Decizia civilă nr. 1860/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMI.
DOSAR NR. (...)
D. CIVILĂ NR. 1860/R/2011
Ședința publică din 25 mai 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
JUDECĂTORI:
M.-C. V.
A. C.
T.-A. N.
G.:
M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții C. O.-V., C. T., C. E. și P. R., precum și recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. M. împotriva sentinței civile nr.
445 din 3 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr.
(...), având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de
18 mai 2011, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CU R T E A
Prin sentința civilă nr. 445 din 3 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții C. O. V., C. T., C. E., împotriva pârâtului S. Român reprezentat prin M. F. P. și în consecință:
S-a constatat caracterul abuziv al condamnării dispuse față de C. V. prin S. penală nr. 513 din 21 noiembrie 1959 pronunțată de T. M. C. la o pedeapsă privativă de libertate de 12 ani.
S-a respins cererea formulată de reclamanți cu privire la daunele morale.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Prin S. penală nr. 513 din 21 noiembrie 1959 pronunțată de T. M. C. tatăl primilor doi reclamanți, respectiv soțul reclamantei C. E., numitul C. V. a fost condamnat la 12 ani muncă silnică, 10 ani degradare civilă și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale prevăzut și pedepsit de art. 209 alin. 2 Cod penal. Din pedeapsa aplicată a executat 6 ani, pedeapsa fiind ulterior grațiată prin D. nr. 3..
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din L. nr. 2. „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar în alineatul 2 din același articol se enumără care sunt de drept condamnările cu caracter politic.
În speță infracțiunea pentru care a fost condamnat autorul reclamanților se regăsește printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din L. nr.
2..
În Monitorul Oficial nr. 761/(...) a fost publicată D. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a C. C. prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin.1 lit.a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În considerentele deciziei se reține că:
„C. observă că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă- există reglementări paralele și anume, pe de o parte, D.-Lege nr. 1., republicat, și Ordonanța de U. a G. nr. 2., aprobată cu modificările și completările ulterioare, iar, de pe altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin.(1) din L. nr. 24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către G., iar art. 6 alin. (1)- „Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative"; prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la
R. este parte";. Or, C. constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a L. nr. 2., în sensul că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către D.-lege nr. 1. să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită."; Așa cum a arătat C., aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.
Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, texul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. A., lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin.(1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din L. nr.2. a condus la aplicarea incorectă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la
600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6. s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul D.-lege nr. 1. și Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare. C. constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și imprevizibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cu reiese și din jurisprudența constantă a C. Europene a
D. O. (H. din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O. A. problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu împotriva României. Cu acel prilej, C. a constatat că L. nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „. au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, C. constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din L. fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din L. nr. 2., introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6., fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol. C. constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. ca fiind neconstituțional.";
În cursul procesului reclamantul a mai invocat și alte temeiuri de drept privind daunele morale și anume art. 998 - 999 Cod civil.
Potrivit art. 998 cod civil „. faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara";, iar conform art. 999 Cod civil „. este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa";.
Din prevederile legale menționate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ 4 condiții: 1) existența unui prejudiciu; 2) existența unei fapte ilicite; 3) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4) existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
R. fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie, în dreptul român, este reglementată de dispozițiile art. 35 alin. 2 și
3 din D. 31/1954 potrivit cărora, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce îi revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. D. se poate concluziona că, normele D. nr. 31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale a persoanei juridice, deci și a statului. În art. 3 alin. 1 din același decret se prevede o excepție, potrivit căreia S. nu răspunde pentru obligațiile organelor de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însuși. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, reiese că, ea constituie o ficțiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noțiune, un concept juridic.
Din cele arătate mai sus, instanța a constatat că, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii juridice: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Fiind vorba de o acțiune care presupune antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea și presupune o durată de 3 ani, fiind un termen general conform art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din D. nr. 167/1958.
Curtea Constituțională a fost sesizată cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 raportat la dispozițiile art. 16 alin. 1 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților, fără privilegii și discriminări și art. 21 alin. 1 și 2 din Constituția României privind accesul liber la justiție, însă prin D. nr.
883/(...) Curtea Constituțională a respins excepția ca inadmisibilă socotind că, modificarea conținutului unei norme juridice este sarcina parlamentului pe de o parte, iar chestiunile legate de modul de aplicare a unei dispoziții normative constituie angajamentul instanței de judecată pe de altă parte.
În speță, analizându-se cererea de chemare în judecată s-a constatat că pretențiile reprezentând daune au fost solicitate de reclamanți în anul
2010. Instanța a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă începând cu anul 1990, an în care a apărut și D. - Lege nr. 118/(...) privind acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând de la (...), precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ care a dat posibilitate persoanelor care au fost persecutate din motive politice să ceară și să obțină mai multe despăgubiri și drepturi. A. că, termenul de 3 ani de prescripție a expirat în anul 1993.
Repunerea în termen presupune apariția unei legi speciale, care să deroge de la dreptul comun, și care să prevadă în mod expres repunerea în termen pentru a beneficia de noi drepturi.
Prin adoptarea L. nr. 2. s-a încercat o astfel de repunere în termen, însă așa cum s-a mai arătat art. 5 alin. 1 lit. a din lege a fost declarat neconstituțional. Potrivit art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/(...) privind organizarea și funcționarea C. C., dispozițiile din legi și ordonanțe în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..
Reținându-se că deciziile C. C. sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.
Ca temei de drept s-au invocat și dispozițiile art. 52 din Constituția României. Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituțional și subordonat acestora prin lege organică, respectiv L. nr. 3. privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Art. 52 din C. consacră „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică";, iar alin. 3 dispune că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. R. statului este stabilită în condițiile legii și nu înlăturărăspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență";.
Din punct de vedere al legii speciale adoptate în aplicarea normei constituționale, normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din L. 3..
Ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal (art. 96 alin. 3 din L. nr. 3.) sau în alte procese decât cele penale (alin. 4 aceiași lege) în ultima situație arătată, textul de lege prevăzând o condiție suplimentară, de a se stabili în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Față de cele de mai sus reținându-se că infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea face parte din cele enumerate în mod expres în art. 1 alin. 2 din L. nr. 2., constituind de drept condamnare cu caracter politic așa cum precizează textul de lege amintit, instanța a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv al condamnării.
În ce privește cererea privind daunele morale, aceasta a fost respinsă ca fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal atât reclamanții, cât și pârâtul.
Prin recursul declarat de reclamanți, aceștia au solicitat admiterearecursului, modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 300.000 euro.
În motivarea recursului reclamanții au invocat următoarele:
Prima instanță în mod greșit a aplicat decizia nr. 1358/2010 a C. C., aceasta încălcând principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. 2 din C..
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul L. nr.
2., s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice, reclamanții fiind titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E. a D. O.
Se creează un caz de insecuritate juridică și se aduce atingere drepturilor garantate de art. 6 P. 1 din C. E. a D. O.
Raționamentul C. C. potrivit căruia nu există vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele supuse măsurilor abuzive ale fostului regim totalitar, este eronat, întrucât face abstracție de dispozițiile art. 998 - 999 C. civil, referitoare la obligația reparării prejudiciului cauzat.
Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziei nr.
1358/2010 faptul că S. Român din motive de echitate a adoptat D. - lege nr.
1. și L. nr. 2., neputându-se reține în sarcina sa vreo obligație de a acorda despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici.
Din analiza acestor considerente se deduce că în lipsa acestor acte normative, nu s-ar putea solicita atragerea răspunderii S.ui Român pentru prejudiciile morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă.
C. C. a omis să ia în considerare prev. art. 998, 999 C. civil, prevederi imperative care reglementează instituția răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat altuia.
Prin adoptarea D. - lege nr. 1. și ulterior a L. nr. 2., legiuitorul român nu a instituit dreptul de a solicita repararea prejudiciului moral suferit defoștii deținuți politici, drept care exista și anterior adoptării acestor două acte normative, ci doar a consfințit modificarea viziunii statului, ulterior căderii regimului totalitar instaurat la (...), cu privire la posibilitatea reparării pecuniare a daunelor morale.
Cele două acte normative - D. - lege nr. 1. și L. nr. 2. - constituie legi speciale derogatoare de la regula de drept comun instituită de art. 998, 999
C. civil. În absența acestor legi persoanele care au suferit un prejudiciu moral ar fi putut să-și întemeieze acțiunile în despăgubiri pe prevederile normelor de drept comun, lucru care, de altfel, s-a și petrecut în numeroase cazuri.
Existența numeroaselor cazuri în care S. Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsuri abuzive, întărește faptul că raționamentul pe care Curtea Constituțională și-a întemeiat decizia nr. 1358/(...) este eronat și că S. Român are obligația reparării prejudiciului moral cauzat în temeiul răspunderii civile delictuale descrise de art. 998, 999 C. civil, indiferent de existența sau inexistența unor legi reparatorii speciale.
Reclamanții au evocat decizia nr. 6110/2009 a Î. C. de C. și Justiție prin care s-a dispus obligarea S.ui Român prin MEF la plata sumei de
100.000 lei cu titlu de daune morale pentru trauma psihică suferită ca urmare a condamnării pe nedrept a autorului lor, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 998, 999 C. civil, coroborate cu prev. art. 504 și urm. Cod proc.civ.
A. decizie demonstrează faptul că statul are obligația legală de a despăgubi persoanele care au suferit un prejudiciu moral, ca urmare a măsurilor abuzive dispuse de acesta împotriva lor, indiferent de existența sau inexistența legilor speciale reparatorii adoptate ulterior căderii regimului totalitar.
Prin raționamentul expus în cuprinsul deciziei nr. 1358/2010 Curtea
Constituțională îngrădește un drept legitim, conferit de art. 998, 999 C. civil, de a solicita repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a măsurilor abuzive dispuse de regimul totalitar instaurat la (...).
Deși prin adoptarea legilor reparatorii, S. Român și-a recunoscut culpa
și a recunoscut cauzarea unui prejudiciu moral, care în temeiul art. 998,
999 C. civil se impune a fi reparat, Curtea Constituțională a stabilit că nu există o astfel de obligație.
Adoptarea L. nr. 2. nu a instituit nașterea dreptului de a solicita repararea prejudiciului nepatrimonial suferit ca urmare a condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic, ci doar a reafirmat posibilitatea exercitării acestui drept.
Consecința recunoașterii responsabilității statului pentru prejudiciul moral cauzat este aceea că acesta nu mai poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiunea având ca obiect solicitarea reparării prejudiciului moral cauzat.
Prescripția extinctivă stinge dreptul material la acțiune, neexercitat în termenul stabilit de lege.
Prescripția nu operează ipso iure, ci numai dacă cel care a câștigat-o o invocă, fie pe cale de excepție, fie pe cale de acțiune.
Întrucât dreptul subiectiv la acțiune subzistă și după împlinirea termenului de prescripție, prin renunțare, renunțătorul pierde dreptul sau facultatea de a opune prescripția în contra titularului la acțiune.
Prin adoptarea L. nr. 2. S. Român a renunțat tacit la dreptul de a invoca prescripția dreptului la acțiunea având ca obiect solicitarea reparării prejudiciului moral suferit în temeiul art. 998-999 C. civil, coroborat cu art. 52 alin. 2 teza I din C..
Recunoașterea de către stat a prejudiciului moral cauzat în urma condamnării, prin adoptarea L. nr. 2., recunoaștere realizată după împlinirea termenului de prescripție, are ca și consecință pierderea dreptului statului de a o opune excepția prescripției dreptului la acțiune, chiar dacă legea a fost declarată parțial neconstituțională.
Recurentul a invocat practica judiciară a C. de A. O. și a Î. C. de C. și
Justiție, potrivit căreia căile de atac formulate de către S. Român prin MFP în cadrul cărora este invocată decizia nr. 1358/2010 în cadrul acțiunilor promovate anterior acestei decizii, sunt respinse.
Prin recursul promovat de către pârât, acesta a solicitat casarea saumodificarea hotărârii, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că instanța a făcut o greșită apreciere a probelor administrate.
În cauză nu s-au administrat probe care să justifice dacă și în ce măsură persoana condamnată a luptat pentru afirmarea politică a unui drept sau o altă formă de luptă politică. Faptele pentru care s-a dispus condamnarea aveau doar caracter religios și nu politic. Nu a existat nicio probă care să demonstreze că cel condamnat ar fi luptat pentru controlul politic al puterii de stat, pentru afirmarea politică a unui drept, a unei orânduiri sociale sau price alt scop politic.
Condamnarea în speță s-a dispus urmare a apartenenței persoanei condamnate la organizația M. lui I., cult ilegal la data condamnării.
Condamnarea s-a dispus pentru exercitarea unei activități religioase a unui cult nerecunoscut la data respectivă de către S. R.
Recurentul a invocat depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și greșita stabilire a situației juridice a reclamantului, întrucât din analiza înscrisurilor existente la dosarul de fond, reiese că persoana condamnată a săvârșit o infracțiune de drept comun și nu una cu caracter politic.
Exercitarea unei credințe religioase nerecunoscute de lege nu este în măsură să ducă automat la atragerea caracterului politic al acestei conduite, ci doar în măsura în care între scopurile urmărite de persoana ce practică acel cult este și acela de împotrivire față de autoritățile politice ce au condus R. în perioada (...)-(...).
Și la acest moment doctrina acestui cult conține numeroase norme contrare legilor penale, cum ar fi opunerea de la respectarea obligației de îndeplinire a serviciului militar sau refuzul acceptării transfuziilor de sânge.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Motivul condamnării din prezenta speță l-a constituit exercitarea de către persoana condamnată a activității cultului M. lui I. nerecunoscut în R. nici anterior anului 1990 și nici anterior anului 1945. Unul din principiile de bază ale cultului este supremația acestei credințe religioase și a persoanelor ce practică această credință, față de celelalte culte creștine.
Art. 7 din L. nr. 2. dispune în mod explicit că prevederile acestui act normativ nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității, și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitatede promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste sau xenofobe, precum ura pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unei rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie.
S-a invocat totodată decizia nr. 32/2000 a Î. C. de C. și J.
Părțile nu au depus întâmpinări la recursurile formulate.
Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate, curteaconstată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoareleconsiderente:
I. Recursul reclamanților.
Ansamblul motivelor expuse în susținerea căii de atac poate fi sintetizat în două argumente, care vizează următoarele aspecte:
- neretroactivitatea deciziei nr. 1358/2010 a C. C., care aplicată greșit în speță încalcă dreptul la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E. a D. O. și creează insecuritate juridică;
- admisibilitatea acțiunii întemeiată pe prev. art. 998 - 999 C. civil , derivată din imposibilitatea invocării de către stat a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care însuși statul a recunoscut producerea unui prejudiciu moral prin condamnările politice dispuse în perioada (...)-(...).
În ce privește primul motiv de recurs, acesta nu este întemeiat, pronunțarea de către Curtea Constituțională a unei decizii prin care se constată neconstituționalitatea unui text legal producând consecințele expres prevăzute de art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992 (decizia este definitivă și obligatorie), și de art. 31 alin. 3 din același act normativ
(încetarea efectelor juridice a dispoziției constatate ca fiind neconstituțională după 45 de zile de la publicarea deciziei dacă P.ul sau Guvernul, după caz, nu intervine pentru a pune de acord prevederile constatate ca fiind neconstituționale cu dispozițiile C.).
Reiese că aplicarea deciziilor C. C. urmează regimul special reglementat prin art. 31 din L. nr. 47/1992, neputând fi asimilată cu aplicarea legii care, într-adevăr, este guvernată de principiul neretroactivității, cu excepțiile expres prevăzute.
Printr-o decizie anterioară - nr. 169/(...) - Curtea Constituțională, referitor la efectele deciziei prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale, a reținut următoarele:
„D.ziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes.
Dispozițiile art. 23 alin. (3) si (6) din L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., republicată, își au reazemul constituțional in mai multe dispoziții constituționale, după cum urmează: a) Conform art. 145 alin. (2) fraza întâi, teza întâi, "D.ziile C. C. sunt obligatorii [...]". Întrucât aceste prevederi nu disting, rezultă că ele se aplică și deciziilor pronunțate în temeiul art. 144 lit. c) din C.. b) Potrivit alin. (1), "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări", iar conform art. 51, "Respectarea C., a supremației sale și a legilor este obligatorie". În lumina acestor două texte constituționale trebuie observat că, în măsura în care deciziile C. C. nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declaratăprintr-o decizie anterioară a C. C. - să nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepția a fost ridicată, dar, pe de altă parte, sa se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident că asemenea consecințe ar fi contrare:
- egalității cetățenilor "în fața legii și a autorităților publice" [art. 16 alin. (1) din C.], fiindcă ar însemna: sub cel dintâi aspect, că o lege declarată neconstituțională prin decizia C. C. să nu se aplice față de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunțarea acelei decizii a C. C.), dar să se aplice față de alte subiecte de drept; iar sub cel de-al doilea aspect, ca autoritățile publice să aplice legea diferit față de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părți în procesul în cadrul căruia a fost ridicata excepția de neconstituționalitate;
- asigurării "respectării C." si a "supremației" acesteia (art. 51 din legea fundamentala).
De altminteri, Curtea Constituțională a reținut că, indiferent de orice argumente care, într-un fel sau altul, ar tinde la concluzia că deciziile C. C., pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate, nu ar produce efecte erga omnes fac abstracție de imposibilitatea ca o prevedere legală a cărei neconstituționalitate a fost stabilita - in mod definitiv, pe căile si de către autoritatea prevăzută de C. - să se mai aplice încă.
Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor C.
C., pronunțate în baza art. 144 lit. c) din C., prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-si de drept efectele pentru viitor, si anume de la data publicării deciziei C. C. in Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a alin. (1) din C.. În urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe P.ul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstitutional. Dar aceasta nu însemnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s- ar produce ori ar întârzia, decizia C. C. și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc in continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației C., potrivit din aceasta.
Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor C. C., prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalență cu situația în care nu este respectată o lege adoptată de P. ori o ordonanța emisă de G. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autoritățile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competențelor atribuite prin C., de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situație identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor el s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituțional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, in lumina dispozițiilor art. 11 si 20 din C., răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a C. C. poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. pentru apărareadrepturilor omului și a libertăților fundamentale, în pronunțarea unei hotărâri a C. Europene a D. O. împotriva S.ui R.";
D. prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei dispoziții nu poate fi asimilată legii și nici aplicarea acestora nu este similară: decizia C. C. este definitivă și obligatorie, aplicându-se de la data publicării tuturor litigiilor care au ca temei de drept dispoziția legală cu privire la care s-a constatat neconstituționalitatea, iar legea este obligatorie de la data intrării în vigoare, aplicându-se însă numai de la acest moment, neputând retroactiva.
Acest regim juridic diferit este explicabil din punct de vedere logic și juridic: pe de o parte, un litigiu întemeiat pe o dispoziție legală în vigoare la momentul promovării, în ipoteza în care acea dispoziție este declarată neconstituțională anterior rămânerii irevocabile a hotărârii, decizia de constare a neconstituționalității este aplicabilă acelui litigiu, întrucât temeiul de drept a fost neconstituțional și la momentul declanșării sale, chiar dacă acest caracter s-a constatat ulterior, pe parcursul derulării litigiului, însă anterior soluționării sale irevocabil. Pe de altă parte însă, în mod obiectiv un litigiu nu se poate întemeia pe o dispoziție care nu este în vigoare, nu există la momentul declanșării sale, o normă de drept putând constitui temei al unei acțiuni abia la momentul la care intră în vigoare.
În concluzie, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a C. C., respingând acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., în urma declarării acestuia ca neconstituțional.
În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, nici acesta nu este întemeiat.
Se critică în cadrul motivelor de recurs raționamentul C. C. în adoptarea deciziei nr. 1358/2010.
A. critică însă nu poate fi analizată cu ocazia soluționării recursului, instanțele de judecată nefiind abilitate să analizeze erorile de raționament din cadrul deciziilor C. C., potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, acestea fiind obligatorii erga omnes, și pentru instanțele de judecată ținute să se conformeze celor dispuse prin aceste decizii.
Se arată în cadrul motivelor de recurs că persoanele care au suferit prejudicii morale în perioada regimului totalitar, instaurat la (...), nu sunt ținute de adoptarea legilor speciale reparatorii, acestea putând să solicite repararea prejudiciului pe calea acțiunii în despăgubiri, întemeiată pe prevederile de drept comun, lucru care, de altfel, s-a și petrecut în numeroase cazuri.
Acest motiv este absolut real. Independent de existența D. - lege nr. 1.,
L. nr. 2. sau a oricărui act normativ cu caracter reparator al prejudiciilor morale suferite de cetățenii români în perioada (...) - (...), orice persoană care se considera îndreptățită și se aprecia victimă a unor abuzuri comise în perioada arătată, putea să promoveze acțiune în despăgubiri.
Întrucât însă orice acțiune în dezdăunări este supusă termenului de prescripție general, de 3 ani, instituit de art. 3 alin. 1 din D. nr. 167/1958, se pune problema stabilirii unui moment de la care termenul de prescripție începe să curgă. În speță, ar fi profund inechitabil să se afirme că termenul de prescripție ar fi început să curgă din anul 1959, anul condamnării antecesorilor reclamanților sau de la data de (...) când acesta a fost eliberat în baza D. de grațiere nr. 3. sau de la orice dată anterioară momentului (...),chiar dacă prevederile art. 998-999 C. civil și dispoziții legale similare actualului art. 504 C.pr.pen., existau și în reglementarea epocii totalitare. A. inechitate derivă din temerea pe care toți cetățenii români au resimțit-o de-a lungul tuturor deceniilor de perioadă totalitară pentru viața, libertatea și securitatea persoanei lor și a familiilor.
Odată însă încheiată această perioadă istorică, această temere nu a mai existat, nemaiputând fi invocată ca impediment în promovarea de către orice persoană care s-a considerat victimă a regimului politic totalitar - inclusiv prin condamnare cu caracter politic - a unei acțiuni întemeiată pe prevederile dreptului comun, de obligare a statului la despăgubiri pentru daunele morale suferite.
Eliminarea oricărei temeri în a solicita despăgubiri este întărită prin faptul că pe lângă înlăturarea regimului totalitar și la scurt timp după acest eveniment, în anul 1990 s-a adoptat D. nr. 1., prin care s-au acordat despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată la (...), precum și celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri.
C. constată că în mod corect prima instanță a stabilit că termenul de la care a început să curgă prescripția dreptului de a cere despăgubiri morale pentru prejudiciile cauzate de condamnări, măsuri administrative, dislocări, stabilire de domiciliu obligatoriu, internări, pe dreptul comun este momentul intrării în vigoare a D. nr. 1..
Așa cum corect s-a arătat în motivele de recurs, despăgubiri pentru daunele morale suferite în urma condamnărilor politice, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, puteau fi solicitate oricând, însă cu respectarea termenului prev. de art. 3 alin. 1 din D. nr. 167/1958.
Întrucât potrivit celor arătate, în perioada anterioară prăbușirii regimului totalitar o astfel de acțiune în mod obiectiv nu putea fi promovată, date fiind riscurile majore la care s-ar fi expus potențialul reclamant, echitabil este ca momentul de la care începe să curgă termenul prescripției extinctive să fie stabilit la o dată la care o persoană avea posibilitatea reală, concretă, efectivă de a promova o atare acțiune, fără a-și expune unui pericol iminent viața și sănătatea proprie sau a familiei.
Acest moment, așa cum corect a procedat prima instanță, este cel al intrării în vigoare a D. - lege nr. 1. - aprilie 1990 - termenul de prescripție împlinindu-se în aprilie 1993.
Pentru toate aceste considerente, curtea constată că în mod corect prima instanță a respins acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999
C. civil, ca fiind prescrisă, iar pe dispozițiile art. 52 din C. pe considerentul că nu sunt întrunite condițiile prev. de art. 96 din L. nr. 3..
În fine, practica judiciară a altor instanțe invocată în cadrul motivelor de recurs nu poate constitui temei al admiterii căii de atac promovată de reclamant, întrucât în actuala reglementare practica judiciară nu constituie izvor de drept.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., recursul reclamanților va fi respins ca nefondat.
II. Recursul pârâtului.
Întreaga fundamentare a căii de atac promovată de această parte se grefează pe afirmația conform căreia condamnarea cu privire la care instanța a constatat caracterul abuziv nu se încadrează în dispozițiile L. nr. 2.,aceasta fiind consecința apartenenței persoanei condamnate la un cult ilegal la data condamnării - M. lui I.
Din argumentația pârâtului reiese că în opinia sa o persoană aparținând acestui cult religios, tocmai urmare a acestei apartenențe, este cu desăvârșire exclusă din categoria persoanelor care au fost condamnate pentru infracțiuni cu caracter politic.
A. opinie este însă eronată, o anumită apartenență - religioasă, politică, filozofică, socială, etnică, rasială, etc. - nefiind, prin ea însăși, susceptibilă de a exclude persoana în cauză de la a fi încadrată într-o anume altă categorie, în speță, cea de condamnat politic.
În speța de față în sarcina celui condamnat s-a reținut prin sentința nr. 513/(...) a T.ui M. C. săvârșirea de către acesta a infracțiunii prev. de art. 209 pct. 2 lit. a și b alin. II Cod penal, infracțiune care potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr. 2., constituie condamnare politică de drept, indiferent de apartenența religioasă a celui condamnat.
În lipsa invocării de către pârât a faptului că fiind de drept condamnare politică, instanța nu mai era abilitată să constate caracterul politic (sau abuziv, cum s-a făcut în speță), coroborat cu faptul că acest aspect nu constituie un motiv de ordine publică, pentru a atrage incidența art. 306 alin. 2 Cod proc.civ., hotărârea primei instanțe este legală, recursul pârâtului urmând a fi respins în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții C. O.-V., C. T., C. E. și P. R. și de pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. G. a F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 445 din 3 martie
2011 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 25 mai 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
M. C. V. A. C. T. A. N.
G. M. T.
Red. MV dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: P. G.
| ← Decizia civilă nr. 1782/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 732/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
