Decizia civilă nr. 261/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 261/A/2011
Ședința 17 iunie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE : M. C. V. JUDECĂTOR : I. D. C. GREFIER : C. M.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - apelul declarat de reclamantul G. M. împotriva sentinței civile nr. 83 din 28 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), privind și pe pârâții intimați S. D. L., M. C. N. PRIN P., C. LOCAL M. C. N., S. M. D., S. T. și P.
E. D., având ca obiect revendicare imobiliară.
Se constată că la data de 14 iunie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, reprezentantul reclamantei apelante G. M. a depus la dosar concluzii scrise.
Mersul dezbaterilor, concluziile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 10 iunie 2011, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 83 din 28 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâții S. M. D., S. T., T. L.-decedată în cursul procesului și continuată de S. D. L., P. E.
S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta G. Mc D. (fostă
Guterson, fostă W.) cetățean australian, în contradictoriu cu pârâții P. E. D., T. L., decedată în cursul procesului și continuată de S. D. L., S. M. D. și S. T., M. C.-N. prin P. și C. Local Al M. C.-N. prin P., având ca obiect constatarea nevalabilității titlului prin care S. Român a preluat imobilul situat în C.-N., str. E. R. nr. 9 jud. C., revendicare imobiliară constând în obligarea pârâților persoane fizice să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentele situate în imobilul descris mai sus, cumpărate de către aceștia în temeiul L. nr. 112/1995 și restabilirea situației anterioare de CF.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului P. E. D. cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 lei.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâților S. M. D., S. T., S. D.
L., cheltuieli de judecată în cuantum de 6907, 95 lei.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Din copia actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei și a extrasului de CF reiese că antecesorul reclamantei W. I. a fost proprietar tabular asupra imobilului, înscris în CF 8339 C..
Imobilul a fost preluat de către S. Român în baza D.ui 52/1950, conform înscrierii de sub B+5.
La dosarul cauzei s-au depus dovezi că proprietarul tabular este decedat din anul 1977 și s-a făcut dovada prin acte de stare civilă că reclamanta ar avea calitatea de moștenitor al celui înscris în CF.
Acțiunea se întemeiază în drept pe prev. art. 480 Cod civil, temei din care își are izvorul acțiunea în revendicare.
În prezenta cauză în vederea soluționării excepției inadmisibilității invocată din oficiu de către instanță, tribunalul a apreciat că trebuie analizat dacă reclamanta poate urma, pentru satisfacerea pretențiilor sale, calea de drept comun care își are izvorul în prev. art. 480 și următoarele Cod civil, sau ar fi trebuit să procedeze conform dispozițiilor legii speciale, L. nr. 1..
Imobilul a fost preluat în temeiul D.ui nr. 52/1950, intrând în sfera art. 2 din L. nr. 1..
Imobilul-construcție a fost apartamentat, iar apartamentele rezultate au fost înstrăinate prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul
L. 112/1995 pârâților, sau antecesorilor pârâților-persoane fizice.
În această împrejurare, este evident că imobilului de față îi sunt incidente dispozițiile L. nr. 1., iar reclamanta avea obligația să urmeze procedura specială reglementată de această lege.
Prin D. pronunțată recurs în interesul legii nr. 3., a I.C.C.J., s-a stabilit că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.
De remarcat că această decizie, analizează două împrejurări diferite, speța de față fiind în prima categorie anume cea referitoare la concursul dintre legea specială și legea generală.
Aspectele invocate în legătură cu soluția sus-amintită, în cuprinsul cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă, au în vedere în principal considerente legate de incidența dispozițiilor C., în alt tip de cauze, dar care sunt cu obiect diferit față de cel dedus în prezenta cauză.
În soluționarea concursului dintre cele două legi și cu aplicarea directă la situații în care terți nu sunt implicați, decizia I.C.C.J., este foarte clară. Ea stabilește că legea specială se referă și aplică atât la imobile preluate de S. cu titlu valabil, cât și la cele fără titlu valabil, și este obligatoriu de urmat întrucât L. nr. 1., instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și acțiuni, menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice, născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
În considerentele deciziei s-a reținut: „în consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile legii nr. 1. nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din codul civil.
În altă soluție de speță, s-a stipulat că L. nr.1. în limitele date de dispozițiile art. 6 al 2 din L. nr. 213/1998, constituie dreptul comun, în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu.
De aceea s-a învederat că trebuie reținut de principiu, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile L. nr. 1., nu au posibilitatea de a opta,între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv disp. art. 480 Cod Civil.
Apărările invocate în acțiune, referitoare la incidența art. 1 din
Protocol 1 C., nu au putut fi primite în prezenta cauză, întrucât pentru pretenția sa reclamanta, ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de L. nr. 1.. Doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe dintre legea specială, respectiv L. nr.1. și C., C. are prioritate.
În cazul în care urmare, a parcurgerii acestei proceduri s-ar fi constatat divergențe sau neconcordanțe între legea națională și C. s-ar fi impus verificarea pretențiilor reclamantei, prin raportare la drepturile și garanțiile cuprinse în C. E. a D. O..
Chiar dacă s-ar interpreta, că existența L. nr.1., nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la o acțiune în revendicare, grevat de prevalarea reclamantului de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional C. și să i se asigure acestuia accesul la justiție, raportat la datele concretei ale speței, așa cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei, acesta nu deține un bun, în sensul convenției: o hotărâre judecătorească anterioară, prin care s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului subdobânditor de bună - credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului, etc.
Mai trebuie remarcat ca prin edictarea L. nr. 1., legiuitorul nu a urmărit doar restituirea proprietăților preluate abuziv, ci și reglementarea definitivă a situației juridice a acestei categorii de imobile inclusiv prin limitarea în timp a posibilităților de revendicare, ca o componentă a principiului securității și stabilității, raporturilor juridice.
Raportat la aceste statuări, solicitarea de constatare a nevalabilitații titlului statului într-adevăr apare ca fiind lipsită de interes, devreme ce un act normativ a fost emis în vederea reglementării situațiilor legate de proprietate, și califică ca fiind un act abuziv decretul care a constituit temeiul juridic al preluării imobilului. Ca urmare nu se mai impune analiza titlurilor de proprietate și a comparării acestora, nu se mai impune, plecând de la considerentele arătate anterior.
Cererea a fost apreciată ca inadmisibilă și din altă perspectivă. Așa cum au indicat și pârâții, reclamanta nu a învestit instanța cu o cerere în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare.
Jurisprudența ÎCCJ relevată și de D. 7. iunie 2009, publicată și în
Buletinul C.i nr. 5, pag 11-17, este în sensul că nu se poate dispune restituirea unor bunuri dacă nu s-a cerut constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare.
Este obligatorie învestirea instanței cu un capăt de cerere privind anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza L. 112/1995.
Apărările reclamantei referitoare la admisibilitatea cererii, prin raportare și la jurisprudența C. respectiv a cauzei Faiamblat contra României, nu au putut fi primite, situația de fapt și circumstanțele concrete ale celor două spețe fiind diferite.
De altfel, chiar și în această cauză, C. a constatat că urmare a deciziei
RIL 3., problema admisibilității unor astfel de cereri a căpătat o soluționare unitară, spre deosebire de situația avută în speță, când cererea inițială a fost înregistrată în anul 2002, fiind de asemenea, reținută și nefuncționalitatea Fondului „Proprietatea";.
Chiar dacă soluția inadmisibilității ar putea eventual ridica anumite incertitudini plecând de la T. a II-a a D. RIL 3., se poate aprecia că admiterea unei astfel de cereri pe calea dreptului comun ar aduce atingere drepturilor terților.
În virtutea rolului activ, instanța a pus în discuția părților excepția uzucapiunii reglementată de D. 1., respectiv art. 27, pârâții fiind în măsură să invoce această excepție cu succes și pentru paralizarea cererii formulate de reclamantă, în temeiul art. 480 C. civ.
R., invocând prevederile dreptului comun, este supusă din toate punctele de vedere acestor dispoziții.
În condițiile speciale concrete ale speței, dacă s-ar aprecia prin prisma argumentelor invocate că titlul de care se prevalează aceasta există în patrimoniul ei, acesta nu mai poate fi protejat pe calea aleasă, întrucât, ca urmare a împlinirii termenului de 10 ani al uzucapiunii tabulare, acesta nu se mai poate bucura de protecție.
Dreptul de proprietate al pârâților-persoane fizice asupra apartamentelor a fost dobândit în anul 1996, iar intabularea s-a realizat în anul 1996.
Antecesorul reclamantei, așa cum aceasta a afirmat și a justificat, a decedat în anul 1977.
Așadar, pârâții-persoane fizice au folosit imobilele mai mult de 10 ani cu bună-credință, buna credință a acestora rezultând din încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor L. 112/1995, din lipsa vreunei notări în CF pretențiilor reclamantei ulterior anului 1990, și prin pasivitatea în care reclamanta a stat, până la momentul înregistrării acestei cereri, așa cum a arătat și apărătorul reclamantei. De altfel nu există niciun motiv a se aprecia că posesia pârâților nu este utilă.
A se dispune și în această situație restituirea în natură a imobilului, plecând de la considerentele de fapt și de drept arătate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, într-adevăr s-ar putea afirma că s-ar aduce atingere unui drept de proprietate al acestor persoane, drept protejat de dispozițiile art. 1 Protocol 1 C., precum și a stabilității siguranței circuitului civil.
Prin soluția asupra excepției, instanța, a răspuns implicit argumentelor reclamantei, asupra tuturor motivelor invocate, iar celelalte excepții privitoare la rectificarea de CF și a caracterului nefondat al cererii, prin prisma soluției de mai sus, nu s-au mai impus a fi analizate.
Fiind în culpă procesuală, ca urmare a respingerii acțiunii, pârâții făcând cheltuieli de judecată cu angajarea unor apărători, reclamanta a fost obligată, în temeiul art. 274 C.pr.civ., la plata cheltuielilor de judecată.
Cuantumul sumelor solicitate chiar dacă la o primă vedere apare în parte ca fiind foarte mare, este justificat, raportat la numărul părților, complexitatea cauzei precum și a muncii depuse de către apărători efectiv, în vederea redactării unor întâmpinări ample, care au impus afectarea unui timp mare.
Împotriva sentinței a formulat apel reclamanta G. M., solicitând, înprincipal, trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de fond, întrucât a soluționat cauza fără a proceda la judecarea fondului, iar în subsidiar, reținerea cauzei în vederea judecării în fond a acesteia. cu efectul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului, reclamanta a arătat că sentința civilă atacată este nelegala si netemeinică sub următoarele aspecte:
Tribunalul Cluj nu a analizat primul capăt de cerere al acțiunii introductive, prin care s-a solicitat sa se constate nevalabilitatea titlului prin care S. Roman a preluat imobilul în litigiu.
Nejudecarea acestui capăt de cerere constituie o gravă vătămare a drepturilor procesuale ale reclamantei, constituindu-se totodată într-o nejudecare de către instanță a fondului cauzei, cel puțin sub acest aspect.
Este desigur evident că admiterea unui asemenea capăt de cerere nu aduce atingere drepturilor niciunui terț, si nici nu afectează securitatea raporturilor juridice.
A nu analiza in fond un asemenea capăt de cerere, care în realitate a fost efectiv ignorat de către instanță sau a-l respinge ca inadmisibil sau lipsit de interes, echivalează cu lipsirea reclamantei de dreptul de acces la o instanță de judecată, având efecte - dintre cele mai severe - și asupra cererii de restituire a bunurilor imobile în litigiu.
Nejudecarea acestui capăt de cerere este totodată nelegală si sub aspectul existentei unui interes legitim și actual de a cere constatarea caracterului nelegal al preluării imobilului de către statul aflat sub regimul comunist.
Interesul legitim este cel al proprietarului deposedat care tinde, prin toate mijloacele legale să își apere drepturile.
În susținerea acestui motiv, reclamanta a invocat prev. art. 2 alin. 2 din L. nr.1., precum și jurisprudența Î. C. de C. și Justiție (D. civilă nr. 868 din 12 februarie 2009), precum si a C.i Europene a D. O. ( cauzele Faimblat cla Romaniei, R. I. c/a Romaniei, Matache s.a c/a Romaniei. etc) instanțele naționale nu pot respinge ca inadmisibile acțiunile având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naționalizării unui imobil.
A respinge un asemenea capăt de cerere, care în realitate a fost în esență ignorat de către instanța de fond echivalează cu lipsirea reclamantei de dreptul de acces la o instanță de judecată.
Instanța de fond nu s-a pronunțat în niciun fel asupra solicitării de lăsare în deplina proprietate și posesie a terenului in suprafață de 2139 m.p., situat in C.-N., str. E. R. nr. 9, înscris în CF. nr. 8339 C.-N., nr. top.
8935/2.
Motivarea cuprinsă în considerentele sentinței civile atacate contravine in mod esențial D. nr. 3. pronunțată de Î. Curte de C. si J.
D. nr. 3. stabilește de principiu prioritatea de aplicare a L. nr. 1. ca lege specială față de dispozițiile dreptului comun.
Aceeași decizie prevede însă și o excepție: acțiunea în revendicare bazată pe dreptul comun este admisibilă în cazul în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
R. a invocat deciziile civile nr. 608 din 3 februarie 2010 si nr. 2098 din
25 februarie 2009 prin care s-au admis acțiuni în revendicare fundamentate pe dreptul comun.
In opinia reclamantelor respingerea ca inadmisibila a acțiunii constituie o greșită aplicare a legii in condițiile în care neafectarea unui alt drept de proprietate sau a securității raporturilor juridice este de o evidenta incontestabilă.
R. a arătat că prin modalitatea de soluționare a cauzei, a fost lipsită de dreptul la un proces echitabil.
In cauza de față, sunt întrunite ambele condiții prevăzute de D. nr. 3. pentru admisibilitatea, in mod excepțional, a unei acțiuni în revendicare întemeiata pe dreptul comun:
Pe de o parte, există profunde neconcordante între L. nr. 1. si C. E..
In cauza de față, apare ca fiind evident că nu poate fi vorba de o preluare pentru cauza de utilitate publică.
L. nr. 1. săvârșește o imensă nedreptate juridică, încălcând si principiul imprescriptibilității dreptului de proprietate, întrucât consecința nedepunerii in termen a notificării este - de facto, și chiar de jure - pierderea a însuși dreptului de proprietate.
Această prevedere este în conflict cu caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cat în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil se consideră că proprietarul deposedat nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate.
Potrivit art. 21 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordante între normele interne privitoare la protecția drepturilor omului si prevederile C.i, acestea din urmă au prioritate (Principiu reluat si prin D. nr. 3.).
Neurmarea procedurilor prevăzute de L. nr. 1. nu poate duce la pierderea însuși a dreptului de proprietate.
Aceasta ar echivala cu o a doua naționalizare, astfel încât și din acest punct de vedere există profunde neconcordanțe între legea internă și normele europene.
D. nr. 3. statuează, de asemenea, că privarea de un bun în absenta oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.
Curtea E. (cauza Strain c/a Romaniei. etc) a subliniat in mod repetat că pentru orice bun preluat de stat trebuie acordată o despăgubire justă, efectivă și achitata în timp rezonabil. Fără plata unei sume rezonabile privarea de dreptul de proprietate constituie o atingere excesivă, iar absența totală a oricărei despăgubiri nu se poate justifica nici măcar în mod excepțional.
Nu este afectat nici un alt drept de proprietate si nu se aduce atingere în nici un fel securității raporturilor juridice.
In condițiile în care admiterea acțiunii reclamantei nu ar afecta niciun alt drept de proprietate ( în afară, desigur de "dreptul" S. Roman, uzurpator al dreptului) si de asemenea nu este afectată nici securitatea raporturilor juridice, întrucât nu a luat naștere nici un raport juridic cu privire la acel imobil, acesta fiind in continuare intabulat în favoarea S. Roman, respingerea acțiunii apelantei pur și simplu, ca fiind inadmisibilă, se constituie într-o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale de către instanța de fond, ducând efectiv la lipsirea sa de dreptul la un proces echitabil.
Există neconcordanțe între legea specială, respectiv L. nr. 1. C. europeană a drepturilor omului, neconcordanțe ce fac necesara aplicarea prioritara a C.i.
Imobilul-teren in litigiu nu a fost înstrăinat de către S. Roman, constituind și la momentul de față proprietate a acestuia.
Nu este afectat nici un alt drept de proprietate (al vreunui terț dobânditor.
Nu este afectata securitatea raporturilor juridice civile.
In ceea ce o privește pe reclamantă, în prezenta cauză, în ceea ce privește terenul din litigiu, cu toate datele ei concrete, se pliază cel mai bine pe situația de excepție la care se refera D. nr. 3..
În ceea ce privește capetele de cerere privitoare la apartamentele situate m imobilul-clădire din str. E. R. nr. 9 și sub acest aspect, consideră ca respingerea acțiunii ca fiind inadmisibila este nelegală si netemeinică.
In opinia reclamantei, titlul deținut de aceasta este preferabil, având o valoare juridică net superioară, fiind mai caracterizat.
R. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor in litigiu cu titlu de drept moștenire, iar autorul său cu titlu de drept vânzare- cumpărare prin act autentic încheiat cu un verus dominus.
Pârâții intimați dețin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu S. Roman, prin care susțin că au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor respective.
In realitate, transferul dreptului de proprietate nu a operat, si nu putea legalmente opera de la S. Roman in favoarea comparatorilor - foștii chiriași - pentru simplul motiv că S. nu a deținut niciodată, în mod legal în patrimoniul său, dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu.
Dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul autorului reclamantei, astfel că este lipsit de orice relevanță că acest drept nu a fost recunoscut printr-o altă hotărâre judecătoreasca sau ca a fost sau nu formulată vreo acțiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
In diferite decizii, Curtea E. a D. O. a statuat că titularul dreptului de proprietate deține un interes patrimonial de a obține restituirea în natură a bunului sau, un drept care are valoare identică cu aceea a unui bun actual.
Noțiunea de bun este analizată din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C., Curtea E. statuând că aceasta realitate juridică este sustenabilă chiar si în ipoteza în care înstrăinarea imobilului a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești în favoarea proprietarului deposedat.
Totodată, nici invocarea bunei-credințe de către foștii chiriași ce au cumpărat imobilele nu poate constitui un argument în respingerea acțiunii.
Buna-credința invocată de pârâți este substanțial contestabilă, întrucât aceasta au cunoscut că imobilul făcea parte din categoria celor naționalizate, lucru ce rezulta chiar din cartea funciară a imobilului, iar în perioada vânzării acestor imobile de către S. problematica imobilelor naționalizate era deja de maximă notorietate.
Instanța de fond nu a aplicat nici principiul proporționalității, omițând totodată să observe că foștii chiriași au deschisă posibilitatea de a obține despăgubiri raportate la valoarea de circulație a imobilelor, conform art. 50 indice 1 din L. nr. 1., pe când foștii proprietari, în ipoteza respingerii acțiunii in revendicare, se pot regăsi in situația de a pierde definitiv orice posibilitate de a-și fructifica un drept pe care, legalmente, nu l-au pierdut niciodată.
Prin întâmpinările formulate, intimații au solicitat respingerea apeluluica nefondat și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată (f. 38-
42 intimatul P. E. D., f. 43-50 intimații S. D. L., S. M. D. și S. T.).
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Referitor la critica vizând nesoluționarea în primă instanță a petitului privind constatarea nevalabilității titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu, critică pe care este grefată solicitarea de desființare a sentinței și trimitere a cauzei spre rejudecare, curtea constată că aceasta nu este fondată.
Relativ la fondul acțiunii, cât timp prin dispozițiilor art. 2 alin. 1 din L. nr. 1., se recunoaște caracterul abuziv al preluării imobilelor naționalizate prin D. nr. 9., reiese că acțiunea reclamantei este lipsită de interes, pentru acest aspect, indiferent că acțiunea este formulată în temeiul dreptuluicomun sau în temeiul legii speciale, recunoașterea fiind făcută prin chiar acest act normativ pentru toate imobilele preluate în temeiul D.ui nr. 9..
Referitor la cererile având ca obiect revendicarea celor 3 apartamente cumpărate în temeiul L. nr. 112/1995, în condițiile în care reclamanta nu a urmat procedura instituită de L. nr.1., respectiv nu a solicitat în termenul defipt de acest act normativ special, constatarea nulității absolute a celor 3 contracte de vânzare-cumpărare în mod corect s-a reținut excepția inadmisibilității raportat la cele statuate prin decizia nr. 3. a Î. C. de C. și J.
Critica referitoare la nedreptatea săvârșită prin prevederile L. nr.1., care încalcă principiul imprescriptibilității dreptului de proprietate, nu poate fi analizată în cadrul prezentei căi de atac, adoptarea legilor constituind exclusiv atributul puterii legiuitoare.
Curtea constată că în mod corect s-a dat eficiență excepției inadmisibilității, întrucât așa cum în mod constant a statuat practica judiciară, iar în anul 2008 a stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a L. nr. 1., restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu mai poate fi solicitată, decât în temeiul acestei legi, excluzând calea dreptului comun, conform principiului „specialia genralibus derogant";.
Pot face obiectul unei acțiuni în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Or, în cauză, imobilul în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparație, anume L. nr. 1., iar potrivit D. nr. 3. a Î. C. de C. și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.
Doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv L. nr. 1. și C. E. a D. O., aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unul alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Afirmația reclamantei conform căreia prin admiterea acțiunii nu ar fi afectat nici un alt drept de proprietate, nu poate fi luată în considerare, întrucât apartamentele revendicate se află în prezent în proprietatea intimaților, care au dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare, în temeiul L. nr. 112/1995, titlurile lor nefiind desființate.
O eventuală admitere a acțiunii este evident că ar afecta propriul lor drept, noțiunea de „. în accepțiunea folosită în considerentele deciziei nr. 3. a Î. C. de C. și Justiție, făcând trimitere la persoanele care au dobândit un drept real asupra unui imobil care intră sub incidența L. nr.1., în privința acestuia, persoana care e consideră îndreptățită fiind ținută să urmeze procedura specială reglementată prin acest act normativ.
Analizarea bunei credințe a cumpărătorilor nu poate fi abordată în prezentul cadru procesual, aceasta ar fi putut constitui obiect de cercetare, în cadrul litigiului având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către aceștia, reclamanta neinvestind în termen legal instanța cu o astfel de acțiune. O astfel de acțiune ar fi de altfel prescrisă în momentul actual, întrucât prin art. 45 alin. 5 din L. nr. 1. s-a prevăzut că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an, termen prelungit succesiv. R. nu a formulat acțiune în termenul special, astfel că o eventuală acțiune întemeiată pe prevederile dreptului comun ar fi prescrisă, după expirarea termenului de prescripție prevăzut de legea generală, și în acest caz existândun conflict între legea specială și dispozițiile generale, fiind aplicabil termenul de prescripție din legea specială, chiar dacă se invocă dispozițiile dreptului comun, pentru că altfel s-ar ocoli dispoziții imperative, ceea ce nu poate fi admis.
Principiul proporționalității invocat de către reclamantă, de asemenea, nu este incident în cauză, intimații ale căror contracte de vânzare- cumpărare sunt valabile, nefiind în situația de a se prevala de art. 501 din L. nr.1., această prevedere fiind edictată pentru persoanele cărora li s-au anulat contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza L. nr. 112/1995, contractele fiind încheiate cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 296 Cod proc.civ., apelul reclamantei va fi respins ca nefondat. În temeiul art. 274 alin. 1 Cod proc.civ., va fi obligată apelanta G. M. să plătească intimatului P. E. D. suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat (f. 63-64) și intimaților S. D. L., S. M. D. și S. T. suma de 6.609,20 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat (f. 65). PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. D E C I D E : Respinge apelul declarat de reclamanta G. M. împotriva sentinței civile numărul 83 din 28 ianuarie 2011 a T.ui C., pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține în totul. Obligă apelanta G. M. să plătească intimatului P. E. D. suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată în apel. Obligă apelanta G. M. să plătească intimaților S. D. L., S. M. D. și S. T. suma de 6.609,20 lei cheltuieli de judecată în apel. D. este definitivă și executorie. Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare. Dată și pronunțată în ședința publică din 17 iunie 2011. PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER M. C. V. I. D. C. C. M. Red. MV dact. GC 10 ex/(...) Jud.primă instanță: D.T.
| ← Decizia civilă nr. 496/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 3184/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
