică un exemplar din aceasta reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. pune concluzii în sensul respingerii recursului ca nefondat cu consecința menținerii ca temeinice și legale a sentinței recurate, întrucât situația în speță, nu se grefează pe situațiile reglementate de L. nr. 2., deoarece măsura administrativă a deportării a fost dispusă anterior perioadei vizate de această lege.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 200 din 31 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș s-a respins acțiunea formulată de către reclamantul B. V. jr., împotriva pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și sediul ales la D. G. a F. P. M..
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin L. nr. 2. iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22decembrie 1949, în art. 3 se enumeră ce constituie prin prisma prevederilor acestui act normativ măsură administrativă cu caracter politic.
Din interpretarea acestor dispoziții, a rezultat că se poate constata caracterul politic și al altor măsuri administrative în afara dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în articolul 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a G. nr. 2..
Prin urmare, și în cazul prevăzut de art. 3 și în cel prevăzut de art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului politic al unor măsuri administrative, numai dacă persoana a săvârșit fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele normative enumerate în art. 3 sau în art. 2 alin. 1 din OUG nr. 2..
Pentru identitate de rațiune, în ceea ce privește definirea măsurilor administrative cu caracter politic, legiuitorul a procedat în mod similar cu definirea condamnărilor cu caracter politic, în sensul că, pe de-o parte s-a raportat la acte normative expres menționate, precizând că sunt măsuri administrative cu caracter politic orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în art. 3, evidențiate mai sus, iar pe de altă parte s-a raportat la scopul urmărit de cel supus măsurilor cu caracter administrativ, astfel cum acesta a fost definit pentru infracțiunile cu caracter politic.
În speță, din motivarea în fapt a acțiunii, din precizările făcute de reclamant, precum și din probele administrate a rezultat că tatăl reclamantului defunctul B. V., decedat la data de (...), a fost deportat între
1945-1948 în fosta Uniune S.ă.
Din livretul militar depus la fila 7 din dosar rezultă o perioadă de prizonierat în U. între (...) - (...).
L. nr. 2. are un caracter reparator și compensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Acest aspect rezultă din însuși titlul legii care se numește „. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989";.
În speță, măsura internării într-un lagăr de prizonieri s-a dispus anterior perioadei vizată de către dispozițiile Legii nr. 2., pe de o parte, iar pe de altă parte, au existat și alte acte normative care au acoperit perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945. Este vorba de dispozițiile D. L. nr. 1. care a instituit o serie de drepturi și facilități pentru persoanele care după 6 martie 1945, din motive politice, au făcut obiectul unor condamnări sau măsuri administrative, cum ar fi internarea în spitale psihiatrice, domiciliul obligatoriu, strămutarea în alte localități etc; a acordat aceleași drepturi și persoanelor care au fost deportate după 23 august 1944 în străinătate sau au fost luați prizonieri ori menținuți în această stare de armata sovietică după 23 august 1944 și încheierea armistițiului persoanelor care, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, au făcut obiectul unorpersecuții din motive etnice, precum: deportarea în ghetouri, lagăre de concentrare în străinătate, privarea de libertate în locuri de detenție sau lagăre de concentrare, refugiați, expulzați sau strămutați în altă localitate, detașamente de muncă forțată, supraviețuitori ai trenului morții.
Totodată văzând și dispozițiile OUG nr. 2. care instituie calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și un sistem de drepturi pentru cei care în perioada 6 martie 1945-14 decembrie 1989 au fost condamnați pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, se poate trage concluzia că situația constând în prizonierat nu creează vocație la drepturile prevăzute de L. nr.
2..
Este evident că voința legiuitorului, așa cum rezultă în mod neîndoielnic din textul Legii nr. 2., a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. Român și autoritățile sale după 6 martie 1945, iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice.
Așa fiind, în condițiile în care situația reclamantului nu se grefează pe cele reglementate de L. nr. 2., o interpretare extensivă a dispozițiilor acestui act normativ, ar constitui o încălcare a dispozițiilor art. 124 din Constituție, potrivit cărora justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Este irelevant faptul că măsura prizonieratului, dispusă înainte de 6 martie 1945 s-a prelungit după această dată, atâta timp cât legea se referă cu necesitate la luarea măsurii exclusiv după data de 6 martie 1945, iar nu anterior.
Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de L. nr. 2. ce constituie temeiul acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale S.ui Român.
Or, deportarea anumitor categorii de persoane, respectiv a etnicilor germani în U. la muncă de reconstrucție este o măsură impusă de S. S., ca stat de ocupație la acea vreme.
Forțele sovietice de ocupație și nu S. Român au procedat la acele deportări.
Deportări în masă, după cel de-al doilea război mondial s-au efectuat din toate țările foste aliate cu Germania, care, în urma Tratatului de la I. au ajuns sun influența sovietică, sub pretextul că pe lângă alte plăți cerute ca reparații de război, se impuneau și despăgubiri de război, prin prestații.
După C. de A. semnată la M. de reprezentanții U., SUA, M. B., la data de 12 septembrie 1944, în ultimele luni ale anului 1944, reprezentanții sovieticilor din Comisia Aliată de C., care era structura abilitată să supravegheze îndeplinirea de către R. a prevederilor Convenției de A., au impus G. Român să întocmească liste cu cetățenii de etnie germană care urmau a fi deportați în U., pentru a ajuta la efortul de reconstrucție a U.
R., trecută rapid sub controlul deplin al trupelor sovietice de ocupație și lipsită de orice independență reală în regimul sufocant fixat de C. de A. din 12 septembrie 1944 nu mai putea avea nici un cuvânt de spus, chiar în chestiunile sale interne.
După semnarea armistițiului, Comisia Aliată (S.ă) de C. a apreciat ca nesatisfăcătoare măsurile autorităților române și în temeiul privilegiilor conferite prin art. 8 și 18 din C. de A., organele sovietice au ordonatdeportări: Ordinul 031/(...) al Comisiei Aliate (S.e) privind mobilizarea etnicilor germani pentru lucru; Ordinul A/192/(...) dat de generalul V., locțiitorul președintelui Comisiei Aliate (S.e) de C. din R..
Deși C. de A. din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la P., Y. și P. au confirmat sub forma prestațiilor în muncă, deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în U.
În 3 ianuarie 1945, în numele guvernului român, ministrul de externe,
C. V., a protestat împotriva acestor măsuri abuzive, care depășesc clauzele armistițiului.
Generalul Rădescu a protestat, de asemenea la (...) împotriva acestor deportări, reușind să salveze de la deportare 11924 persoane.
La data de (...), Regele M. a trimis un amplu memoriu președintelui
SUA, în care descria sumbra situație a României sub ocupația sovietică.
Deportările în U. în urma Convenției de A. din 1944, ca despăgubiri de război, nu se încadrează între situațiile prevăzute în art. 3, respectiv în art. 4 alin. 2 din L. nr. 2..
În speță, deportarea nu a fost dispusă de S. Român, ci de forțele sovietice de ocupație și nu s-a datorat împotrivirii față de regimul comunist instaurat la 6 martie 1945, ci s-a înscris în deportările - despăgubiri de război pretinse de sovietici după C. de A. din 1944.
Prin urmare, în speță nu s-a dovedit existenta unei masuri administrative cu caracter politic in sensul Legii nr. 2..
În continuarea considerentelor prima instanță procedând la analizarea prev. art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., a statuat că acest text legal a prevăzut în forma sa inițială trei categorii de beneficiari ai despăgubirilor, conferite în temeiul acestui act normativ și anume: orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989; orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; soțul sau descendenții până la gradul al II-lea al persoanei care a suferit o condamnare politică sau a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, după decesul acesteia. Ulterior, sunt enumerate la lit. a), b) și c) 3 categorii de drepturi de care pot beneficia persoanele respective. În mod logic, după cum este redactată formal norma juridică, ar trebui ca fiecare dintre cele 3 categorii de beneficiari indicați să beneficieze de oricare dintre drepturile prevăzute la lit. a), b) și c). Însă, cercetând conținutul drepturilor enumerate la lit. a), b) și c) se constată că interpretarea pe baza logicii formale este exclusă, din cauza condițiilor și conținutului celor 3 drepturi. Astfel, se observă că la lit. a) legiuitorul a înțeles să limiteze cazurile în care se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral doar la acele situații în care acest prejudiciu a fost suferit
„prin condamnare";.
În tot cuprinsul legii, legiuitorul a făcut o demarcație clară între persoanele condamnate politic și persoanele care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic, iar termenii folosiți au un înțeles bine stabilit.
În condițiile în care acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare presupune, în mod logic, existența unei hotărâri judecătorești de condamnare, este exclusă acordarea de despăgubiri, în bazaart. 5 din L. nr. 2., persoanelor care nu au suferit prejudiciul moral în baza unei astfel de hotărâri de condamnare.
Textul de lege menționat autorizează doar interpretarea potrivit căreia persoanele au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, exclusiv prin condamnare si nu la prejudiciul moral suferit de autorul lor prin masuri administrative cu caracter politic. Legiuitorul dă dreptul la obținerea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic doar persoanei care a fost victima acestora. Altfel spus, dacă reclamantul nu este persoană care a făcut obiectul măsurii administrative (ci este soțul/., descendentul de gradul I ori descendentul de gradul al II-lea) și prin ipoteză nu se pune problema condamnării, instanțele nu pot să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Totodată, instanța a făcut referire la D. C. C. nr. 1. și nr. 1. referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989.
Obiectul celor doua excepții de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând în principal modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii și obligări pârâtului la plata sumei de 5000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a deportării defunctului B. V. și în subsidiar, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pe motiv că aceasta a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că este incident art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., invocând următoarele aspecte:
După pronunțarea deciziei nr. 1. a C. C., reclamantul și-a precizat temeiul de drept al acțiunii pe dispozițiile art. 998 C. civil.
Decizia C. C. nu își are aplicabilitate în cauză, raportat la momentul promovării acțiunii.
Este adevărat că măsura dispusă împotriva antecesorului reclamantului nu se încadrează în categoria celor prev. de art. 3 din L. nr.
2., însă prizonieratul satisface criteriile prev. de art. 4 alin. 1 care face trimitere la art. 1 alin. 3 din L. nr. 2. și implicit la art. 2 alin. 2 din OUG nr.
214/2009, respectiv D. - lege nr. 1..
În conținutul măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus și efectuare prizonieratului și menținerea acestei situații și după (...) din motive politice.
L. nr. 2. are caracter de complinire și nu înlătură drepturile stabilite prin legi anterioare.
Interpretând și coroborând în mod judicios dispozițiile art. 1 și 3 din
L. nr. 2., cu art. 2 din OUG nr. 214/2009, reiese că persoanele deportate în mod forțat în colonii de muncă în U. au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 2..
Chiar dacă măsura administrativă a fost dispusă de statul R., acesta era la data respectivă aliatul României împotriva Germaniei, situație în care S. Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii săi, întrucât a fost complice la situația respectivă, nu a întreprins nimic pentru a împiedica această măsură față de cetățenii săi, iar după data de (...), nu a depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.
Un alt mod de apreciere ar institui un tratament juridic distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La data promovării acțiunii sub imperiul Legii nr. 2., s-a născut un drept la acțiune, inclusiv în temeiul art. 5 din lege, astfel că legea în vigoare era aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În ipoteza în care s-ar considera că reclamantul nu mai poate beneficia de despăgubiri, în baza art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., acesta este îndreptățit să obțină despăgubiri pe prevederile dreptului comun - art. 998
C. civil.
Excepția prescripției dreptului la acțiune nu este incidentă, L. nr. 2. repunând persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri.
Prin întâmpinarea formulată (f. 10-14), pârâtul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență că deportarea antecesorului reclamantului nu a fost dispusă de S. Român, ci de forțele de ocupație sovietice și nu s-a datorat împotrivirii față de regimul comunist, instaurat la (...), ci s-a înscris în deportările cu titlu de despăgubiri de război pretinse după C. de armistițiu din 1944.
Analizând recursul formulat, curtea constată că acesta nu este fondat.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., acesta fiind singurul temei de drept invocat, astfel încât criticile din recurs întemeiate pe art. 998 Cod proc.civ., sunt inadmisibile în temeiul art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 Cod proc.civ., acest fundament în drept fiind invocat pentru prima dată în recurs.
Așa cum corect a reținut prima instanță în cadrul considerentelor sentinței, tatăl reclamantului, B. V. la data de (...) a fost luat prizonier în U., până la (...).
L. nr. 2. în forma inițială conferea dreptul la despăgubiri morale persoanelor cu privire la care s-au luat măsuri administrative de către organele fostei miliții sau securități.
Întrucât măsura a cărei victimă a fost tatăl reclamantului - deportarea - a fost instituită fără ingerința statului comunist, prin organele sale represive, actul normativ pe care reclamantul și-a întemeiat pretenția nu este incident, hotărârea primei instanțe, de respingere a acțiunii, fiind temeinică și legală.
Prevederea legală pe care reclamantul și-a fundamentat acțiunea - art. 5 alin. Lit. a din L. nr. 2. - a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 1. a C. C., însă, raportat la cele arătate anterior, această împrejurare nu prezintă relevanță în acest litigiu, motiv pentru care, critica vizând inaplicabilitatea în speță a acestei decizii, raportat la momentul promovării litigiului nu va fi analizat.
Acest unic considerent - măsura administrativă căreia i-a fost supus tatăl reclamantului, neîncadrându-se în sfera de reglementare a actului normativ pe care reclamantul și-a fundamentat acțiunea - face inutilă analizarea atât a celorlalte considerente, care au stat la baza soluționării acțiunii în fața primei instanțe, cât și a celorlalte motive de recurs.
Afirmațiile reclamantului potrivit cărora se impune angajarea răspunderii S.ui Român pentru deportările în fosta U., pe motiv că a fost complice la aceste măsuri, nu a manifestat nicio rezistență, iar după data de (...) nu a depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora, nu sunt fondate, în condițiile în care elaborarea actelor normative constituie atributul exclusiv al legiuitorului.
Acesta, cu ocazia adoptării Legii nr. 2. a stabilit exact atât perioada condamnărilor, măsurilor administrative, care intră sub incidența acestui act normativ, cât și situațiile, cea în care se află antecesorul reclamantului neîncadrându-se în prevederile actului normativ.
Întrucât dispozițiile sunt clare, nesusceptibile de interpretare, nici părțile, nici instanța nu pot extrapola adăugând alte situații sau alte perioade care exced cadrului legal, raportându-se la alte acte normative - OUG nr. 214/2009, D. - lege nr. 1..
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.
În ceea ce privește solicitarea subsidiară, aceea de casare cu trimitere, nici aceasta nu este întemeiată, neexistând niciuna din situațiile prev. de art. 312 alin. 5 Cod proc.civ. (singurele care în actuala reglementare determină casarea cu trimitere spre rejudecare), care să atragă o atare soluție. În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul și-a întemeiat această solicitare pe faptul că instanța nu a analizat acțiunea prin prisma art. 998
C. civil, însă, potrivit celor anterior arătate, acest temei a fost invocat prima dată în recurs, fiind inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. V. jr. împotriva sentinței civile nr. 200 din 31 ianuarie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 25 mai 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G. T. A. N. T. D. M..C.V. M. T.
Red. MV dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: D. Țiplea
| ← Decizia civilă nr. 1110/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 54/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
